Fîntînile Paradisului

45

Omul pentru misiune
― Putem s-o facem, rosti Kingsley cu un zîmbet larg. Păianjenul e capabil să ajungă la Subsol.

― Ai reuşit să adaugi alte baterii?

― Da, însă ne aflăm la limită. Va fi o operaţiune în două faze, ca la rachetele de altădată. Imediat după ce bateria suplimentara se epuizează, va fi jetisonată ca să scăpăm de greutatea ei. Asta se va petrece cam pe la patru sute de kilometri. Bateria internă a Păianjenului va fi suficientă pentru restul drumului.

― Şi ce sarcină va permite acest aranjament?

Zîmbetul lui Kingsley dispăru.

― Marginală. Circa cincizeci de kilograme, cu cele mai bune baterii pe care le avem.

― Numai cincizeci! Ce folos?

― Ar trebui să ajungă. Cîteva tancuri noi la o mie de atmosfere, fiecare conţinînd cinci kilograme de oxigen. Filtre moleculare pentru a îndepărta dioxidul de carbon. Puţină apa şi alimente concentrate. Cîteva rezerve medicale. Putem adu­ce totul la sub patruzeci şi cinci de kilograme.

― Pfui! Şi eşti convins că este suficient?

― Da, îi va menţine în viaţă pînă la sosirea transportorului de la Staţia 10 K. La o adică, Păianjenul poate executa o a doua ascensiune.

― Ce părere are Bartok?

― E de acord. La urma urmei, nimeni nu a venit cu altă idee mai bună.

Morgan simţi că o mare greutate îi fusese luată de pe umeri. Destule lucruri puteau încă merge prost, dar de bine de rău exista o rază de speranţă; sentimentul de neputinţă dispăruse.

― Cînd va fi totul pregătit?

― Dacă nu apar probleme, în două ceasuri, maximum trei. Din fericire întreg echipamentul este standard. Verificăm Pă­ianjenul chiar în acest moment. O singură chestiune a mai rămas de rezolvat...

Vannevar Morgan scutură din cap.

― Nu, Warren, glăsui rar, cu o voce calmă şi implacabilă pe care prietenul său nu o auzise niciodată. Nu mai este nimic de hotărît.

― Nu vreau să mă folosesc de grad, Bartok, e o simplă problemă de logică. Adevărat, oricine poate conduce Păianje­nul, dar numai cîţiva oameni cunosc toate detaliile tehnice. Există posibilitatea apariţiei unor dificultăţi operaţionale, iar cu mă aflu în cea mai bună poziţie ca să le rezolv, spuse Morgan.

― Îmi permit să vă reamintesc că aveţi şaizeci şi cinci de ani, replică ofiţerul cu Securitatea. E mai înţelept să trimitem pe cineva mai tînăr.

― Nu am şaizeci şi cinci de ani, am şaizeci şi şase. Iar vîrsta nu are nici o legătură. Nu-i nici un pericol şi cu certitudine nu se pune problema efortului fizic.

Şi, ar fi putut adăuga, factorii psihologici erau mult mai importanţi decît cei fizici. Aproape oricine e în stare să călăto­rească pasiv în sus şi în jos într-o capsulă, aşa cum procedase Maxine Duval şi cum alte milioane de persoane urmau să o facă în cîţiva ani. Cu totul altceva era să faci faţă situaţiilor ce puteau foarte uşor să se ivească la şase sute de kilometri în aer.

― Continui să susţin, rosti Bartok cu uşoară insistenţă, că ar fi potrivit să trimitem un om mai tînăr. Pe domnul Kingsley, spre exemplu.

În spatele său, Morgan auzi (sau îşi imaginase numai?) inspiraţia bruscă a colegului său. Ani de zile se glumise pe seama faptului că acesta avea o asemenea aversiune faţă de înălţimi, încît nu inspecta niciodată structurile pe care le proiecta. Teama lui nu era tocmai o boală şi reuşea să o depăşească atunci cînd era absolută nevoie. În defintiv trecuse alături de Morgan din Africa în Europa. Însă tot atunci fusese singura dată cînd apăruse beat în public, iar douăzeci şi patru de ore după aceea rămăsese de negăsit.

Kingsley nu intra în discuţie, chiar dacă Morgan ştia că prietenul lui era pregătit să meargă. Existau însă momente cînd abilitatea tehnică şi curajul nu erau suficiente. Nimeni nu putea să lupte cu spaime înrădăcinate în el de la naştere sau din copilărie.

Din fericire, ofiţerului nu era nevoie să i se explice aceste lucruri. În plus, exista un motiv mai simplu şi la fel de puternic pentru care Kingsley nu trebuia să meargă. Doar de cîteva ori în viaţa lui Morgan se bucurase de statura lui mică; aceasta era una din clipe.

― Sînt cu cincisprezece kilograme mai uşor decît Kingsley, îi declară lui Bartok. Într-o operaţiune la limită precum cea de azi, argumentul pune capăt discuţiilor. Să nu mai pierdem timpul.

Încercă o uşoară mustrare de conştiinţă, dîndu-şi seama că nu proceda corect. Bartok îşi făcea datoria foarte eficace, iar pînă la terminarea pregătirilor capsulei mai dura încă o oră. Nu se pierdea timp.

Cîteva secunde lungi, cei doi bărbaţi se priviră fix în ochi, ca şi cum cei douăzeci şi cinci de mii de kilometri dintre ei s-ar fi topit. Dacă amîndoi ar fi vrut să-şi încerce forţele, situaţia ar fi devenit neplăcută. Nominal, Bartok răspundea de toate aspectele de securitate, şi teoretic avea voie să dea ordine chiar Inginerului Şef şi Directorului de Proiect. În practică însă i-ar fi fost dificil să-şi impună autoritatea. Atît Morgan cît şi Păian­jenul se găseau departe sub el, pe Sri Kanda, iar realitatea aceasta cîntărea cît nouă zecimi de lege.

Bartok ridică din umeri, iar Morgan se linişti.

― Aţi marcat un punct. Nu sînt mulţumit, dar merg pe mîna dumneavoastră. Mult noroc.

― Mulţumesc, răspunse încet Morgan în timp ce imaginea se ştergea de pe ecran. Răsucindu-se spre tăcutul Kingsley, zise: Să mergem.

Ieşind din camera de operaţii şi îndreptîndu-se înapoi spre vîrful muntelui, Morgan duse automat mîna la micul pandan­tiv ascuns sub cămaşă. CORA nu-l deranjase de luni de zile. Nici Kingsley nu-i cunoştea existenţa. Se juca oare cu vieţile altora ca şi cu a sa proprie doar pentru a-şi satisface mîndria egoistă? Dacă ofiţerul ar fi ştiut de ea...

Acum era prea tîrziu. Indiferent de motivaţii, hotărîrea lui fusese luată.