Fîntînile Paradisului

48

Noapte la vilă
Ambasadorul Rajasinghe nu dormea mult în ultima vreme; era ca şi cum Natura, binevoitoare, îl gratificase să trăiască la maximum anii care-i mai rămăseseră. Şi în vremuri ca acestea, cînd cerurile insulei scînteiau cu cea mai mare minune a lor, cine ar fi putut să stea în pat?

Cît de mult îşi dorea ca Paul Sarath să fie alături, să pri­vească împreună magnificul spectacol! Ducea dorul vechiului prieten mai mult decît şi-ar fi închipui că o va face. Nimeni altul nu îl stimulase şi nu îl supărase în acelaşi mod ca Paul, nimeni cu care să împartă aceeaşi experienţă de viaţă mergînd înapoi pînă în copilărie.

Rajasinghe nu-şi imaginase niciodată că va supravieţui prie­tenului său Paul, sau că va apuca să vadă fantastica stalactită de un miliard de tone străbătînd distanţa dintre fundaţia sa orbitală şi Taprobane, situată mai jos cu treizeci şi şase de mii de kilometri. Pînă la sfîrşit, Paul se opusese cu fervoare pro­iectului. Îl numise o sabie a lui Damocles şi nu încetase în a-i prevesti eventuala prăbuşire pe Pămînt. Totuşi, chiar Paul admisese că Turnul oferise deja o serie de avantaje.

Probabil pentru prima dată în istorie, restul lumii auzise de existenţa insulei şi-i descoperea cultura străveche. Yakkagala, cu prezenţa şi legendele ei sinistre, atrăsese o atenţie deose­bită. Ca rezultat, Paul reuşise să obţină sprijin pentru cîteva din planurile sale îndrăgite. Enigmatica personalitate a crea­torului Yakkagalei inspirase numeroase cărţi şi video-drame, iar spectacolul de sunet şi lumină de la baza Stîncii rula invariabil cu casa de bilete închisă. Cu puţin înaintea morţii, Paul remarcase supărat, că în jurul lui Kalidasa se năştea o mică industrie şi că era tot mai dificil să distingi ficţiunea de reali­tate.

Puţin după miezul nopţii, cînd devenise evident că aurora boreală depăşise faza maximă, Rajasinghe fusese purtat înapoi în dormitor. Ca întotdeauna după ce spunea noapte bună personalului, se relaxă cu un pahar cu vin de palmier şi comută pe ultimul buletin informativ. Singurul lucru care-l mai inte­resa cu adevărat era progresul făcut de Morgan. În clipa aceea inginerul trebuia să fie aproape de baza Turnului.

Editorul însemnase deja ultimele ştiri. Un rînd din litere pîlpîitoare anunţa:

MORGAN BLOCAT LA 200 KM DE ŢINTĂ
Degetele lui Rajasinghe cerură detalii şi fu uşurat să afle că temerile nu-i erau întemeiate. Morgan nu era blocat, ci nu era în stare să ducă la capăt călătoria. Se putea întoarce pe Pămînt oricînd dorea. Dar dacă proceda astfel, profesorul Sessui şi colegii săi ar fi fost cu siguranţă condamnaţi.

Deasupra capului său, drama tăcută se juca în chiar acel moment. Rajasinghe trecu de pe text pe imagine, dar nu se prezenta nimic nou. Subiectul tratat în recapitulări era ascensi­unea lui Maxine Duval, efectuată cu ani în urmă în precursorul Păianjenului.

― Eu sînt în stare de mai mult, mormăi Rajasinghe şi comută pe mult iubitul telescop.

În primele luni de imobilizare la pat, nu se putuse folosi de el. Apoi Morgan îl căutase cu unul din telefoanele sale de curtoazie, analizase situaţia şi prescrisese remediul. O săp­tămînă mai tîrziu, spre surpriza şi încîntarea lui Rajasinghe, o mică echipă de tehnicieni apăruse la Vila Yakkagala, modi­ficînd instrumentul pentru utilizare la distanţă. Acum putea sta confortabil în pat şi să exploreze în continuare bolta înstelată şi faţada dominantă a Stîncii. Îi era adînc recunoscător lui Morgan pentru gestul care îi dezvăluise o latură nebănuită a personalităţii inginerului.

Nu era sigur dacă va observa ceva în întunecimea nopţii, dar ştia cu exactitate unde să privească, din moment ce ur­mărise cu atenţie lenta coborîre a Turnului. Cînd soarele se afla în unghiul potrivit, reuşea chiar să zărească cele patru benzi de ghidaj convergînd spre zenit, un cvartet de fire de păr zgîriate pe albastrul cerului.

Fixă azimutul telescopului şi roti instrumentul pînă ce îl aţinti deasupra lui Sri Kanda. Începînd să cerceteze încetişor în sus în căutarea celei mai mici urme a capsulei, se întrebă ce părere avea Bodhidharma despre ultimele evenimente.

Deşi Rajasinghe nu vorbise cu Mahanayake, astăzi în vîrstă de peste nouăzeci de ani, din ziua cînd ordinul se mutase în Lhasa, auzise totuşi că Potala nu oferise facilităţile promise. Imensul palat cădea încet în paragină, în vreme ce executorii testamentari ai lui Dalai Lama se hărţuiau cu guvernul federal chinez în privinţa costurilor de întreţinere. Potrivit ultimelor sale ştiri, Mahanayake Thero negocia în prezent cu Vatica­nul ― de asemenea în dificultăţi financiare cronice, dar cel puţin încă stăpîn în propria casă.

Nimic nu este permanent şi nu era uşor să distingă o ciclicitate. Poate geniul matematic al lui Parakarma-Goldberg ar fi fost capabil să o facă. Ultima dată cînd Rajasinghe îl revăzuse pe acesta, savantul primea un important premiu ştiinţific pentru contribuţii în meteorologie. Rajasinghe nu l-ar fi recunoscut; bărbatul era proaspăt bărbierit şi purta un costum după ultima modă neo-napoleonică. Însă acum, se pare, îşi schimbase religia din nou...

Stelele alunecau lent pe ecranul mare al monitorului aflat la capătul patului, pe măsură ce telescopul se rotea tot mai sus asupra Turnului. Nu se vedea în schimb nici un semn al vehiculului, cu toate că Rajasinghe era convins că trebuia deja să fi intrat în cîmpul său vizual.

Era pe punctul să revină pe canalul normal de informaţii cînd, ca o novă în erupţie, o stea fulgeră pe marginea inferioară a imaginii. Rajasinghe se întrebă dacă nu cumva capsula explo­dase, apoi văzu că strălucirea era constantă. Centră imaginea şi o mări la maximum.

Cu mult timp înainte vizionase un documentar vechi de două secole privitor la primele războaie aeriene Şi îşi aminti secvenţa nocturnă a unui atac asupra Londrei. Un bombardier inamic fusese prins în conul reflectoarelor şi rămăsese suspen­dat asemeni unei molii incandescente pe cer. Observa acelaşi fenomen acum, la o scară de o sută de ori mai mare. De această dată însă, toate resursele solului se mobilizaseră ca să ajute şi nu ca să distrugă hotărîtul invadator al nopţii.