Fîntînile Paradisului

Epilog:

Triumful lui Kalidasa
În ultimele zile ale acelei scurte veri, înainte ca fălcile de gheaţă să se strîngă puternic în jurul ecuatorului, unul din trimişii din Starholme sosi la Yakkagala.

Ca un Stăpîn al Roiului, se conjugase recent în formă umană. Cu excepţia unui singur detaliu, asemănarea era exce­lentă; copiii însă care-l acompaniau pe Holmer în autocopter se găseau într-o stare constantă de uşoară isterie, cei mai tineri izbucnind frecvent în chicote.

― Ce este aşa de amuzant? întrebase străinul într-o sola­riană perfectă. Sau e o glumă personală?

Dar ei nu aveau de gînd să-I explice Starholmerului, a cărui viziune normală se situa complet în infraroşu, că pielea ome­nească nu e un mozaic întîmplător de verde, roşu şi albastru. Chiar şi cînd El ameninţă să se transforme într-un Tyranno­saurus Rex şi să-i mănînce pe toţi, refuzară să-I satisfacă curiozitatea. Într-adevăr, îi arătară cu promptitudine ― unei entităţi care străbătuse ani-lumină şi învăţase vreme de treizeci de secole! ― că o masă de numai o sută de kilograme nu ar fi plămădit un dinozaur foarte impresionant.

Holmerului nu-I păsa. Era răbdător, iar copiii Pămîntului îl fascinau continuu, atît în biologia lor cît şi în psihologie. La fel se prezentau puii tuturor creaturilor ― toate cele care aveau pui. Studiind nouă astfel de specii, Holmerul aproape că-şi putea imagina cum era să creşti, să te maturizezi, să mori ― aproape, dar nu deplin.

Întins în faţa oamenilor şi a străinului se găsea pămîntul gol, cîmpiile şi pădurile sale luxuriante de altădată, devastate de răsuflarea geroasă din nord şi sud. Graţioşii palmieri dispăru­seră de mult, şi chiar pinii trişti care le succedaseră erau azi schelete dezgolite, cu rădăcinile distruse de îngheţ. Pe supra­faţa Pămîntului întreaga viaţă încetase a mai exista. Doar în abisurile oceanelor, acolo unde căldura internă a planetei menţinea gheaţa la distanţă, cîteva creaturi oarbe şi flămînde încă se mai tîrîiau, înotau şi se devorau una pe alta.

Totuşi, pentru o fiinţă a cărei lume de baştină înconjura un soare roşu şi slab, astrul strălucind pe cerul fără nori părea intolerabil de puternic. Deşi căldura îi dispăruse, suptă de boala care-i atacase inima cu o mie de ani în urmă, lumina lui rece şi intensă revela fiece detaliu al Pâmîntului, reflectată fiind cu splendoare de gheţarii apropiaţi.

Pentru copiii încă fermecaţi de puterile nou descoperite ale minţilor, temperaturile coborîte reprezentau o provocare palpi­tantă. Dansînd goi printre troiene, ridicînd cu picioarele desculţe nori fini de cristale sclipitoare, îşi obligau simbioţii să-i averti­zeze des: "Nu neglijaţi semnele de degerare!" Căci ei nu erau suficient de mari ca să-şi înlocuiască singuri membrele, fără ajutorul vîrstnicilor.

Cel mai mare dintre băieţi făcea pe grozavul. Lansase un atac deliberat împotriva frigului, proclamîndu-se mîndru un element de foc. (Starholmerul notă termenul pentru o cerce­tare ulterioară, care mai tîrziu îi va cauza multă perplexitate. ) Tot ceea ce se zărea din micul exhibiţionist era o coloană de flăcări şi de aburi, dansînd înainte şi înapoi de-a lungul anticei construcţii de cărămidă. Ceilalţi copii ignorară voit această etalare grosolană.

Starholmerului însă îi prezenta un paradox interesant. De ce oare se retrăseseră aceşti oameni spre planetele interioare, atunci cînd ar fi putut să lupte împotriva frigului cu forţele stăpînite de ei în prezent ― aşa cum procedau, într-adevăr, verii lor de pe Marte?

Constituia o întrebare ce nu primise un răspuns satisfăcător.

Se gîndi din nou la replica enigmatică dată de Aristotel, entitatea cu care El era în stare să comunice cel mai uşor.

― Există un anotimp pentru orice, rostise creierul pămîn­tean. O vreme cînd te împotriveşti Naturii, şi alta cînd i te supui. Adevărata înţelepciune rezidă în a face alegerea co­rectă. După ce lunga iarnă se va termina, omul se va întoarce pe Pămînt reînnoit şi proaspăt.

Şi astfel, pe parcursul ultimelor cîteva secole, întreaga po­pulaţie terestră migrase de-a lungul turnurilor ecuatoriale către tinerele oceane ale lui Venus şi către cîmpiile fertile ale zonei temperate a lui Mercur. După cinci sute de ani, cînd soarele îşi va reveni, exilaţii urmau să se întoarcă. Mercur va fi abandonată, cu excepţia regiunilor polare; în schimb Venus va rămîne permanent o locuinţă umană. Răcirea soarelui iniţiase şi oferise ocazia îmblînzirii acelei lumi de iad.

Deşi importante, aceste lucruri îl priveau pe Starholmer indirect. Interesul Său se concentra pe aspectele mai subtile ale societăţii şi culturii omeneşti. Fiecare specie este unică, cu propriile ei surprize şi capricii. Cea de faţă îi prezentase Star­holmerului conceptul surprinzător al informaţiei negative ― sau, utilizînd terminologia locală, umorul, fantasticul, mitul.

Abordînd straniile fenomene, uneori Starholmerul îşi spu­sese disperat: Nu-i vom înţelege niciodată pe oameni. De cîteva ori fusese atît de frustrat, încît se temuse să nu se conjuge involuntar, cu toate riscurile care decurgeau de aici. Însă de atunci înregistrase un progres real. Încă îşi mai amintea de satisfacţia trăită prima dată cînd rostise o glumă, iar copiii rîseseră în jurul Său.

Munca cu copiii se dovedise una din soluţii, încă o dată sugerată de Aristotel.

― Există o vorbă: copilul e tatăl omului. Cu toate că ideea biologică de "tată" ne este străină amîndurora, în acest context particular cuvîntul are un dublu înţeles―

Iată-L deci acolo, în speranţa că aceşti copii îl vor ajuta să-i înţeleagă pe adulţii în care mai tîrziu se vor transforma. Uneori spuneau adevărul; dar şi atunci cînd se jucau (un alt concept dificil) şi împrăştiau informaţii negative, Starholmerul recu­noştea semnele...

Erau însă momente cînd nici copiii, nici adulţii şi nici chiar Aristotel nu cunoşteau adevărul. Părea să fie un spectru continuu de la fantezia absolută pînă la faptele istorice, cu toate gradaţiile posibile între ele. La unul din capete se găseau figuri ca Leonardo şi Columb, Einstein şi Lenin, Newton şi Washington, ale căror voci şi imagini fuseseră uneori păstrate. La cealaltă extremă erau Zeus, Alice şi King Kong, Guliver şi Siegfried şi Merlin, care nu era pasibil să fi existat în lumea reală. Dar ce părere să aibă despre Robin Hood, Tartan, Christos, Sherlock Holmes şi Odysseus, Frankenstein? Ad­miţînd anumite exagerări, ele ar fi putut să fie personaje istorice reale...

Tronul Elefantului se schimbase prea puţin în trei mii de ani şi jumătate, dar niciodată nu susţinuse greutatea unui asemenea vizitator. Privind către sud, Starholmerul compară coloana lată de jumătate de kilometru, avîntată din interiorul muntelui, cu realizările inginereşti ale altor lumi. Pentru o specie atît de tînără, lucrarea impresiona cu adevărat. Deşi arăta mereu gata să se prăbuşească, stătea în picioare de cincisprezece secole.

Desigur, nu în forma sa actuală. Prima sută de kilometri forma astăzi un oraş vertical, încă locuit pe cîteva nivele foarte distanţate între ele, pe unde altădată şaisprezece perechi de şine transportaseră un milion de pasageri pe zi. Doar două şine rămăseseră operaţionale; peste cîteva ceasuri, Starholmerul şi escorta Sa urmau să gonească în susul acelei coloane uriaşe, înapoi spre Oraşul Inel din jurul globului.

Holmerul îşi ajustă ochii pentru viziune telescopică şi cer­cetă încet zenitul. Da, iată-l acolo, greu de zărit ziua, dar uşor de văzut noaptea, cînd lumina soarelui încă mai cădea pe el. Banda subţire şi strălucitoare despărţind cerul în două emisfe­re era ea însăşi o adevărată lume, unde jumătate de miliard de oameni optaseră pentru o viaţă în imponderabilitate.

Şi tot acolo, lîngă Oraşul Inel, se găsea astronava care purtase trimisul şi pe toţi ceilalţi însoţitori ai Roiului peste hăurile interstelare. În chiar acest moment se pregătea de plecare, nu cu grabă, ci în avans cu cîţiva ani faţă de program, în vederea următorului salt de şase sute de ani al călătoriei sale.

Intervalul nu însemna nimic pentru Starholmer, întrucît nu avea să se reconjuge pînă la sfîrşitul drumului. Însă atunci ar putea să întîmpine prima mare provocare a lungii Sale cariere. Pentru prima oară, o Sondă Stelară fusese distrusă ― ori cel puţin amuţită ― curînd după ce pătrunsese într-un sistem so­lar. Poate că în cele din urmă îi descoperise pe misterioşii Vînători ai Zorilor, care-şi lăsaseră amprentele pe atît de multe lumi, inexplicabil de apropiate de început. Dacă Star­holmerul ar fi fost capabil de veneraţie, sau teamă, le-ar fi încercat pe amîndouă, în vreme ce îşi contempla viitorul dis­tanţat la şase sute de ani.

Acum însă şedea pe vîrful troienit de zăpadă al Yakkagalei, privind drumul către stele al omenirii. Chemă copiii lîngă El (întotdeauna ei înţelegeau cînd dorea cu adevărat să I se dea ascultare) şi indică muntele din sud.

― Ştiţi perfect de bine, spuse El cu o exasperare doar în parte prefăcută, că Portul Terestru Unu a fost construit cu două mii de ani mai tîrziu decît acest palat în ruină.

Copiii încuviinţară solemn.

― Atunci, întrebă Starholmerul trasînd o linie de la zenit pînă în vîrful muntelui, de ce numiţi voi această coloană Turnul lui Kalidasa?

---------------------------------------------------------------------