Fîntînile Paradisului

57

Ultimul răsărit
Morgan se întoarse în Subsol doar pentru cinci minute. Nu era momentul schimburilor de amabilităţi şi nu dorea să con­sume nimic din preţiosul oxigen pe care-l transportase cu atîta dificultate. Strînse mîinile tuturor celor din jur şi se grăbi înapoi în Păianjen.

Era bine să respire din nou fără mască, şi încă mai bine să ştie misiunea dusă la capăt şi că în trei ore avea să fie înapoi în siguranţă pe Pămînt. Totuşi, după întreg efortul depus să atingă Turnul, îi era greu să pornească, iarăşi la drum, pre­dîndu-se atracţiei gravitaţionale ― chiar dacă în prezent ea îl purta spre casă. Eliberă în sfîrşit punţile de andocare şi începu să cadă, în imponderabilitate vreme de cîteva secunde.

Cînd indicatorul de viteză atinse trei sute de clickuri, siste­mul automat de frînare intră în funcţiune, iar greutatea se reinstală. Bateria brutal secătuită se încărca, însă probabil fusese deteriorată dincolo de orice reutilizare, trebuind să fie înlocuită.

Exista un paralelism îngrijorător. Morgan nu putea să nu se gîndească la propriul trup suprasolicitat, dar o mîndrie în­căpăţînată nu-l lăsa să ceară un doctor la sosire. Încheiase un mic pariu cu sine însuşi: îl va cere dacă CORA va vorbi din nou. CORA tăcea în timp ce vehiculul cobora rapid în noapte. Morgan se simţea complet relaxat şi lăsă Păianjenul să-şi poarte singur de grijă. Privi bolta. Puţine nave spaţiale ofereau o asemenea panoramă, şi nu mulţi oameni văzuseră vreodată stelele în asemenea condiţii superbe. Aurora boreală dispăruse complet, reflectorul fusese stins şi nimic nu mai concura vizibilitatea constelaţiilor.

Exceptînd, desigur, stelele construite chiar de mîna omului. Aproape drept în sus se găsea farul strălucitor al lui Ashoka, poziţionat pentru totdeauna deasupra Hindustanului şi la nu­mai cîteva sute de kilometri de complexul Turnului. La jumătatea drumului spre est era Confucius, mult mai jos Kamehameha, în vreme ce sus în vest sclipeau Kinte şi Imhotep. Ele repre­zentau numai cele mai luminoase posturi de semnalizare de pe ecuator. Existau roiuri de alţi sateliţi, cu toţii mai străluci­tori decît Sirius. Cît de uimiţi ar fi fost vechii astronomi să observe acest colier celest! Şi cît de nedumeriţi ar fi fost să vadă că, după ore de observaţie, erau în continuare imobili, fără să răsară, fără să apună, în timp ce stelele familiare treceau pe alături pe traiectoriile lor cunoscute.

Privind colierul de diamante întins pe cer, mintea adormită a lui Morgan transformă încet imaginea în ceva mult mai impresionant. Cu un mic efort de imaginaţie, acele stele insta­late de mîna omului deveniră lampadarele unui pod titanic.

Se scufundă în visări şi mai fanteziste. Cum se numea podul spre Valhalla, peste care eroii legendelor nordice treceau din această lume în cealaltă? Nu reuşea să-şi aducă aminte, însă era un vis glorios.

Oare alte creaturi, cu mult înaintea omului, încercaseră să unească cerurile propriilor lumi? Se gîndi la splendidele inele din jurul lui Saturn, la arcurile fantomatice ale lui Uranus şi Neptun. Chiar dacă ştia cu precizie că nici una din aceste planete nu simţise vreodată atingerea vieţii, îl amuza să-şi închipuie că acolo se găseau fragmente ale unor poduri care eşuaseră.

Dorea să doarmă dar, împotriva voinţei sale, imaginaţia preluă ideea. Ca un cîine ce descoperă un os, nu mai voia să renunţe.

Conceptul nu era absurd, nici măcar original. Multe din staţiile geostaţionare măsurau deja kilometri în lungime, sau erau legate de cabluri întinse pe fracţiuni apreciabile ale orbi­tei lor. Să fie legate împreună, dînd astfel naştere unui inel în jurul lumii, constituia o sarcină inginerească mult mai simplă decît construcţia Turnului, şi ar fi implicat material mai puţin.

Nu, nu un inel, o roată. Acest turn ar reprezenta doar prima spiţă. Vor fi şi altele (patru? şase? o mulţime?) de-a lungul ecuatorului. După ce vor fi conectate rigid pe orbită, proble­mele de stabilitate afectînd un singur turn ar dispare. Africa, America de Sud, Insulele Gilbert, Indonezia ― toate puteau oferi poziţii pentru terminale terestre, dacă se dorea.

Deoarece, pe măsură ce materialele se vor îmbunătăţi iar cunoaşterea va avansa, turnurile vor fi făcute invulnerabile chiar în faţa celor mai cumplite uragane, iar amplasamentele montane nu vor mai fi obligatorii. Dacă ar fi aşteptat încă o sută de ani, poate că nu ar mai fi fost nevoit să-l tulbure pe Mahanayake Thero...

Semiluna lunii în descreştere se ridicase lent deasupra ori­zontului estic, deja aprins de primele semne ale răsăritului. Strălucirea Pămîntului lumina întregul disc selenar atît de puternic, încît Morgan zărea multe din detaliile de suprafaţă, îşi încordă ochii în speranţa să vadă acea minunată privelişte, imposibilă în epoci mai timpurii, a unei stele situate între braţele semilunei. Dar nici unul din oraşele celei de a doua, case a omului nu era vizibil în această seară.

Încă două sute de kilometri ― mai puţin de o oră de drum. Nu avea sens să se străduie să rămînă treaz. Păianjenul avea o programare finală automată şi ar fi atins terminalul încet, fără să-i deranjeze somnul...

Prima îl trezi durerea. CORA întîrzie doar o fracţiune de secundă.

― Nu încerca să te mişti, spuse ea şoptit. Am trimis după ajutor. Ambulanţa e pe drum.

Asta era nostim. Dar nu rîde, îşi ordonă Morgan; CORA face ce crede că e mai bine. Nu simţea spaimă. Cu toate că durerea din coşul pieptului era intensă, nu-l incapacita. Încercă să-şi concentreze mintea asupra ei, iar actul în sine îmblînzi simpto­mele. De multă vreme, descoperise că cel mai potrivit mod de a trata durerea era să o studieze obiectiv.

Warren Kingsley îl chema, însă cuvintele lui erau departe şi aveau puţin sens. Recunoştea anxietatea din vocea prietenului său şi dorea să fie în stare să o potolească, dar nu mai avea putere să facă faţă acestei probleme ― sau oricărei alteia.

Nu mai auzea nici vorbele. Un murmur slab însă constant ştersese toate celelalte sunete. Deşi îl ştia prezent doar în creierul său, ori în canalele labirintice ale urechii, părea deplin real. Îşi putea închipui că stă la baza unei cascade importante.

Devenea mai slab, mai moale, mai muzical. Şi deodată, îl recunoscu. Ce plăcut să audă din nou, la graniţa frontierei tăcute a spaţiului, sunetul pe care şi-l amintea de la prima vizită pe Yakkagala!

Gravitaţia îl trăgea iarăşi spre casă, aşa cum mîna ei invizibi­lă modelase de-a lungul veacurilor forma Fîntînilor Paradisului. El unul însă crease ceva pe care gravitaţia nu mai era capabilă să pună mîna, atît timp cît oamenii posedau înţelepciune şi voinţa de a o păstra.

Picioarele îi erau reci. Ce se întîmplase cu sistemul de suport vital al Păianjenului? Oricum, curînd va răsări soarele şi atunci va fi suficient de cald.

Stelele apuneau, mult mai rapid decît ar fi avut dreptul. Ciudat; deşi ziua aproape că sosise, în jurul lui creştea întune­ricul. Iar fîntînile coborau înapoi către pămînt, cu vocile tot mai slabe... mai slabe... şi mai slabe...

Apoi izbucni o alta voce, dar Vannevar Morgan nu o auzea, între bipuri scurte, ascuţite, CORA striga răsăritului care se năştea:

ajutor! oricine mă aude îl rog să vină imediat! a­ceasta estE O urgenţă CORA!

ajutor! oricine mă aude ÎL rog să vină imediat!

Încă mai striga cînd soarele îşi făcu apariţia, iar primele sale raze mîngîiară culmea muntelui odinioară sacru. Departe de­desubt, umbra lui Sri Kanda alergă pe covorul de nori, conul său perfect nealterat în pofida a tot ceea ce întreprinsese omul. Astăzi nu mai existau pelerini care să privească simbolul eternităţii întins pe faţa Pămîntului deşteptat. Milioane însă îl vor privi, în secolele ce aveau să vină, călătorind în confort şi siguranţă către stele.

Epilog:

Triumful lui Kalidasa
În ultimele zile ale acelei scurte veri, înainte ca fălcile de gheaţă să se strîngă puternic în jurul ecuatorului, unul din trimişii din Starholme sosi la Yakkagala.

Ca un Stăpîn al Roiului, se conjugase recent în formă umană. Cu excepţia unui singur detaliu, asemănarea era exce­lentă; copiii însă care-l acompaniau pe Holmer în autocopter se găseau într-o stare constantă de uşoară isterie, cei mai tineri izbucnind frecvent în chicote.

― Ce este aşa de amuzant? întrebase străinul într-o sola­riană perfectă. Sau e o glumă personală?

Dar ei nu aveau de gînd să-I explice Starholmerului, a cărui viziune normală se situa complet în infraroşu, că pielea ome­nească nu e un mozaic întîmplător de verde, roşu şi albastru. Chiar şi cînd El ameninţă să se transforme într-un Tyranno­saurus Rex şi să-i mănînce pe toţi, refuzară să-I satisfacă curiozitatea. Într-adevăr, îi arătară cu promptitudine ― unei entităţi care străbătuse ani-lumină şi învăţase vreme de treizeci de secole! ― că o masă de numai o sută de kilograme nu ar fi plămădit un dinozaur foarte impresionant.

Holmerului nu-I păsa. Era răbdător, iar copiii Pămîntului îl fascinau continuu, atît în biologia lor cît şi în psihologie. La fel se prezentau puii tuturor creaturilor ― toate cele care aveau pui. Studiind nouă astfel de specii, Holmerul aproape că-şi putea imagina cum era să creşti, să te maturizezi, să mori ― aproape, dar nu deplin.

Întins în faţa oamenilor şi a străinului se găsea pămîntul gol, cîmpiile şi pădurile sale luxuriante de altădată, devastate de răsuflarea geroasă din nord şi sud. Graţioşii palmieri dispăru­seră de mult, şi chiar pinii trişti care le succedaseră erau azi schelete dezgolite, cu rădăcinile distruse de îngheţ. Pe supra­faţa Pămîntului întreaga viaţă încetase a mai exista. Doar în abisurile oceanelor, acolo unde căldura internă a planetei menţinea gheaţa la distanţă, cîteva creaturi oarbe şi flămînde încă se mai tîrîiau, înotau şi se devorau una pe alta.

Totuşi, pentru o fiinţă a cărei lume de baştină înconjura un soare roşu şi slab, astrul strălucind pe cerul fără nori părea intolerabil de puternic. Deşi căldura îi dispăruse, suptă de boala care-i atacase inima cu o mie de ani în urmă, lumina lui rece şi intensă revela fiece detaliu al Pâmîntului, reflectată fiind cu splendoare de gheţarii apropiaţi.

Pentru copiii încă fermecaţi de puterile nou descoperite ale minţilor, temperaturile coborîte reprezentau o provocare palpi­tantă. Dansînd goi printre troiene, ridicînd cu picioarele desculţe nori fini de cristale sclipitoare, îşi obligau simbioţii să-i averti­zeze des: "Nu neglijaţi semnele de degerare!" Căci ei nu erau suficient de mari ca să-şi înlocuiască singuri membrele, fără ajutorul vîrstnicilor.

Cel mai mare dintre băieţi făcea pe grozavul. Lansase un atac deliberat împotriva frigului, proclamîndu-se mîndru un element de foc. (Starholmerul notă termenul pentru o cerce­tare ulterioară, care mai tîrziu îi va cauza multă perplexitate. ) Tot ceea ce se zărea din micul exhibiţionist era o coloană de flăcări şi de aburi, dansînd înainte şi înapoi de-a lungul anticei construcţii de cărămidă. Ceilalţi copii ignorară voit această etalare grosolană.

Starholmerului însă îi prezenta un paradox interesant. De ce oare se retrăseseră aceşti oameni spre planetele interioare, atunci cînd ar fi putut să lupte împotriva frigului cu forţele stăpînite de ei în prezent ― aşa cum procedau, într-adevăr, verii lor de pe Marte?

Constituia o întrebare ce nu primise un răspuns satisfăcător.

Se gîndi din nou la replica enigmatică dată de Aristotel, entitatea cu care El era în stare să comunice cel mai uşor.

― Există un anotimp pentru orice, rostise creierul pămîn­tean. O vreme cînd te împotriveşti Naturii, şi alta cînd i te supui. Adevărata înţelepciune rezidă în a face alegerea co­rectă. După ce lunga iarnă se va termina, omul se va întoarce pe Pămînt reînnoit şi proaspăt.

Şi astfel, pe parcursul ultimelor cîteva secole, întreaga po­pulaţie terestră migrase de-a lungul turnurilor ecuatoriale către tinerele oceane ale lui Venus şi către cîmpiile fertile ale zonei temperate a lui Mercur. După cinci sute de ani, cînd soarele îşi va reveni, exilaţii urmau să se întoarcă. Mercur va fi abandonată, cu excepţia regiunilor polare; în schimb Venus va rămîne permanent o locuinţă umană. Răcirea soarelui iniţiase şi oferise ocazia îmblînzirii acelei lumi de iad.

Deşi importante, aceste lucruri îl priveau pe Starholmer indirect. Interesul Său se concentra pe aspectele mai subtile ale societăţii şi culturii omeneşti. Fiecare specie este unică, cu propriile ei surprize şi capricii. Cea de faţă îi prezentase Star­holmerului conceptul surprinzător al informaţiei negative ― sau, utilizînd terminologia locală, umorul, fantasticul, mitul.

Abordînd straniile fenomene, uneori Starholmerul îşi spu­sese disperat: Nu-i vom înţelege niciodată pe oameni. De cîteva ori fusese atît de frustrat, încît se temuse să nu se conjuge involuntar, cu toate riscurile care decurgeau de aici. Însă de atunci înregistrase un progres real. Încă îşi mai amintea de satisfacţia trăită prima dată cînd rostise o glumă, iar copiii rîseseră în jurul Său.

Munca cu copiii se dovedise una din soluţii, încă o dată sugerată de Aristotel.

― Există o vorbă: copilul e tatăl omului. Cu toate că ideea biologică de "tată" ne este străină amîndurora, în acest context particular cuvîntul are un dublu înţeles―

Iată-L deci acolo, în speranţa că aceşti copii îl vor ajuta să-i înţeleagă pe adulţii în care mai tîrziu se vor transforma. Uneori spuneau adevărul; dar şi atunci cînd se jucau (un alt concept dificil) şi împrăştiau informaţii negative, Starholmerul recu­noştea semnele...

Erau însă momente cînd nici copiii, nici adulţii şi nici chiar Aristotel nu cunoşteau adevărul. Părea să fie un spectru continuu de la fantezia absolută pînă la faptele istorice, cu toate gradaţiile posibile între ele. La unul din capete se găseau figuri ca Leonardo şi Columb, Einstein şi Lenin, Newton şi Washington, ale căror voci şi imagini fuseseră uneori păstrate. La cealaltă extremă erau Zeus, Alice şi King Kong, Guliver şi Siegfried şi Merlin, care nu era pasibil să fi existat în lumea reală. Dar ce părere să aibă despre Robin Hood, Tartan, Christos, Sherlock Holmes şi Odysseus, Frankenstein? Ad­miţînd anumite exagerări, ele ar fi putut să fie personaje istorice reale...

Tronul Elefantului se schimbase prea puţin în trei mii de ani şi jumătate, dar niciodată nu susţinuse greutatea unui asemenea vizitator. Privind către sud, Starholmerul compară coloana lată de jumătate de kilometru, avîntată din interiorul muntelui, cu realizările inginereşti ale altor lumi. Pentru o specie atît de tînără, lucrarea impresiona cu adevărat. Deşi arăta mereu gata să se prăbuşească, stătea în picioare de cincisprezece secole.

Desigur, nu în forma sa actuală. Prima sută de kilometri forma astăzi un oraş vertical, încă locuit pe cîteva nivele foarte distanţate între ele, pe unde altădată şaisprezece perechi de şine transportaseră un milion de pasageri pe zi. Doar două şine rămăseseră operaţionale; peste cîteva ceasuri, Starholmerul şi escorta Sa urmau să gonească în susul acelei coloane uriaşe, înapoi spre Oraşul Inel din jurul globului.

Holmerul îşi ajustă ochii pentru viziune telescopică şi cer­cetă încet zenitul. Da, iată-l acolo, greu de zărit ziua, dar uşor de văzut noaptea, cînd lumina soarelui încă mai cădea pe el. Banda subţire şi strălucitoare despărţind cerul în două emisfe­re era ea însăşi o adevărată lume, unde jumătate de miliard de oameni optaseră pentru o viaţă în imponderabilitate.

Şi tot acolo, lîngă Oraşul Inel, se găsea astronava care purtase trimisul şi pe toţi ceilalţi însoţitori ai Roiului peste hăurile interstelare. În chiar acest moment se pregătea de plecare, nu cu grabă, ci în avans cu cîţiva ani faţă de program, în vederea următorului salt de şase sute de ani al călătoriei sale.

Intervalul nu însemna nimic pentru Starholmer, întrucît nu avea să se reconjuge pînă la sfîrşitul drumului. Însă atunci ar putea să întîmpine prima mare provocare a lungii Sale cariere. Pentru prima oară, o Sondă Stelară fusese distrusă ― ori cel puţin amuţită ― curînd după ce pătrunsese într-un sistem so­lar. Poate că în cele din urmă îi descoperise pe misterioşii Vînători ai Zorilor, care-şi lăsaseră amprentele pe atît de multe lumi, inexplicabil de apropiate de început. Dacă Star­holmerul ar fi fost capabil de veneraţie, sau teamă, le-ar fi încercat pe amîndouă, în vreme ce îşi contempla viitorul dis­tanţat la şase sute de ani.

Acum însă şedea pe vîrful troienit de zăpadă al Yakkagalei, privind drumul către stele al omenirii. Chemă copiii lîngă El (întotdeauna ei înţelegeau cînd dorea cu adevărat să I se dea ascultare) şi indică muntele din sud.

― Ştiţi perfect de bine, spuse El cu o exasperare doar în parte prefăcută, că Portul Terestru Unu a fost construit cu două mii de ani mai tîrziu decît acest palat în ruină.

Copiii încuviinţară solemn.

― Atunci, întrebă Starholmerul trasînd o linie de la zenit pînă în vîrful muntelui, de ce numiţi voi această coloană Turnul lui Kalidasa?

---------------------------------------------------------------------