Frank herbert

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 3.38 Mb.
səhifə7/26
tarix13.08.2018
ölçüsü3.38 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   26

Jurnalele Furate


ÎN TIMP CE SE ÎMBRĂCA pentru prima sa zi în funcţia de Comandant al Păstrăvăreselor, Idaho încerca să alunge din minte coşmarul pe care-l avusese în cursul nopţii. De două ori se trezise din acelaşi coşmar şi, de fiecare dată, ieşise pe balcon pentru a privi stelele, în vreme ce imaginile visului continuau să i se învârtejească în cap.



Femei... femei fără arme, în armuri negre... năpustindu-se asupra lui cu urletul răguşit şi incoerent al unei mulţimi furioase... agitând mâini năclăite de sânge roşu aprins... şi, în clipa în care îl copleşeau din toate părţile, deschizând guri cu colţi înspăimântători!

În acel moment, se trezise.

Lumina dimineţii reuşea prea puţin să risipească efectele coşmarului.

I se repartizase o cameră în turnul de la nord. Balconul oferea o privelişte panoramică a dunelor, până la o faleză îndepărtată, la poalele căreia se întrezărea, parcă, un sat de colibe din chirpici.

Idaho îşi încheie tunica în vreme ce contempla panorama.

De ce recrutează Leto numai femei în armata sa?

Mai multe Păstrăvărese atrăgătoare se oferiseră să petreacă noaptea cu noul lor comandant, dar Idaho le refuzase.

Nu era în firea Atreizilor să folosească sexul ca instrument de convingere!

Coborî privirea şi-şi examină ţinuta: o uniformă neagră, cu găitane aurii şi şoimul roşu în partea stângă a pieptului. Asta, cel puţin, era familiar. Uniforma n-avea însemne de grad.

― Figura dumitale e cunoscută, îi explicase Moneo.

Ciudat omuleţ, acest Moneo.

Gândul îl surprinse deodată. La o adică, Moneo nu era deloc un "omuleţ". Foarte retras, da, dar nu mai mic de statură decât mine. Moneo părea, totuşi, parcă ghemuit în el însuşi... contractat.

Idaho îşi roti ochii prin încăpere. Era de un confort sibarit: perne moi, accesorii funcţionale disimulate în spatele unor panouri de lemn brun, furniruit. Baia era o sală ornamentată cu plăci de faianţă de un albastru pastelat, iar cada, cu duş, ar fi permis îmbăierea a cel puţin şase persoane deodată. Totul îndemna la îngăduinţă faţă de sine. Era o locuinţă ce inspira simţurilor amintirea unor plăceri aproape uitate.

― Foarte abil, murmură Idaho.

O bătaie discretă în uşă fu urmată de un glas feminin care spuse:

― Comandante? A venit Moneo.

Idaho îşi aruncă privirea spre culorile pârjolite de soare ale falezei din depărtare.

― Comandante? se auzi din nou glasul, ceva mai tare.

― Să intre, strigă Idaho.

Moneo intră şi închise uşa în spatele lui. Purta tunică şi pantaloni de un alb orbitor, care parcă silea ochii să se concentreze asupra feţei sale. Moneo aruncă o privire rapidă prin cameră.

― Vasăzică aici te-au instalat. Afurisite femei! Presupun c-or fi fost bine intenţionate, dar ar fi putut să aleagă ceva mai potrivit.

― De unde ştii ce mi s-ar potrivi? întrebă Idaho.

Dar îşi dădu seama, chiar în momentul în care o rostea, că întrebarea era stupidă.

Nu sunt primul Duncan Idaho cu care are de-a face Moneo.

Majordomul se mulţumi să ridice din umeri, zâmbind.

― N-am vrut să te ofensez, Comandante. Vrei să rămâi aici?

― Îmi place priveliştea.

― Dar nu şi amenajările interioare.

Fusese o aserţiune.

Astea pot fi schimbate, spuse Idaho.

― O să am grijă.

― Presupun că te afli aici pentru a-mi explica ce îndatoriri îmi revin.

― În măsura posibilităţilor mele. Îmi dau seama cât de stranii trebuie că ţi se par toate, acum, la-nceput. Civilizaţia aceasta e foarte diferită de cea pe care ai cunoscut-o cândva.

― Am observat. Cum a... murit predecesorul meu?

Moneo dădu din umeri. Părea să fie gestul lui preferat, dar nu unul de autodepreciere.

― N-a fost destul de rapid pentru a evita consecinţele unei decizii pe care o luase, răspunse el.

― Mai concret, dacă se poate.

Moneo oftă. Duncanii erau întotdeauna atât de... insistenţi.

― L-a ucis rebeliunea. Te interesează amănuntele?

― Mi-ar putea fi utile?

― Nu.


― Vreau, chiar azi, o informare completă în legătură cu această rebeliune, dar mai întâi aş vrea să ştiu următorul lucru: de ce nu există bărbaţi în armata lui Leto?

― Dumneata eşti unul.

― Ştii foarte bine ce vreau să spun.

― Are o teorie curioasă cu privire la armate. Am discutat în nenumărate rânduri cu el despre asta. Dar n-ai vrea să-ţi iei micul dejun înainte de a-ţi explica toate astea?

― N-am putea face amândouă lucrurile deodată?

Moneo se întoarse spre uşă şi rosti un singur cuvânt:

― Poftim!

Efectul fu instantaneu şi, pentru Idaho, fascinant. Un grup de Păstrăvărese tinere dădu năvală în cameră. Două dintre ele extraseră o masă cu scaune pliante dindărătul unui panou şi le dispuseră pe balcon. Altele aşternură masa pentru două persoane. Mai multe aduseră mâncare: fructe proaspete, chifle calde şi o băutură aburindă care mirosea vag a mirodenie şi cafeină. Toate acestea se petrecură cu o viteză şi într-o linişte perfect eficiente, care făceau dovada unei practici îndelungate. Apoi Păstrăvăresele se retraseră la fel cum îşi făcuseră apariţia, fără a rosti o vorbă.

Idaho se pomeni şezând la masă, faţă în faţă cu Moneo, la mai puţin de-un minut după începutul bizarei manevre.

― Aşa-i în fiecare dimineaţă? întrebă Idaho.

― Numai dacă eşti de acord.

Idaho gustă din băutură. Cafea cu melanj. Printre fructe, recunoscu pepenele dulce de Caladan din soiul numit paradan. Fructul meu preferat.

― S-ar zice că-mi cunoaşteţi destul de bine gusturile, comentă el.

Moneo surâse.

― Avem oarece practică. Dar să revenim la întrebarea dumitale.

― Şi la curioasa teorie a lui Leto.

― Exact. Domnul Leto consideră că armatele exclusiv masculine ar fi prea periculoase pentru suportul lor civil.

― Asta-i o aiureală! Fără armată, n-ar exista nici...

― Cunosc argumentul. Dar el spune că armata masculină nu-i decât forma supravieţuitoare a funcţiei tampon atribuite masculilor nereproducători în hoardele preistorice. Şi mai spune că există o stranie consecvenţă în faptul că, încă de pe atunci, masculii mai vârstnici erau cei care-i trimiteau la luptă pe masculii mai tineri.

Ce-nseamnă funcţie tampon?

― E vorba de menirea celor ce se aflau întotdeauna în zona periculoasă, pentru a apăra nucleul alcătuit din masculii reproducători, femele şi copii. A celor care erau cei dintâi ce înfruntau prădătorul.

― Unde-i pericolul pentru... civili?

Idaho gustă o bucată de pepene şi constată că fructul era copt exact atât cât trebuia.

― Domnul Leto spune că, atunci când nu mai găsea inamic în afară, armata masculină se întorcea întotdeauna împotriva propriei populaţii. Întotdeauna.

― Ca să-i răpească femelele?

― Poate. Dar e limpede că Domnul Leto nu crede într-o motivaţie atât de simplistă.

― Nu găsesc că asta-i o teorie curioasă.

― Fiindcă n-ai auzit încă totul.

― A! Mai e şi altceva?

― O, da! Domnul Leto susţine că orice armată exclusiv masculină prezintă puternice tendinţe homosexuale.

Idaho îl fulgeră cu privirea pe Moneo.

― În ceea ce mă priveşte, nu...

― Fireşte că nu. Domnul Leto se referă la sublimare, la energiile deviate... şi toate celelalte.

― Care toate celelalte?

Idaho fremăta de mânie la ceea ce i se părea a fi un atac la adresa imaginii sale virile.

― Atitudinile adolescentine, întâlnirile de genul "între noi, băieţii", glumele menite exclusiv să rănească, loialitatea numai faţă de propriul grup... lucruri dintr-astea.

― Şi care-i părerea dumitale personală? întrebă cu răceală Idaho!

― Mi-aduc aminte... (Moneo întoarse capul şi continuă, cu privirea la peisaj:)... de-un lucru pe care mi l-a spus odată şi care, sunt sigur, e adevărat. El este fiecare soldat din istoria omenirii. S-a oferit să-mi prezinte o serie de exemple ― personalităţi militare ilustre încremenite în adolescenţă. Am declinat oferta. Citisem cu atenţie istoria şi observasem eu însumi această caracteristică.

Moneo se întoarse din nou spre Idaho şi-l privi în ochi.

― Gândeşte-te la asta, Comandante.

Idaho, care se mândrea cu onestitatea faţă de el însuşi, căzu pe gânduri. Armata ca păstrătoare a cultului adolescenţei şi al tinereţii? Părea destul de verosimil. Existau exemple în propria lui experienţă...

Moneo dădu din cap.

― Homosexualul, latent sau nu, care-şi menţine condiţia din raţiuni ce ar putea fi definite ca pur psihologice, are tendinţa de a provoca suferinţă ― atât lui însuşi, cât şi altora. Domnul Leto consideră că faptul îşi are obârşia în comportamentele pro­batorii ale colectivităţilor preistorice.

― Şi dumneata îi împărtăşeşti punctul de vedere?

― Da.

Idaho mai luă o îmbucătură din pepene. Fructul îşi pierduse savoarea. Înghiţi şi lăsă jos linguriţa.



― Va trebui să mă mai gândesc la asta, spuse.

― Desigur.

― N-ai gustat nimic.

― M-am sculat înainte de răsăritul soarelui şi am mâncat deja, spuse Moneo, apoi, arătându-şi farfuria, adaugă: Femeile astea încearcă mereu să mă ispitească.

― Şi reuşesc?

― Câteodată.

― Ai dreptate. Şi mie teoria lui mi se pare curioasă. Mai susţine şi altceva?

― Oh! El spune că, în momentul în care scapă de restricţiile adolescentino-homosexuale, armata masculină capătă un caracter esenţialmente violator. Violul se însoţeşte adesea cu crima iar acesta nu-i un comportament de natură a favoriza supravieţuirea.

Idaho se încruntă.

Moneo schiţă un zâmbet.

― Domnul Leto consideră că numai disciplina şi preceptele morale ale Atreizilor au pus stavilă unora dintre cele mai nocive excese din epoca voastră.

― Idaho avu un suspin adânc.

Moneo se lăsă pe spătarul scaunului, cu gândul la ceea ce-i spusese cândva Împăratul-Zeu: "Oricât am dori adevărul, conştiinţa ne rezervă deseori momente neplăcute. Nu agreem confruntările cu o Dreptvorbitoare".

― Blestemaţii ăştia de Atreizi! rosti cu obidă Idaho.

― Şi eu sunt un Atreides, zise Moneo.

― Ce? făcu Idaho, surprins.

― Programul lui genetic. Sunt sigur că tleilaxu ţi-au vorbit despre el. Sunt un descendent direct al încrucişării dintre sora lui şi Harq al-Ada.

Idaho se aplecă spre majordom.

― Atunci explică-mi, Atreides, prin ce sunt mai buni soldaţi femeile decât bărbaţii?

― Se maturizează mai repede.

Idaho scutură din cap, nedumerit.

― Au un mod pur fizic de a trece de la adolescenţă la maturitate, zise Moneo. Cum spune Domnul Leto: "Ajunge să porţi în tine timp de nouă luni un copil, ca asta să te schimbe".

Idaho se lăsă pe spate.

― De unde poate să ştie el?

Moneo se mulţumi să-l privească lung, până ce Idaho îşi aminti de mulţimile existente în Leto ― bărbaţi şi femei. Expresia feţei i se modifică brusc şi Moneo, văzând-o, îşi aduse aminte de-o observaţie a Împăratului-Zeu: "Cuvintele tale fac să i se aştearnă pe chip expresia pe care vrei tu s-o aibă".

Cum tăcerea se prelungea, Moneo tuşi uşor, apoi spuse:

― Şi eu am rămas deseori fără grai gândindu-mă la imensitatea amintirilor Domnului Leto.

― Crezi că-i cinstit cu noi? întrebă Idaho.

― Eu aşa cred.

― Dar face atâtea... Bunăoară, programul ăsta genetic. De cât timp durează?

― De la bun început. Din ziua în care l-a confiscat de la Bene Gesserit.

― Ce urmăreşte cu el?

― Asta mi-ar plăcea şi mie să ştiu.

― Dar dumneata eşti...

― Un Atreides şi principalul său consilier, da.

― Nu m-ai convins de superioritatea unei armate alcătuite din femei.

― Femeile perpetuează specia.

Frustrarea şi furia lui Idaho îşi găsiră, în sfârşit, un derivativ.

― Vasăzică asta e ceea ce am făcut cu ele, încă din prima noapte ― treabă de reproducător?

― Tot ce se poate. Păstrăvăresele nu folosesc anticoncepţionale.

― Fire-ar el al dracului! Îşi închipuie că-s un dobitoc pe care poate să-l plimbe dintr-un staul în altul ca pe un... ca pe un...

― Ca pe un armăsar de prăsilă?

― Da!

― Dar Domnul Leto refuză să recurgă la metodele tleilaxu de chirurgie genetică şi inseminare artificială.



― Ce au tleilaxu de-a face cu...

― Oferă un exemplu concret! Până şi eu îmi dau seama de asta. Dansatorii-Feţe creaţi de ei sunt hibrizi asexuaţi, mai degrabă un organism-colonie, decât fiinţe umane.

― Au fost şi printre ceilalţi... Duncani... unii care i-au servit drept armăsari?

― Câţiva. Ai descendenţi.

― Anume?

― Eu, de exemplu.

Idaho privi în ochii lui Moneo, simţindu-se dintr-o dată pierdut într-o reţea încâlcită de relaţii ce i se păreau de neînţeles. Moneo era, în mod evident, mult mai bătrân decât... Dar eu sunt... Care dintre ei era, de fapt, cel mai bătrân? Care era strămoşul şi care, descendentul?

― Uneori, mi-e şi mie greu să descurc iţele astea, zise Moneo. Dacă crezi că te-ajută cu ceva, Domnul Leto mă asigură că nu eşti descendentul meu, cel puţin nu în sensul obişnuit al termenului. Pe de altă parte, s-ar putea foarte bine să devii tatăl unora dintre descendenţii mei.

Idaho clătină capul dintr-o parte în alta.

― Câteodată am impresia că numai Împăratul-Zeu e în stare să înţeleagă lucrurile acestea, spuse Moneo.

― Ăsta-i un alt aspect! făcu Idaho. Chestia asta cu zeul.

― Domnul Leto spune că a creat o sfântă obscenitate.

Din nou, răspunsul nu fusese cel la care se aşteptase Idaho. Dar la ce mă aşteptam? Să-i ia apărarea Domnului Leto?

― O sfântă obscenitate, repetă Moneo ― şi cuvintele lui răsunară cu o ciudată notă de bucurie maliţioasă.

Idaho îi aruncă o privire pătrunzătoare. Îşi urăşte Împăra­tul-Zeu! Nu... îi e frică de el. Dar nu întotdeauna urâm ceea ce ne înfricoşează?

― De ce crezi în el? întrebă.

― Vrei să ştii dacă împărtăşesc religia populară?

― Nu! El o împărtăşeşte?

― Cred că da.

― De ce? De ce crezi că da?

― Fiindcă spune că nu vrea să creeze alţi Dansatori-Feţe. Insistă ca stirpea sa umană, odată împerecheată, să se reproducă aşa cum s-a reprodus dintotdeauna.

― Ce dracu' are asta de-a face cu ce te-am întrebat eu?

― M-ai întrebat în ce crede el. Părerea mea este că el crede în hazard. Asta cred eu că-i zeitatea lui.

― Asta e superstiţie!

― Dată fiind situaţia Imperiului, e o superstiţie foarte îndrăzneaţă, observă Moneo.

Idaho îl fulgeră cu privirea.

― Fire-aţi afurisiţi de Atreizi! mormăi el. Voi aţi fi capabili să îndrăzniţi orice!

Moneo băgă de seamă că, în vocea lui Idaho, repulsia era amestecată cu admiraţie.



La început, aşa-i cu toţi Duncanii.

Care este cea mai profundă deosebire dintre noi, dintre voi şi mine? O cunoaşteţi deja. Este vorba de amintirile ancestrale. Ale mele îmi parvin în plină lumină a conştiinţei. Ale voastre vin dintr-un unghi mort. Unii numesc asta instinct sau soartă. Dar memoria ancestrală acţionează ca o pârghie asupra fiecăruia dintre noi ― asupra gândurilor noastre şi asupra faptelor noastre. Credeţi că sunteţi imuni la acest gen de influenţă? Eu sunt Galileo. Mă aflu aici pentru a vă spune: "Şi totuşi, se mişcă". Iar tot ce se mişcă poate să-şi exercite forţa în moduri pe care nici o putere muritoare n-a cutezat vreodată să le stăvilească. Eu exist pentru a cuteza acest lucru.

Jurnalele Furate

― CÂND ERA MICĂ MĂ SPIONA, mai ţii minte? Ori de câte ori credea că eu nu-mi dau seama, Siona mă pândea la fel cum pândeşte şoimul deşertului rotindu-se pe cer, deasupra vizuinii în care se ascunde prada sa. Mi-ai spus-o şi tu.

În timp ce vorbea, Leto îşi rostogoli corpul cu un sfert de rotaţie, ceea ce-i aduse faţa încadrată de pliuri în dreptul celei a lui Moneo, care alerga cu paşi mărunţi pe lângă Carul Regal.

Zorii abia mijiseră deasupra drumului ce străbătea deşertul pe culmea înaltei creste artificiale care ducea de la Citadela din Sareer spre Oraşul Festiv. Drumul tăiase deşertul în linie dreaptă, ca un fascicul laser, până în acest punct, unde făcea o curbă majestuoasă şi începea să coboare, printr-un şir de canioane etajate, ca nişte terase, spre locul de traversare a Fluviului Idaho. Deşi aerul era saturat de pâcla vaporilor ce urcau dinspre cursul vijelios al apei, căruia i se auzea deja vuietul în depărtare, Leto deschisese cupola bombată menită să izoleze partea din faţă a carului. Umiditatea transmitea eului său vermiform un vag sentiment de nelinişte, dar atmosfera pâcloasă era încărcată de miresmele proaspete ale vegetaţiei deşertice, pe care nările umane ale lui Leto le găseau savuroase. Ordonă cortegiului să se oprească.

― De ce ne oprim, Doamne? întrebă Moneo.

Leto nu răspunse. Carul pârâi sub el când îşi arcui jumătatea din faţă a corpului, care-i înălţă capul şi-i îngădui să vadă, în dreapta, dincolo de Pădurea Interzisă, linia argintie a Mării Kynes scânteind la orizont. Se întoarse spre stânga şi privi vestigiile Scutului de Piatră, o umbră sinuoasă şi joasă în lumina dimineţii. Creasta pe care-o urma Calea Regală fusese ridicată, aici, la aproape două mii de metri, pentru a încercui Sareerul şi a limita pătrunderea umidităţii din aer. De la înălţimea la care se afla acum, Leto putea să vadă defileul îndepărtat în care pusese să fie construit Oraşul Festiv Onn.

― M-am oprit ca să-mi satisfac un capriciu, spuse Leto.

― N-ar fi mai bine să ne odihnim după ce vom fi trecut peste pod? întrebă Moneo.

― Nu mă odihnesc.

Leto privi drept înainte. După o serie de serpentine, care din acest loc nu se vedeau decât ca o umbră şerpuită, drumul traversa fluviul peste un pod suspendat, urca pe o contra-pantă şi reîncepea să coboare spre oraşul căruia, de la această distanţă, i se zăreau doar turnurile ascuţite, sclipind sub primele raze ale soarelui.

― Duncanul se comportă destul de paşnic, zise Leto. Ai discutat pe îndelete cu el?

― Întocmai cum ai cerut, Doamne.

― Ei, în fond, n-au trecut decât patru zile. De obicei le trebuie mai mult ca să-şi vină în fire.

― A fost ocupat cu Garda, Doamne. Şi azi-noapte au hălăduit până târziu.

― Duncanilor nu le place să călătorească pe jos. Se gândesc la toate mijloacele cu care am putea fi atacaţi.

― Ştiu, Doamne, zise Moneo.

Leto întoarse capul şi-l privi ţintă. Majordomul purta o mantie verde peste uniforma sa albă. Stătea lângă cupola deschisă, exact în locul pe care îndatoririle îi cereau să-l ocupe în cursul acestor deplasări.

― Eşti foarte conştiincios, Moneo.

― Mulţumesc, Doamne.

Gărzile şi curtenii aşteptau la o distanţă respectuoasă în spatele carului. Cei mai mulţi se străduiau să nu aibă nici măcar aerul că ar trage cu urechea la ce vorbeau Leto şi Moneo. Nu şi Idaho. Acesta desfăşurase deja câteva dintre Păstrăvăresele Gărzii Imperiale de-o parte şi de alta a şoselei şi acum stătea nemişcat, cu ochii aţintiţi la car. Era îmbrăcat într-o uniformă neagră cu găitane albe ― un dar din partea Păstrăvăreselor, după cum raportase Moneo.

― S-ar zice că Duncanul ăsta le place în mod deosebit, Doamne. E foarte priceput.

― Priceput la ce, Moneo?

― Păi... la paza persoanei Tale, Doamne.

Păstrăvăresele din Gardă purtau, toate, uniforme-colante de culoare verde, cu şoimul roşu al Atreizilor în partea stângă a pieptului.

― Văd că-s tot timpul cu ochii la el, observă Leto.

― Da. Le învaţă semnale de mână. Spune că-i o veche tradiţie Atreides.

― Are perfectă dreptate. Mă întreb de ce n-o fi făcut-o şi cel dinaintea lui.

― Doamne, dacă Tu nu ştii...

― Glumeam, Moneo. Duncanul anterior nu s-a simţit ameninţat, decât când a fost prea târziu. Cel de faţă a acceptat explicaţiile noastre?

― Se pare că da, Doamne. Şi-a început bine serviciul.

― De ce-i înarmat doar cu pumnalul din teaca de la centură?

― Femeile l-au convins că numai Păstrăvăresele special instruite au voie să poarte lasere.

― Precauţia ta e nejustificată, Moneo. Spune-le femeilor că-i mult prea devreme ca să începem să ne temem de el.

― Cum ţi-e voia, Doamne.

Leto vedea limpede că noul său Comandant al Gărzii nu era deloc încântat de prezenţa curtenilor. Îi evita în mod făţiş. Cei mai mulţi dintre ei, i se explicase, erau înalţi demnitari şi funcţionari publici. Se împodobiseră cu tot ce-aveau mai scump şi mai strălucitor pentru această ocazie când îşi puteau etala întreaga putere şi se puteau afişa în prezenţa Împăratului-Zeu. Leto îşi dădea seama cât de ridicoli vor fi părut curtenii în ochii lui Idaho, dar, cum el îşi amintea de fanfaronade şi mai penibile, considera că prezentul spectacol reprezenta, oricum, o ameliorare.

― I l-ai prezentat Sionei? întrebă.

La auzul numelui fiicei sale, Moneo se încruntă brusc.

― Calmează-te, spuse Leto. Chiar şi când mă spiona, o preţuiam.

― Simt un pericol în ea, Doamne. Uneori am impresia că-mi desluşeşte gândurile cele mai tainice.

― Copilul înţelept îşi cunoaşte tatăl.

― Nu-mi arde de glumă, Doamne.

― Văd. Ai observat că Duncanul începe să-şi piardă răbdarea?

― Au fost în recunoaştere până aproape de pod, Doamne.

― Şi ce-au descoperit?

― Ce am descoperit şi eu: câţiva fremeni de muzeu.

― Altă petiţie?

― Nu te mânia, Doamne.

Din nou, Leto privi drept înainte. Această obligaţie de a se expune la loc deschis, această lungă şi majestuoasă peregrinare, cu tot ceremonialul ei menit mai ales liniştirii Păstrăvăreselor, erau deja un motiv de tulburare pentru Leto. Iar acum, altă adunătură de petiţionari!

Idaho avansă brusc şi se opri chiar în spatele lui Moneo.

Era ceva ameninţător în atitudinea lui. Nu, în nici un caz aşa devreme, gândi Leto.

― De ce ne-am oprit, Domnia-Ta? întrebă Idaho.

― Mă opresc adesea aici, răspunse Leto.

Era adevărat. Întoarse capul şi privi peisajul de dincolo de pod. Drumul şerpuia la vale, părăsind înălţimile canionului pentru a pătrunde în Pădurea Interzisă şi continua, apoi, printre câmpurile ce mărgineau fluviul. Leto zăbovise deseori aici pentru a contempla răsăritul soarelui. În această dimineaţă însă, ceva, poate în felul în care scălda soarele priveliştea familiară... ceva îi trezea vechi amintiri.

Câmpurile Plantaţiilor Imperiale păreau să se întindă la nesfârşit dincolo de pădure şi, când soarele se înălţă mai mult deasupra pământurilor din depărtare, razele sale făcură să strălucească auriul lanurilor de grâu. Lanurile îi aminteau lui Leto de nisipuri, de valurile încremenite ale dunelor ce acoperiseră cândva tot ţinutul acesta.



Şi-l vor mai acoperi o dată.

Spicele n-aveau chiar nuanţa de chihlimbar a silicei din deşertul pe care şi-l amintea el. Leto privi înapoi, spre imensitatea protejata a Sareerului său, sanctuar al trecutului. Culorile erau net diferite. Totuşi, când se uită din nou în direcţia Oraşului Festiv, simţi ca o durere acolo unde numeroasele lui inimi erau pe cale să-şi schimbe mereu forma, în lenta lor transformare în ceva cu totul neomenesc.



Ce va fi având această dimineaţă de-mi aduce în gând umanitatea mea pierdută? se întrebă.

Din tot Cortegiul Imperial care privea panorama familiară a pădurii şi-a lanurilor de grâu, Leto ştia că era singurul care mai vedea în acest peisaj luxuriant bahr bela ma, oceanul fără apă.

― Duncan, rosti el, vezi toată întinderea aceea de pământ din direcţia oraşului? Acolo a fost cândva Tanzerouftul.

― Ţinutul Groazei?

Idaho îşi trădă surprinderea prin felul în care privi iute spre Onn şi-şi întoarse numaidecât ochii la Leto.

Bahr bela ma, zise Leto. Sunt peste trei mii de ani de când s-a aşternut peste el un covor de plante. Dintre toţi cei ce trăiesc azi pe Arrakis, numai noi doi am văzut deşertul de odinioară.

Idaho privi din nou către Onn.

― Unde e Scutul de Piatră? întrebă el.

― Breşa lui Muad'Dib este exact locul în care am construit oraşul.

― Linia aia de dealuri mărunte e Scutul de Piatră? Ce s-a întâmplat cu lanţul muntos?

― Se află sub tălpile tale.

Idaho ridică ochii spre Leto, apoi îi coborî spre şosea şi peisajul din jur.

― Doamne, nu pornim mai departe? întrebă Moneo.

Moneo, cu ceasornicul ăla care-i ticăie în piept, e întruchiparea simţului datoriei, gândi Leto. Desigur... Aşteptau vizitatori de seamă şi alte treburi de maximă importanţă. Timpul îl presa pe Moneo. Şi nu-i plăcea când Împăratul-Zeu vorbea cu Duncanii despre vremurile de demult.

Leto deveni brusc conştient că, deja, zăbovise în acest loc mai mult decât oricând. Curtenii şi gărzile începuseră să se zgribulească în aerul rece al dimineţii, după marşul pe care-l făcuseră. Unii îşi aleseseră veşmintele mai mult pentru paradă, decât pentru protecţie.



Dar, în definitiv, poate că şi parada este o formă de protecţie, gândi Leto.

― Aici erau dune, murmură Idaho.

― Întinzându-se pe mii de kilometri, încuviinţă Leto.

Gândurile lui Moneo se învolburară. Era obişnuit cu stările meditative ale Împăratului-Zeu, dar cea din această dimineaţă părea dominată de tristeţe. Poate din cauza morţii recente a precedentului Duncan. Câteodată, Leto lăsa să-i scape informaţii importante când era melancolic. Nu se putea obiecta la stările de spirit sau la capriciile Împăratului-Zeu, dar uneori se putea profita de ele.



Va trebui s-o avertizez pe Siona, îşi spuse Moneo. Dacă zănatica aia necoaptă la minte va vrea să mă asculte!

Avea o fire mult mai rebelă decât fusese a lui. Incomparabil mai rebelă. Leto reuşise să-l îmblânzească pe Moneo al său, să-l sensibilizeze în legătură cu Poteca de Aur şi cu îndatoririle juste pentru care îl condiţionase programul genetic. Dar metodele folosite în cazul tatălui ar fi fost ineficiente în cazul fiicei. Pe măsură ce-şi dăduse seama de asta, Moneo aflase, despre propria sa formaţie, destule lucruri pe care nu le bănuise niciodată.

― Nu mai desluşesc nici unul dintre vechile repere, îl auzi vorbind pe Idaho.

― Priveşte într-acolo, rosti Leto, arătând cu mâna. Chiar în locul unde sfârşeşte pădurea. Acolo era drumul spre Stânca Despicată.

Moneo făcu abstracţie de vocile lor. Până la urmă, fascinaţia irezistibilă exercitată de Împăratul-Zeu a fost cea care m-a îngenuncheat. Leto nu înceta niciodată să surprindă şi să uluiască. Era cu totul imprevizibil.

Majordomul privi profilul Împăratului-Zeu. În ce s-a transformat?

În cadrul atribuţiilor sale iniţiale, Moneo avusese prilejul să studieze arhivele private ale Citadelei, relatările istorice despre metamorfoza lui Leto. Dar simbioza cu păstrăvul de nisip rămânea un mister pe care nici măcar propriile cuvinte ale Împăratului-Zeu nu izbuteau să-l risipească. Dacă relatările erau demne de crezare, pielea de păstrăv îi făcea trupul aproape invulnerabil la agresiuni, inclusiv cele ale timpului. Interiorul nervurat al uriaşului corp putea să absoarbă nevătămat până şi descărcările laser!

Mai întâi păstrăvul de nisip, apoi viermele ― ambele, forme de viaţă ce au făcut cândva parte din marele ciclu care producea melanjul. Iar acest ciclu era încă prezent înlăuntrul Împăratului-Zeu... bătând pasul pe loc.

― Să mergem, îl auzi deodată pe Leto.

Moneo se trezi din reverie şi dădu cu ochii de zâmbetul lui Duncan Idaho. Îşi dădu seama că pierduse ceva din discuţia celor doi.

― Asta se numea odinioară a fi cu capul în nori, comentă Leto.

― Iartă-mă, Doamne, se scuză Moneo. Eram...

― Cu capul în nori. Nu-i nimic.



Pare ceva mai bine dispus, gândi Moneo. Cred că Dun­canului trebuie să-i fiu recunoscător pentru asta.

Leto îşi schimbă poziţia pe car şi închise parţial cupola transparentă, lăsându-şi afară doar capul. Apoi puse în mişcare vehiculul, făcând să scrâşnească sub roţi nisipul şi pietricelele de pe şosea.

Idaho se apropie de Moneo şi începu să alerge uşor alături de majordom.

― Carul e prevăzut cu perne de suspensie, zise el. De ce se deplasează pe roţi?

― Domnului Leto îi place mai mult să folosească roţile decât antigravitaţia.

― Care-i sistemul de propulsie al carului? Cum îl conduce?

― Nu l-ai întrebat?

― N-am avut încă ocazia.

― Carul Regal e un vehicul de fabricaţie ixiană.

― Şi ce-i cu asta?

― Se zice că Domnul Leto îl pune în mişcare şi-l conduce doar gândind într-un anumit fel.

― "Se zice", făcu Idaho. Nu ştii sigur?

― Nu-i plac întrebările de genul acesta.

Chiar şi pentru apropiaţii lui, gândi Moneo, Împăratul-Zeu rămâne un mister.

― Moneo! îl strigă Leto.

― Ar fi mai bine să te întorci la gărzile dumitale, spuse Moneo, arătând cu degetul mare peste umăr.

― Iar eu cred că ar fi mai bine să mă aflu în avangardă cu ele, replică Idaho.

― Domnul Leto nu-i de acord! Treci în spate.

Moneo se grăbi să se plaseze în dreptul feţei lui Leto, nu înainte de a-l observa pe Idaho care se retrăgea printre curteni pentru a-şi ocupa locul în ariergarda Păstrăvăreselor.

Leto coborî ochii spre majordom.

― Consider că te-ai descurcat bine, Moneo.

― Mulţumesc, Doamne.

― Ştii de ce vrea Duncanul să meargă în fruntea cortegiului?

― Desigur, Doamne. E locul firesc în care ar trebui să se afle Garda.

― Iar acest Duncan are presimţirea unui pericol.

― Nu te înţeleg, Doamne. Nu pot să pricep pentru ce faci toate astea.

― Nu poţi, Moneo.



Simţul feminin al comuniunii îşi are obârşia în viaţa împărtăşită în sânul familiei îngrijirea copiilor, culegerea şi pregătirea hranei, împărţirea bucuriilor, a dragostei şi a supărărilor. Bocetul a fost inventat de femei. Religia, la începuturile ei, a reprezentat un monopol al femeilor, care nu le-a fost smuls decât atunci când puterea sa socială a devenit în mod vădit dominantă. Femeile au fost cele dintâi cercetătoare şi practicante ale medicinei. Nu a existat niciodată un echilibru net între sexe, deoarece puterea este legată de anumite roluri, la fel cum este legată, evident, de cunoaştere.


Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   26
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə