Fîntînile Paradisului

49

O călătorie cu hopuri
Vocea lui Warren Kingsley îşi recăpătase controlul. De astă dată era doar fără timbru şi încărcată de disperare.

― Încercăm să-l oprim pe mecanic să se împuşte. Dar e greu să dai vina pe el. A fost întrerupt de o altă treabă la fel de importantă şi pur şi simplu a uitat să scoată cureaua de siguranţă.

Ca de obicei, la mijloc se afla o greşeală omenească. În timp ce se montaseră legăturile explozibile, bateria rămăsese prinsă în două benzi metalice. Una din ele nu fusese scoasă la sfîrşit.

Asemenea lucruri se întîmplau cu o regularitate monotonă. Uneori se dovedeau doar plictisitoare; alteori erau dezas­truoase, iar cel responsabil purta vina pentru tot restul zilelor sale. În orice caz, incriminările nu aveau sens. Singurul lucru care conta în prezent era să se hotărască ce trebuia făcut în continuare.

Morgan potrivi oglinda exterioară la înclinarea maximă, dar îi fu imposibil să observe cauza necazului. Aurora boreală terminîndu-se, partea de jos a vehiculului se găsea în întuneric total, iar el nu dispunea de mijloace cu care s-o lumineze. Totuşi, această problemă putea fi rezolvată. Dacă Centrul de Control Musonic era în stare să trimită kilowaţi de infraroşii în Subsolul Turnului, putea cu uşurinţă să se dispenseze de cîţiva fotoni în domeniul vizibil.

― Avem propriile noastre reflectoare, zise Kingsley după ce Morgan îi transmise cererea.

― Nu sînt bune. Mi-ar bate drept în ochi şi nu aş vedea nimic. Vreau un reflector în spate şi deasupra mea ― trebuie să existe cineva în punctul potrivit.

― Să verific, răspunse Kingsley, vizibil bucuros să contri­buie cu un gest folositor. Păru să treacă mult pînă ce reveni pe linie, dar privind ceasul de bord, Morgan fu surprins să constate că se scurseseră doar trei minute.

― Controlul Musonic poate să o facă, dar vor să recalibreze mai întîi şi să refocalizeze raza; cred că le este teamă să nu te prăjească. În schimb Kinte e capabilă să acţioneze imediat. Au un laser pseudo-alb ― şi sînt la locul potrivit. Să le spun să îl aprindă?

Morgan verifică situaţia. Să vedem, Kinte se afla undeva foarte sus la vest; asta era bine.

― Sînt gata, răspunse şi închise ochii. Aproape instantaneu, o explozie de lumină inundă capsula.

Cu precauţie, Morgan deschise iarăşi ochii. Raza venea de sus dinspre vest, orbitor de strălucitoare în pofida distanţei de aproape patruzeci de mii de kilometri. Părea să fie de un alb pur, însă el ştia că de fapt conţinea trei linii precis proporţio­nale de roşu, verde şi albastru.

După cîteva secunde de ajustare a oglinzii, izbuti să obţină o vedere bună a curelei cu problema, la o jumătate de metru sub picioarele sale. Capătul pe care-l zărea era asigurat de podeaua Păianjenului cu o piuliţă fluture mare. Tot ce avea de făcut era să deşurubeze piuliţa, iar bateria va cădea...

Rămase îndelung tăcut, analizînd situaţia, încît Kingsley îl chemă din nou. Pentru prima dată, în glasul adjunctului său observă o urmă de speranţă.

― Am făcut nişte calcule, Van... Ce părere ai de ideea următoare?

Morgan îl ascultă, apoi fluieră încetişor.

― Eşti sigur de coeficientul de siguranţă?

― Bineînţeles, replică Kingsley, uşor rănit.

Morgan nu-l învinuia, însă nu prietenul său îşi risca gîtul.

― Ei bine, să încercăm. Dar numai o secundă prima dată.

― Nu va fi de ajuns. Totuşi, nu e rău. În felul acesta te vei obişnui cu manevra.

Cu grijă, Morgan eliberă frînele ce menţineau nemişcat vehiculul pe bandă. Imediat avu senzaţia că se ridică din scaun, iar greutatea îi dispare. Numără "Unu, DOI!" şi puse iarăşi frînă.

Păianjenul se smuci şi o fracţiune de secundă Morgan fu împins în scaun. Se auzi un geamăt puternic de la mecanismul de frînare, apoi capsula se opri din nou, neluînd în consideraţie o uşoară vibraţie torsională ce dispăru rapid.

― O veritabilă călătorie cu hopuri, rosti Morgan. Sînt însă tot aici, şi la fel bateria asta infernală.

― Te-am avertizat. Trebuie să încerci mai mult. Cel puţin două secunde.

Morgan era conştient că nu-l putea contrazice pe Kingsley şi toate computerele aflate la comanda lui, dar simţi nevoia unor calcule mentale liniştitoare. Două secunde de cădere liberă, să zicem încă o secundă pentru a cupla din nou frînele, luînd masa Păianjenului o tonă...

Întrebarea se punea: cine va ceda întîi, cureaua asigurînd bateria, sau banda care-l susţinea acolo, la patru sute de kilometri pe cer? În mod obişnuit nu s-ar fi pus problema unui încercări de rezistenţă între hiperfilament şi oţel. Dar dacă aplica frînele prea brusc, ori dacă acestea se înţepeneau dato­rită tratamentului brutal, ambele benzi ar fi putut plezni. Şi atunci el şi bateria ar fi ajuns pe Pămînt aproape simultan.

― Două secunde să fie, îi spuse lui Kingsley. Pornesc.

De data asta smucitură fu ca un şoc nervos în violenţa ei, iar oscilaţiile torsionale durară mai mult. Morgan era convins că ar fi simţit ― sau auzit ― ruperea curelei de oţel. Nu fu surprins cînd o privire aruncată în oglindă îi confirmă că bateria încă îl acompania.

Kingsley nu părea îngrijorat.

― Trebuie să încerci de trei-patru ori.

Morgan fu tentat să-l întrebe dacă nu umbla după postul lui, însă gîndindu-se mai bine nu o făcu. Pe Kingsley l-ar fi amuzat; pe alţii poate nu.

După cea de a treia cădere ― avu impresia că se prăbuşise kilometri, dar nu era vorba decît de sute de metri ― chiar şi optimismul lui Kingsley începu să scadă. Era limpede că pro­cedeul nu avea să funcţioneze.

― Aş vrea să-i felicit pe tipii care au confecţionat banda aceasta de siguranţă, exclamă nervos Morgan. Ce îmi sugerezi acum? O cădere de trei secunde înainte să apăs pe frîne?

Aproape că şi-l imagină pe Kingsley scuturînd din cap.

― Riscul e prea mare. Nu sînt atît de îngrijorat de filament cît de mecanismul de frînare. N-a fost proiectat pentru aseme­nea poveşti.

― Mă rog, a fost o încercare bună, dar nu am de gînd să mă dau bătut, replică Morgan. Să fiu al naibii dacă mă voi lăsa învins de o biată piuliţă, la cincizeci de centimetri în faţa nasului meu. Ies afară.