Fîntînile Paradisului

52

Celălalt pasager
Morgan simţi că o greutate uriaşă i se luase de pe umeri. Devenise total, imposibil de încrezător. De data aceasta cu siguranţă funcţiona.

Totuşi, nu se mişcă din scaun pînă ce nu-şi plănui în detaliu acţiunile. Iar cînd Kingsley, cu un glas puţin neliniştit, îl rugă din nou să se grăbească, îi răspunse evaziv. Nu dorea să dea speranţe false celor din Turn sau de pe Pămînt.

― Încerc un experiment. Daţi-mi cîteva minute.

Ridică mosorul folosit cu prilejul atîtor demonstraţii, mica sfîrlează care-i permisese, cu ani în urmă, să coboare pe faţa Yakkagalei. Din raţiuni de securitate se efectuase o singură modificare: primul metru de filament fusese acoperit cu un strat de plastic, astfel că nu mai era complet invizibil şi cu atenţie putea fi manevrat chiar cu degetele goale.

Privind cutiuţa din mînă, realiză cît de mult ajunsese să o considere un purtător de noroc. Fireşte, nu credea cu adevărat în astfel de superstiţii; întotdeauna avea un motiv perfect raţional să poarte sfîrlează asupra lui. Pentru această coborîre, îi trecuse prin minte că s-ar fi putut dovedi folositoare datorită rezistenţei şi forţei sale unice de ridicare. Uitase că avea şi alte întrebuinţări...

Încă o dată se ridică din scaun şi îngenunchie pe grila metalică a Păienjenului să examineze cauza necazului. Piuliţa problematică se găsea la zece centimetri de cealaltă parte a grilajului şi, cu toate că barele erau prea apropiate pentru a-i permite să-şi treacă mîna printre ele, reuşise să le ocolească fără prea mare dificultate.

Dădu drumul primului metru de fir şi, folosind inelul de la capăt ca o greutate, îl coborî prin grilă. Aruncînd mosorul într-un colţ al cabinei astfel încît să nu-l împingă accidental peste bord, introduse mîna în spatele grilajului pînă prinse firul. Nu fu atît de uşor pe cît se aşteptase, deoarece chiar şi acest extraordinar costum nu-i permitea să îndoaie braţul complet liber, iar inelul refuza să se lase prins, pendulînd înainte şi înapoi.

După vreo zece încercări ― mai degrabă obositoare decît supărătoare, dat fiind faptul că ştia că avea să reuşească mai devreme ori mai tîrziu ― înfăşură filamentul în jurul piuliţei, prin spatele curelei de oţel. Urma partea cu adevărat delicată...

Desfăşură suficient filament de pe mosor astfel ca fibra dezvelită să atingă piuliţa şi s-o înconjoare. Apoi trase de ambele capete, pînă simţi rezistenţa opusă de metal.

Morgan nu încercase niciodată această operaţiune cu o bară de oţel aliat mai groasă de un centimetru şi nu ştia cît timp avea să-i ia. Rezemîndu-se de uşă, începu să mînuiască fe­răstrăul invizibil.

După cinci minute transpira puternic şi n-avea idee cît anume progresase. Îi era teamă să slăbească tensiunea, ca nu cumva fibra să iasă din tăietura la fel de invizibilă pe care, spera el, o făcuse în şurub. Kingsley îl chemase de cîteva ori, tot mai agitat, iar el îl răspunsese scurt. Curînd avea să se odihnească puţin, să-şi recapete suflul ― şi să explice ce făcea. Cel puţin atîta datora prietenilor săi neliniştiţi.

― Van, ce faci acolo? M-au sunat cei din Turn. Ce să le spun?

― Dă-mi încă cîteva minute. Încerc să tai şurubul―

Vocea calmă şi autoritară a femeii îl surprinse atît de pu­ternic, încît fu cît pe ce să dea drumul preţiosului filament. Cuvintele erau înăbuşite de costum, dar asta nu conta. Le cunoştea prea bine, deşi trecuseră luni de cînd nu le mai auzise.

― Doctore Morgan, zise CORA, vă rog întindeţi-vă jos şi odihniţi-vă zece minute.

― Vrei să fii de acord cu numai cinci? pledă el. Sînt oare­cum ocupat în această clipa.

CORA nu catadicsi să răspundă. Existau modele proiectate să susţină conversaţii simple, însă unitatea lui nu se număra printre acestea.

Morgan se ţinu de cuvînt, respirînd adînc şi regulat cinci minute în capăt. Apoi începu să taie din nou.

Înainte şi înapoi, înainte şi înapoi, mînuia filamentul ghe­muit deasupra grilajului şi a unui Pămînt aflat ia patru sute de kilometri. Simţea o rezistenţă considerabilă, aşadar trebuia să fi făcut un oarecare progres în oţelul încăpăţînat. Dar cît de mult, nu avea nici o modalitate să aprecieze.

― Doctore Morgan, rosti iarăşi CORA, trebuie neapărat să vă odihniţi o jumătate de oră.

Morgan înjură printre dinţi.

― Greşeşti, domnişoară, replică. Mă simt perfect. Minţea însă; CORA ştia despre durerea din pieptul său...

― Cu cine naiba vorbeşti, Van? întrebă Kingsley.

― Cu un înger în trecere. Îmi pare rău că am uitat să închid microfonul. Voi face încă o pauză.

― Cît de mult ai înaintat?

― Nu pot spune. Cred totuşi că tăietura e destul de adîncă. Trebuie să fie...

I-ar fi plăcut să o oprească pe CORA, dar asta era, fireşte, imposibil, chiar dacă de ea nu l-ar fi despărţit ţesătura costu­mului. Un monitor cardiac ce poate fi redus la tăcere era mai rău decît nefolositor, era chiar primejdios.

― Doctore Morgan, zise CORA de astă dată cu supărare distincta. Trebuie să insist. Cel puţin o jumătate de oră de repaos total.

Morgan nu răspunse. Ştia că aparatul avea dreptate, dar CORA nu putea să înţeleagă că în joc nu se afla numai viaţa lui. Totodată era convins că exista un factor de siguranţă, ca la podurile sale. Diagnosticul ei trebuia să fie pesimist, dar starea nu-i era atît de serioasă pe cît pretindea ea. Sau cel puţin aşa spera să fie adevărul...

Oricum, durerea din coşul pieptului nu părea să se în­răutăţească. Hotărî să o ignore şi pe ea şi pe CORA şi începu iarăşi să taie, încet dar constant, cu bucla de hiperfilament. Va continua, îşi spuse înnegurat, atît cît va fi nevoie.

Avertismentul pe care se bazase nu sosi. Păianjenul se smuci violent, în vreme ce un sfert de tonă se dezlipea de el, iar Morgan fu aproape aruncat în abis. Scăpă sfîrleaza şi căută cu mîna centura de siguranţă.

Totul păru să se petreacă ca filmat cu încetinitorul. Nu era stăpînit de teamă, ci numai de un sentiment de totală hotărîre să nu se predea gravitaţiei fără luptă.

Nu reuşea să găsească centura. Probabil fusese aruncată înapoi în cabină...

Deveni conştient că se ţinea cu putere de balamalele trapei deschise cu mîna stîngă. Totuşi, nu îşi făcu vînt înăuntru. Căderea bateriei îl hipnotizase, rotindu-se lent ca un straniu corp ceresc pînă ce dispăru din vedere. Dură un timp pînă ce nu o mai zări şi doar atunci se trase înăuntru, prăvălindu-se în scaun.

Vreme îndelungată rămase acolo, cu inima bătînd puternic, aşteptînd următorul protest indignat al corei. Spre surprin­derea lui ea tăcea, ca şi cum la rîndul ei ar fi fost uluită. Ei bine, nu avea să-i mai dea motiv de supărare. De acum încolo va sta liniştit în faţa panoului de comandă, străduindu-se să-şi calmeze nervii încordaţi.

Cînd îşi veni în fire, luă legătura cu muntele.

― Am scăpat de baterie, le spuse şi auzi uralele înălţîndu-se dinspre Pămînt. Imediat după ce închid uşa, îmi voi relua drumul. Anunţaţi-l pe Sessui & Co. să mă aştepte peste un ceas. Şi mulţumiţi-i lui Kinte pentru lumină ― nu mai am nevoie de ea.

Represuriză cabina, deschise casca costumului şi îşi oferi un suc rece şi fortifiant de portocale. Apoi porni motoarele, dezangajă frînele şi se lăsă pe spate, cu un nemaipomenit simţămînt de uşurare pe măsură ce Păianjenul atingea viteza maximă.

Urca de cîteva minute înainte să-şi dea seama ce-i lipseşte. Cu speranţă bruscă, privi prin grilajul metalic al podelei. Nu, nu se găsea acolo.

Mă rog, oricînd putea să obţină o altă sfîrlează, să o înlocu­iască pe cea urmînd în prezent bateria spre Pămînt. Era un sacrificiu mic pentru o asemenea realizare. Straniu, aşadar, că îl supăra atît de tare, că nu gusta cum trebuie triumful.

Se simţea ca şi cum ar fi pierdut un prieten vechi şi devotat.