Fîntînile Paradisului

6

Artistul
― Aduceţi persanul, porunci Kalidasa imediat după ce-şi recăpătă respiraţia. Urcuşul de la fresce la Tronul Elefantului nu era dificil, iar acum zidurile ce împrejmuiau treptele de pe faţa Stîncii îi confereau şi siguranţă. Era însă obositor. Cîţi ani încă, se întreba Kalidasa, va fi în stare să parcurgă drumul fără ajutor? Sclavii ar fi putut să-l poarte, dar asta ar fi umbrit demnitatea lui de Rege. Şi n-ar fi tolerat ca alţi ochi decît ai săi să admire cele o sută de zeiţe şi o sută de însoţitoare, la fel de frumoase, din suita curţii lui celeste.

Aşa că de acum încolo, zi şi noapte, o strajă va sta mereu la capătul scărilor, singurul drum din palat spre raiul particular creat de Kalidasa. După zece ani de trudă, visul lui se împlinise. Orice ar fi afirmat împotrivă-i acei călugări geloşi de pe mun­tele lor, el, Kalidasa, devenise în sfîrşit un zeu.

În ciuda anilor petrecuţi sub soarele taproban, Firdaz avea pielea deschisă la culoare a unui roman. Astăzi, închinîndu-se în faţa regelui, părea încă şi mai palid. Kalidasa îl privi gînditor, apoi îl gratifică cu unul din rarele sale zîmbete de aprobare.

― Ai lucrat bine, persane, îi spuse. Crezi că mai există undeva în lume un artist în stare să te depăşească?

Mîndria se luptă vizibil cu precauţia înainte ca Firdaz să răspundă ezitant:

― Nici unul pe care să-l cunosc, Maiestate.

― Şi te-am plătit bine?

― Sînt foarte mulţumit.

Răspunsul, socoti Kalidasa, nu era tocmai exact. Mereu sosiseră cereri pentru mai mulţi bani, mai mulţi lucrători, materiale scumpe ce nu se găseau decît pe tărîmuri îndepăr­tate. Însă artiştii nu înţelegeau problemele economice, şi nu cunoşteau cum fusese stoarsă vistieria de costurile enorme ale palatului şi ale împrejurimilor lui.

― Şi acum că munca ta s-a terminat, ce îţi doreşti?

― Aş dori permisiunea Maiestăţii Voastre să mă întorc în Isfahan, să-mi văd iarăşi poporul.

Răspunsul era cel aşteptat de Kalidasa, iar Regele regreta sincer decizia pe care trebuia s-o ia. Pe drumul lung spre Persia se găseau însă prea mulţi regi ce n-ar fi permis ca meşterul artist din Yakkagala să le alunece printre degete cu uşurinţă. Iar zeităţile pictate pe peretele vestic trebuiau să rămînă unice în lume.

― Există o problemă, rosti sec şi Firdaz deveni mai palid, iar umerii îi căzură la auzul vorbelor.

Un rege nu e nevoit să se explice nimănui, dar acum un artist i se adresa altui artist.

― M-ai ajutat să devin un zeu. Această veste s-a întins deja pînă în depărtări. Dacă pleci de sub protecţia mea, alţii îţi vor cere să lucrezi la fel.

Un moment, meşterul rămăsese tăcut. Singurul sunet era tînguitul vîntului, care arareori înceta să se plîngă întîlnind acest neaşteptat obstacol în calea sa. Apoi Firdaz spuse, atît de încet încît Kalidasa abia de reuşi să îl audă:

― Mi se interzice aşadar să plec?

― Ai voie să pleci, luînd cu tine destulă avere să-ţi ajungă pentru toată viaţa. Însă cu singura condiţie să nu mai lucrezi niciodată pentru un alt prinţ.

― Sînt gata să promit, replică Firdaz, cu o grabă impercep­tibilă.

Kalidasa îşi clătină capul cu tristeţe.

― Am învăţat să nu mă încred în cuvîntul artiştilor. Mai ales atunci cînd ei nu se mai află în puterea mea. Aşa că sînt nevoit să întăresc această promisiune.

Spre surpriza lui Kalidasa, Firdaz nu mai păru nesigur. Era ca şi cum ar fi luat o mare hotărîre şi se simţea dintr-odată liniştit.

― Înţeleg, glăsui persanul, îndreptîndu-se din spate. Apoi cu bună ştiinţă întoarse spatele regelui, ca şi cum stăpînul său regesc ar fi încetat să mai existe şi privi direct în soarele dogoritor.

Soarele, ştia Kalidasa, constituia zeul persanilor, iar cuvin­tele murmurate de Firdaz reprezentau probabil o rugăciune în limba sa. Dar existau zei mai cumpliţi ce erau totuşi adoraţi, iar artistul privea fix acel disc orbitor ca şi cum ar fi ştiut că era ultimul lucru pe care avea vreodată să-l mai vadă.

― Opriţi-l, strigă regele.

Gărzile se repeziră înainte, dar era deja tîrziu. Deşi orbit de lumină, Firdaz se mişcă cu precizie. Din trei paşi ajunse lîngă parapet şi se aruncă în gol. Nu scoase nici un sunet în lungul arc descris în cădere spre grădinile plănuite de el însuşi cu atîţia ani în urmă, şi nici un ecou nu se auzi cînd arhitectul Yakka­galei atinse fundaţiile propriei capodopere.

Kalidasa jelise zile în şir, însă jalea i se transformase în furie cînd ultima scrisoare a persanului spre Isfahan fu interceptată. Cineva îl avertizase pe Firdaz că la sfîrşitul muncii avea să fie orbit; iar aceasta constituia o minciună blestemată.

Nu descoperise niciodată sursa zvonului, cu toate că nu puţini muriseră încet înainte de a-şi dovedi nevinovăţia. Îl întrista gîndul că arhitectul dăduse crezare unei asemenea minciuni; ar fi trebuit să ştie că un tovarăş artist nu i-ar fi furat niciodată darul văzului.

Kalidasa nu era un om crud ori nerecunoscător. L-ar fi încărcat pe Firdaz cu aur ― sau cel puţin cu argint ― şi l-ar fi petrecut în calea sa cu servitori să îl slujească pentru tot restul vieţii.

N-ar mai fi avut nevoie să-şi folosească vreodată mîinile, iar după un timp, nu le-ar mai fi simţit nici lipsa.