Fîntînile Paradisului

54

Teoria relativităţii
În dezolantul moment cînd ultimele picaturi de energie se epuizară iar luminile de pe panoul de control al Păianjenului se stinseră, Morgan simţi, spre onoarea lui, că soarta îi e pecetluită. Abia după secunde întregi îşi aduse aminte că nu avea altceva de făcut decît să slăbească frînele ca să alunece înapoi spre Pămînt. În trei ore ar fi ajuns liniştit în patul său. Nimeni nu l-ar fi blamat pentru eşec; făcuse tot ce era ome­neşte posibil.

Un scurt răstimp, privi cu furie amorţită dreptunghiul inac­cesibil pe care se proiecta umbra Păianjenului. Mintea îi răsucea pe toate feţele o grămadă de idei trăznite, respingîndu-le una după alta. Dacă ar fi avut asupra lui mica şi credincioasa sfidează, însă nu exista nici o modalitate să-i fie trimisă înapoi. Dacă refugiaţii ar fi avut un costum spaţial, cineva ar fi întins o frînghie ― dar nu avuseseră timp să salveze un costum din transportorul incendiat.

Desigur, dacă asta ar fi fost o video-dramă şi nu o problema reală, un voluntar eroic s-ar fi putut sacrifica, ori şi mai bine, o voluntară, intrînd în ecluză şi aruncînd spre el bucata de frînghie, în cele cincisprezece secunde de păstrare a conştiinţei ramase în vid. Faptul că o clipa Morgan luă în consideraţie soluţia, înainte ca bunul simţ să o respingă, fu o dovadă a disperării sale.

Din momentul în care Păianjenul renunţase să mai lupte cu gravitaţia şi pînă cînd Morgan acceptă, în final, că nu mai avea ce să facă, se scurse probabil mai puţin de un minut. Apoi Kingsley puse o întrebare teribil de inutilă într-o astfel de situaţie:

― Spune-ne din nou distanţa, Van. Exact cît de departe eşti faţă de Turn?

― Ce naiba mai contează? Poate fi şi un an-lumină!

Urmă o tăcere scurtă înainte ca Kingsley să vorbească iarăşi, cu tonul omului care se adresează unui copil mic ori unui invalid dificil.

― Contează enorm. Douăzeci de metri ai zis?

― Da, cam aşa ceva.

Incredibil, inconfundabil, Kingsley scoase un oftat de uşura­re. Cînd răspunse, din glasul lui răzbătea chiar bucuria:

― Şi în toţi aceşti ani, Van, am crezut tu eşti inginerul şef. Să presupunem că sînt exact douăzeci de metri―

Strigătul exploziv al lui Morgan îl împiedică să-şi sfîrşească propoziţia.

― Ce idiot sînt! Spune-i lui Sessui că voi andoca în... ah, cincisprezece minute.

― Paisprezece minute şi jumătate, dacă ai apreciat bine distanţa. Nimic pe lume nu te va mai opri acum.

Era o declaraţie riscantă, iar Morgan îşi dori ca Kingsley să nu o fi rostit. Adaptoarele de andocare nu reuşeau întotdeau­na să se conecteze corespunzător, datorită erorilor minuscule de toleranţă. Şi, bineînţeles, nu avuseseră niciodată ocazia să testeze acest sistem particular.

Nu se simţi foarte stînjenit că uitase. La urma urmei, sub stress îţi uitai propriul număr de telefon, sau chiar ziua de naştere. Şi pînă în acest moment, factorul acum dominant al situaţiei prezentase atît de puţină importanţă, încît nu era de mirare că-l ignorase complet.

Totul se reducea la o chestiune de relativitate. Nu avea posibilitatea să ajungă la Turn; dar Turnul va ajunge la el ― în cei doi kilometri inexorabili parcurşi zilnic.