Fîntînile Paradisului

30

Legiunile Regelui
Vannevar Morgan se obişnuise cu întîrzierile ― cu dezastre­le chiar ― iar acesta constituia, spera el, unul minor. Grija lui principală, privind meteorul dispărînd în spatele muntelui, era acum ca Narodny Mars să nu considere banii irosiţi. Obser­vatorul pătrunzător din scaunul pe rotile fusese extrem de necomunicativ; gravitaţia Terrei păruse să-i imobilizeze limba la fel de bine ca picioarele. De astă dată totuşi el se adresă inginerului, înainte ca Morgan să vorbească:

― O singură întrebare, dr. Morgan. Ştiu că această furtună este fără precedent ― dar s-a întîmplat. Prin urmare poate surveni şi în viitor. Ce va fi dacă se întîmplă după construcţia Turnului?

Morgan gîndi febril. Era imposibil să dea un răspuns precis într-un interval de timp atît de scurt, şi încă îi venea greu să dea crezare evenimentelor.

― În cel mai rău caz ar trebui să suspendăm operaţiunile o scurtă perioadă, căci pot apare deviaţii de poziţie. Nici o forţă eoliană de la această altitudine nu e capabilă să pună în pericol însăşi structura Turnului. Chiar şi firul nostru ar fi fost în perfectă siguranţă dacă am fi reuşit să-l ancorăm.

Spera să fie o analiză corectă; peste cîteva minute Warren Kingsley urma să-l informeze dacă era adevărat sau nu. Spre uşurarea lui, bancherul replică cu aparentă satisfacţie:

― Mulţumesc. E tot ce am dorit să aflu.

Morgan se hotărîse, totuşi, să insiste:

― Iar pe Muntele Pavonis, fireşte, o astfel de problemă nu ar fi posibilă. Densitatea atmosferică de acolo este de o sută de ori―

De zeci de ani nu mai auzise sunetul care îi izbi în prezent timpanele, dar era unul din acelea ce nu puteau fi uitate niciodată. Chemările imperioase, acoperind urletul furtunii, îl transportară pe Morgan de cealaltă parte a planetei.

Nu se mai afla pe versantul bătut de vînturi al muntelui. Se găsea sub domul Hagiei Sophia, privind uluit şi cu admiraţie munca unor oameni morţi de şaisprezece secole. Iar în ure­chile lui bătea puternicul clopot care-i chemase odată pe credincioşi la rugăciune.

Amintirea Istambulului se dizolvă. Se trezi înapoi pe munte, mai încurcat şi mai confuz ca oricînd.

Ce-i spusese călugărul? Că darul de rău augur al lui Kalida­sa tăcuse secole de-a rîndul, şi că-i fusese permis să vorbească doar în vreme de dezastru? Aici nu avusese loc nici un dezas­tru; ba din punctul de vedere al mănăstirii, se întîmplase exact pe dos.

O clipă, lui Morgan îi trecu prin minte posibilitatea stînje­nitoare ca sonda să se fi prăbuşit în incinta templului. Dar nu, era imposibil. Ratase vîrful cu cîţiva kilometri buni. Şi, în orice caz, reprezenta un obiect prea mic ca să provoace pagube serioase, jumătate căzînd, jumătate plutind pe cer.

Se uită spre mănăstire, unde vocea marelui clopot încă înfrunta vijelia. Robele portocalii dispăruseră de pe parapeţi; nu se vedea nici un călugăr.

Ceva atinse delicat obrazul lui Morgan şi el îl dădu deoparte cu un gest reflex al mîinii. Îi venea greu să şi gîndească în vreme ce dangătul dureros umplea aerul şi-i lovea ritmic creierul. Se întrebă dacă nu ar fi procedat bine să meargă la templu şi să-l întrebe politicos pe Mahanayake Thero ce se întîmplase...

Încă o dată simţi acea atingere mătăsoasă, uşoară, pe obraz, iar de această dată zări o pată galbenă cu colţul ochiului. Reacţiile sale fuseseră întotdeauna rapide; întinse mîna şi nu dădu greş.

Insecta zăcea strivită în palma sa, renunţînd la ultimele secunde ale efemerei sale vieţi chiar în timp ce Morgan pri­vea şi Universul pe care el îl cunoscuse păru să tremure şi să se topească în jur. Miraculoasa lui înfrîngere se transformase într-o victorie încă mai inexplicabilă. Totuşi nu încerca nici o senzaţie de triumf, doar confuzie şi uimire.

Deoarece acum îşi amintea legenda fluturilor aurii. Purtaţi de vînt, cu sutele şi miile, erau măturaţi pe faţa muntelui, ca să moară în vîrful său. În cele din urmă, legiunile lui Kalidasa îşi atinseseră scopul ― şi se răzbunaseră.