Fîntînile Paradisului

11

Prinţesa tăcută
După ce vizitatorii plecară, Rajasinghe depolariză geamu­rile bibliotecii şi rămase multă vreme privind copacii din jurul vilei, dominaţi de pereţii stîncoşi ai Yakkagalei ridicată în spatele lor. Exact la patru fix, servirea ceaiului de după-amiază îl smulse din reverie.

― Rani, spune-i lui Dravindra să-mi pregătească bocancii, dacă-i mai găseşte. Voi urca pe Stîncă.

Rani se prefăcu că scapă tava de uimire.

― Aiyo, Mahathaya! jeli ea cu pretinsă deznădejde. Sînteţi nebun! Amintiţi-vă ce v-a recomandat doctorul McPherson.

― Escrocul acela scoţian îmi citeşte întotdeauna cardiogra­ma invers. Şi oricum, draga mea, la ce bun să mai trăiesc după ce tu şi Dravindra mă veţi părăsi?

Nu vorbise doar în glumă şi imediat i se făcu ruşine de mila pe care o arătase faţă de propria persoană. Căci Rani o detectase, iar în ochii ei începuseră să lucească lacrimi.

Femeia se răsuci ca el să nu-i observe emoţia şi rosti în englezeşte:

― M-am oferit să rămîn, cel puţin pentru primul an al lui Dravindra...

― Ştiu, şi nici nu mă gîndesc să accept. Dacă Berkeley nu s-a schimbat de cînd l-am văzut eu ultima oară, atunci el va avea nevoie de tine acolo. (Dar nu mai mult decît mine, deşi într-un alt mod, adăugă în gînd. ) Şi fie că-ţi vei da sau nu examenele tu însăţi, niciodată nu e prea devreme să începi să înveţi să fii soţia unui preşedinte de colegiu.

Rani zîmbi.

― Nu ştiu dacă-i o soartă îmbucurătoare, din cele cîteva exemple groaznice pe care le cunosc. Reluă iarăşi în taproba­neză. Nu vorbiţi serios, nu-i aşa?

― Ba da. Nu pînă în vîrf, desigur, numai pînă la fresce. Au trecut cinci ani de cînd nu le-am mai vizitat. Dacă mai întîrzii mult... Nu era nevoie să termine propoziţia.

Rani îl studie în tăcere cîteva clipe şi decise că orice argu­ment ar fi fost zadarnic.

― Am să-i spun lui Dravindra. Şi lui Jaya ― în caz că vor fi nevoiţi să vă poarte înapoi pe braţe.

― Foarte bine, cu toate că nu cred că Dravindra ar avea nevoie de ajutor.

Rani îi dărui un zîmbet larg, îmbinînd mîndria cu plăcerea. Perechea asta, îşi zise Rajasinghe nostalgic, constituise lozul lui cel mai norocos în loteria naţională şi spera că cei doi ani de serviciu social le făcuseră tot atîta plăcere cît şi lui. În această epocă, servitorii personali reprezentau un lux rar, atribuit doar oamenilor cu merite deosebite. Rajasinghe nu cunoştea pe nimeni care să aibă trei.

Pentru a-şi economisi forţele, străbătu grădinile plăcerii pe un triciclu cu baterii solare. Dravindra şi Jaya preferau să meargă pe jos, pretinzînd că astfel ajungeau mai repede. Aveau dreptate, căci foloseau scurtături. El unul însă urcă încet, oprindu-se des să-şi recapete respiraţia, pînă ce atinse lungul coridor al Galeriei Inferioare, acolo unde Zidul Oglinzii înainta paralel cu faţa Stîncii.

Urmărită de privirile curioase ale turiştilor, o tînără arheologă dintr-una din ţările africane căuta să descopere inscripţii pe perete, ajutată de o puternică lumină oblică. Rajasinghe simţi nevoia să o avertizeze că şansele de a face o nouă descoperire erau practic nule. Paul Sarath petrecuse douăzeci de ani cercetînd fiecare milimetru pătrat al suprafeţei, iar cele trei volume cu Inscripţiile Yakkagalei reprezentau o operă monumentală de scolastică, fără putinţa de a fi vreodată egalată ― fie şi numai deoarece nu exista nimeni altul la fel de iscusit în citirea vechilor inscripţii taprobane.

Amîndoi erau tineri cînd Paul îşi începuse munca vieţii. Rajasinghe îşi aducea aminte că stătuse chiar în acest loc, în vreme ce pe atunci asistentul în epigrafie al Departamentului de Arheologie urmărea semnele aproape indescifrabile pe mortarul galben, traducînd poemele adresate frumuseţilor de pe stînca de deasupra. După atîtea secole, versurile încă stîr­neau ecouri emoţionante în inimile cititorului:
Tissa sînt, căpitan de gardă.

Cinzeci de leghe am bătut să admir ochii languroşi,

Însă ele nu vor să-mi vorbească.

Este oare drept?
Fie ca o mie de ani să dăinuiţi aici,

ca iepurele pe care Regele Zeilor

l-a pictat pe lună. Sînt preotul Mahinda

din vihara Tuparamei.
Această speranţa fusese în parte îndeplinită, parţial negată. Se scursese de două ori mai mult timp de cînd doamnele Stîncii şedeau aici, supravieţuind într-o epocă situată dincolo de i­maginaţia preotului. Cît de puţine însă rămăseseră! Unele inscripţii se refereau la "cele cinci sute de fecioare cu pielea aurie"; chiar admiţînd exagerarea figurii de stil, era limpede că mai puţin de o zecime din frescele originale rezistaseră rava­giilor timpului şi răutăţii omului. În schimb, cele douăzeci rămase se aflau în siguranţă pentru totdeauna, frumuseţea fiindu-le înregistrată pe nenumărate filme, casete şi cristale.

Cu siguranţă supravieţuiseră mai mult decît acel mîndru scrib, ce nu socotise necesar să-şi lase numele.

Am ordonat ca drumul să fie curăţat,

Încît pelerinii să vadă.