Fîntînile Paradisului

18

Fluturii de aur
În pofida soarelui strălucitor şi a magnificelor privelişti ce îl asaltau din toate părţile, Morgan adormi rapid în maşină. Chiar şi nenumăratele serpentine nu reuşiră să-l ţină treaz ― se deşteptă însă atunci cînd frînele acţionară, iar el se pomeni aruncat înainte în centura de siguranţă.

În primul moment de confuzie gîndi că visa. Briza care sufla încet prin geamurile pe jumătate deschise era atît de caldă şi de umedă, încît părea să bată dinspre o baie turcească; totuşi, automobilul se oprise în mijlocul unei furtuni aparente de zăpadă.

Morgan clipi, se frecă la ochi şi-i deschise către realitate. Pentru prima dată vedea zăpadă aurie.

Un roi dens de fluturi trecea drumul, îndreptîndu-se spre est într-o migraţie constantă. Cîţiva fuseseră supţi în maşină şi se zbăteau frenetic, pînă ce Morgan reuşi să-i dea afară. Şi mai mulţi se lipiseră de parbriz. Cu ceea ce reprezentau fără îndoială o serie de înjurături locale alese cu grijă, şoferul coborî să-l cureţe. Cînd termină, roiul se subţiase deja la o mînă de călători răzleţi.

― V-au povestit despre legendă? întrebă omul, uitîndu-se în spate la pasager.

― Nu, replică Morgan scurt. Nu-l interesa deloc subiectul, nerăbdător să-şi reia somnul întrerupt.

― Fluturii de Aur sînt sufletele războinicilor lui Kalidasa, armata pierdută de rege la Yakkagala.

Morgan mormăi ceva fără entuziasm, în speranţa că şoferul va înţelege mesajul. Bărbatul continuă însă fără milă:

― În fiecare an, cam în această perioadă, se îndreaptă către munte şi mor cu toţii pe pantele lui joase. Uneori îi întîlneşti la jumătatea cablului de teleferic, dar niciodată mai sus. No­rocul viharei.

― Vihara? întrebă Morgan somnoros.

― Templul. Dacă vor ajunge vreodată sus, atunci Kalidasa ar învinge iar grupul de bhikkus ― călugării ― ar trebui să plece. Aşa sună profeţia. E săpată pe o lespede de piatră din Muzeul Ranapura. V-o pot arăta.

― Altă dată, răspunse Morgan grăbit, aranjîndu-se mai comod în scaun. Dar trecură mulţi kilometri pînă să aţipească iarăşi, deoarece exista ceva obsesiv în imaginea conjurată de şofer.

Îşi va aminti adeseori pe parcursul următoarelor luni de zile ― dimineaţa, ori în momentele de stress şi criză. Mereu şi mereu se va scufunda în acea zăpadă aurie, în timp ce milioa­nele de vieţuitoare condamnate îşi consumau energiile în van asaltînd muntele şi ceea ce simboliza el.

Chiar şi acum, la începutul campaniei sale, imaginea era prea pregnantă ca să-l liniştească.