Frank herbert

Leto se cufundă, încă o dată, în amintirile sale. Nu mai erau, acum, decât mituri fragile, abia menţinându-se în conştiinţa lui. I se păru că, poate, căzuse într-o dimensiune a timpului care, prin însăşi existenţa ei, schimbase trecutul. Percepea însă zgomote şi făcu un efort pentru a le interpreta. Cineva călca, derapând, pe grohotiş? Flăcările se îndepărtară din nou şi-i văzu pe Siona şi pe Idaho. Stăteau în faţa lui, ţinându-se de mână, ca doi copii care voiau să se încurajeze unul pe altul înainte de a se aventura într-un loc necunoscut.

― Cum de mai există viaţă în el? şopti Siona.

Leto aşteptă să aibă forţa de a răspunde.

― Mă ajută Hwi, rosti el. Am avut în comun ceva de care puţine fiinţe au parte. Ne unea ceea ce era puternic în noi, nu ceea ce era slab.

― Şi uite cu ce te-ai ales! îl persiflă Siona.

― Tocmai... şopti Leto. Roagă-te să te poţi alege şi tu cu acelaşi lucru. Poate că mirodenia îţi va da timp.

― Unde ai ascuns mirodenia? întrebă Siona.

― În adâncurile Sietchului Tabr. Duncan va şti s-o găsească. Cunoşti locul, Duncan. Acum îi zice Tabur. Punctele de reper sunt încă prezente.

― Pentru ce ai făcut asta? murmură Idaho.

― Darul meu, rosti cu voce stinsă Leto. Nimeni nu-i va găsi pe descendenţii Sionei. Oracolul nu poate s-o vadă.

― Ce?

Idaho şi Siona reacţionaseră la unison, aplecându-se pentru a-i auzi glasul din ce în ce mai slab.

― Vă dăruiesc un nou fel de timp, fără paralele, reluă Leto. Un timp care va fi mereu divergent. Nu vor mai exista puncte de convergenţă la cotiturile lui. Vă dăruiesc Poteca de Aur. Niciodată nu veţi mai fi confruntaţi cu genul de convergenţe care s-au produs în trecut.

Flăcările îi acoperiră vederea. Durerea începea să se estompeze, dar continua să perceapă, cu o cumplită acuitate, mirosurile şi zgomotele. Idaho şi Siona aveau o respiraţie scurtă, gâfâită. Senzaţii cenestezice parcurgeau fiinţa lui Leto ― ecourile unor oase şi articulaţii despre care ştia că nu le mai poseda.

― Priveşte! exclamă Siona.

― Se dezintegrează.

Era vocea lui Idaho.

― Nu. (Din nou, Siona). Învelişul exterior se desprinde. Priveşte! Viermele!

Leto îşi simţi părţi ale trupului învăluite de o căldură plăcută. Durerea dispăru cu totul.

― Ce-s găurile alea de pe tot corpul lui? întrebă Siona.

― Cred că-s urmele păstrăvilor de nisip. Nu vezi ce formă au?

― Mă aflu aici pentru a demonstra că unul dintre strămoşii mei s-a înşelat, spuse Leto (sau crezu că spune, ceea ce era tot una pentru maşinile ixiene care îi imprimau jurnalele). M-am născut om, dar nu mor ca fiinţă umană.

― Nu mai pot să privesc! zise Siona.

Leto o auzi depărtându-se cu zgomot pe grohotiş.

― Mai eşti aici, Duncan?

― Da.

Aşadar, încă mai am glas:

― Uită-te la mine, Duncan. Am fost un boţ de carne însângerată înlăuntrul unui uter uman, un ghemotoc nu mai mare decât o vişină. Uită-te la mine, am spus!

― Mă uit, răsună abia auzit glasul lui Idaho.

― Te-ai aşteptat să dai de-un uriaş şi-ai găsit un gnom. Acum începi să cunoşti responsabilităţile ce rezultă din acţiuni. Ce vei face cu noua ta putere, Duncan?

Urmă un răgaz lung de tăcere, apoi se auzi vocea Sionei:

― Nu-l mai asculta! A fost nebun!

― Desigur, rosti Leto. Nebunia în metodă, asta se numeşte geniu.

― Siona, tu înţelegi ceva din tot ce spune? întrebă Idaho.

Cât de plângăreaţă era vocea ghola-ului!

― Înţelege, zise Leto. E în natura sufletului uman să se confrunte cu crize neprevăzute. Aşa se întâmplă întotdeauna cu oamenii. Moneo a înţeles şi el în cele din urmă.

― Aş vrea să se grăbească să moară odată! spuse Siona.

― Sunt zeul fracţionat şi voi ati vrea să mă faceţi întreg! Duncan? Vreau să-ţi spun ceva. Cred ca, dintre toţi Duncanii mei, pe tine te aprob cel mai mult.

― Mă aprobi?

O notă de mânie reveni în glasul lui Idaho.

― Există o anumită magie în aprobarea mea, spuse Leto. Totul este posibil într-un univers magic. Viaţa ta, nu a mea, a fost dominată de fatalitatea oracolului. Şi acum, când îi descoperi capriciile misterioase, ai vrea să-mi ceri să le risipesc? Eu nu am dorit niciodată altceva decât să le sporesc.

Ceilalţi dinlăuntrul lui Leto începură să-şi reafirme prezenţa. Fără solidaritatea de grup pentru a-i susţine identitatea, începu să-şi piardă locul avut printre ei. Se apucaseră să vorbească în limba invariabilului dacă: "Dacă tu ai fi încercat să... Dacă noi am fi putut să..." Îi veni să strige la ei, pentru a-i reduce la tăcere:

― Numai neghiobii preferă trecutul!

Nu-şi dădu seama dacă strigase cu adevărat sau doar gândise. Rezultatul fu o linişte lăuntrică momentană, completată de o linişte exterioară, şi simţi că o parte dintre firele vechii sale identităţi era încă intactă. Încercă să vorbească şi avu confirmarea realităţii acestui efort când îl auzi pe Idaho:

― Ascultă! Încearcă să spună ceva.

― Să nu vă fie frică de ixieni, rosti Leto, şi-şi auzi propria voce ca pe o şoaptă abia perceptibilă. Pot să construiască maşini, dar nu mai pot să recurgă la arafel. Ştiu sigur. Am fost acolo.

Tăcu, încercând să-şi adune forţele, dar simţi cum energia îl părăsea în pofida eforturilor sale de-a o reţine. Din nou, înlăuntrul lui se iscă larmă ― glasuri care se lamentau, glasuri care vociferau.

― Terminaţi cu neroziile! strigă el, sau crezu că strigă.

Idaho şi Siona nu auziră decât un horcăit.

După o clipă, Siona zise:

― Cred că e mort.

― Şi toată lumea l-a crezut nemuritor, murmură Idaho.

― Ştii ce spune Istoria Orală? întrebă Siona. "Cel ce vrea nemurirea, trebuie să renunţe la formă. Tot ce are formă e pieritor. Dincolo de formă este informul, nepieritorul".

― Parcă ar fi cuvinte de-ale lui.

― Cred că şi sunt.

― Ce-a vrut să spună în legătură cu descendenţii tăi... care nu vor putea fi găsiţi?

― A creat o nouă formă de mimetism, o nouă imitaţie biologică. Ştia că a reuşit fiindcă nu mai putea să mă vadă în diversele lui viitoruri.

― Şi ce anume eşti tu?

― Sunt noua rasă de Atreizi.

― Atreizi!

Idaho pronunţase numele de parcă ar fi rostit un blestem.

Siona coborî privirea spre mormanul în descompunere care fusese cândva Leto Atreides II... şi altceva. Acest altceva se dezintegra în fuioare subţiri de fum albastru cu miros pătrunzător de melanj. Băltoace de lichid albastru se formau printre pietrele de dedesubt. Doar câteva forme amintind vag de cele umane mai rămăseseră ― ceva flasc, acoperit cu spumă roz, şi o bucată de os înroşit, care păreau să fi susţinut odată forma obrajilor şi a sprâncenelor...

― Sunt diferită, zise Siona, dar sunt şi ceea ce a fost el.

Idaho abia dacă şopti:

― Strămoşii... toţi acei...

― Mulţimile există, însă mă plimb fără zgomot printre ele şi nu mă vede nimeni. Vechile imagini au dispărut. Numai esenţa rămâne pentru a lumina Poteca lui de Aur.

Se întoarse şi luă în mâna ei mâna rece a lui Idaho. Încet, îl conduse afară din grotă, la lumină, lângă frânghia ce atârna de pe creasta zidului unde aşteptau temători fremenii de muzeu.

Slab material de construcţie pentru un nou univers, îşi spuse ea. Dar n-avea de ales. Cât despre Idaho, avea să fie nevoie de blândeţe şi puţină seducţie, de o solicitudine care, poate, n-avea să exludă dragostea.

Când privi în josul fluviului, spre locul unde torentul părăsea defileul croit de om, pentru a-şi îndrepta apele către ţinuturile înverzite, văzu norii negri pe care vântul din sud îi mâna înspre ea.

Idaho îşi desprinse degetele din mâna ei, dar părea mult mai calm.

― Controlul meteorologic devine pe zi ce frece mai nesigur, zise el. Moneo era de părere că-i opera Ghildei.

― Tata se înşela rareori în privinţa lucrurilor de acest fel. Va trebui să te ocupi de problema asta.

Idaho îşi aminti brusc de imaginea paietelor argintii ale păstrăvilor de nisip care se împrăştiaseră din trupul lui Leto în apele fluviului.

― Am auzit ce-a spus Viermele, zise Siona. Pe tine te vor urma Păstrăvăresele, nu pe mine.

Din nou, Idaho simţi tentaţia care-i dăduse târcoale când asistase la ritualul Siaynoqului.

― Vom vedea, rosti el. Se întoarse apoi şi-o privi fix pe Siona. Ce-a vrut să spună când a zis că ixienii nu mai pot recurge la arafel?

― N-ai citit încă toate jurnalele, răspunse ea. Am să-ţi arăt când ne vom întoarce la Tuono.

― Dar ce-nseamnă arafel?

― E norul care întunecă judecata sfântă. O poveste străveche. Ai să găseşti totul în jurnalele mele.

Fragment din recapitularea confidenţială întocmită de Hadi Benotto cu privire la descoperirile de la Dar-es-Balat:
CELE CE URMEAZĂ reprezintă punctul nostru de vedese minoritar. Ne vom înclina, fireşte, în faţa deciziei Majorităţii de a supune Jurnalele de la Dar-es-Balat unei revizii şi unei cenzuri riguroase înainte de a fi date publicităţii, dar dorim să facem cunoscute şi argumentele noastre. Înţelegem interesul pe care îl manifestă Sfânta Biserică în această problemă, ale cărei pericole politice nu ne-au scăpat din vedere. Asemenea Bisericii, nici noi nu vrem ca Rakisul şi Sfânta Rezervaţie a Zeului Frecţionat să devină "o atracţie pentru turişti şi gu­ră-cască".

În orice caz, acum, când deţinem toate Jurnalele, autentifi­cate şi traduse, vedem profilându-se clar Marele Plan al Atreizilor. Ca femeie formată de Bene Gesserit pentru a înţelege motivaţiile strămoşilor noştri, simt dorinţa firească de a împărtăşi schema pe care am desluşit-o, şi care înseamnă mult mai mult decât trecerea de la Dune la Arrakis, apoi iarăşi la Dune şi, în sfârşit, la Rakis.

În primul rând trebuie servite interesele istoriei şi-ale ştiinţei. Jurnalele pun într-o nouă şi preţioasă lumină acea admirabilă culegere de amintiri personale şi biografii din Epoca Duncanilor care este Biblia Gărzii. Nu putem rămâne nepăsători la imprecaţii atât de familiare precum: "Pe cei o mie de fii ai lui Idaho!" şi "Pe cele nouă fiice ale Sionei!" De asemenea, persistentul Cult al Surorii Chenoeh capătă o nouă semnificaţie prin prisma dezvăluirilor din Jurnale, după cum, neîndoios, ar trebui revizuită cu grijă şi concepţia tradiţională a Bisericii despre personajul Nayla/Iuda.

Noi, cei din Minoritate, ne permitem să le reamintim cenzorilor politici că bieţii viermi de nisip din Rezervaţia-rakiană nu ne pot oferi o soluţie de înlocuire a Maşinilor de Navigaţie ixiene şi că infimele cantităţi de melanj controlate de Biserică nu pot constitui, sub aspect comercial, o ameninţare reală a producţiei cuvelor tleilaxu. Nu! Părerea noastră este că miturile, Istoria Orală, Biblia Gărzii şi chiar Textele Sacre ale Zeului Fracţionat trebuie confruntate cu Jurnalele de la Dar-es-Balat. Fiecare referinţă istorică la Dispersie şi la Epoca Foametei ar trebui să fie extrasă şi reexaminată! De ce ne-am teme? Nici o maşină, ixiană nu poate realiza ceea ce am realizat noi, descendenţii lui Duncan Idaho şi ai Sionei. Câte universuri am populat? Nimeni n-ar putea să ghicească. Nimeni nu va şti niciodată. Se teme Biserica de vreun profet ocazional? Ştim că vizionarii nu pot să ne vadă şi nici să ne prezică deciziile. Nici o formă de moarte nu mai poate sa se abată asupra întregii omeniri. Trebuie ca noi, Minoritatea, să ne alăturăm confraţilor noştri din Dispersie înainte de a ne face auzit glasul? Trebuie să părăsim nucleul originar al omenirii, lăsându-l neştiutor şi neinformat? Dacă Majoritatea ne va sili să plecăm, ştiţi bine că nu vom mai fi găsiţi niciodată!

Noi însă nu dorim să plecăm. Ceea ce ne reţine aici sunt acele perle din nisip. Suntem fascinaţi de felul în care Biserica foloseşte perla ca "soare al înţelegerii". Suntem încredinţaţi că nici o fiinţă umană înzestrată cu facultatea de a raţiona nu poate trece cu vederea revelaţiile Jurnalelor în privinţa aceasta. Foloasele de bună seamă trecătoare, dar vitale, ale arheologiei trebuie valorificate! Aşa cum maşina primitivă ce i-a servit lui Leto II pentru a-şi ascunde Jurnalele nu poate decât să ne înveţe mai multe despre evoluţia maşinilor noastre, tot aşa trebuie să îngăduim acelei străvechi conştiinţe să ne vorbească. Am comite o crimă atât împotriva adevărului istoric, cât şi împotriva ştiinţei, dacă am renunţa la încercările noastre de comunicare cu acele "perle de conştiinţă" pe care le indică Jurnalele. Este Leto II pierdut pentru totdeauna în visul său fără sfârşit sau ar putea fi redeşteptat în epoca noastră, reconştientizat pentru a deveni un imens rezervor de acurateţe istorică? Cum poate Sfânta Biserică să se teamă de acest adevăr?

În cea ce priveşte opinia noastră, a Minorităţii, nu avem nici o îndoială că este de datoria istoricilor să asculte acea voce de la obârşia noastră. Chiar dacă ea s-ar reduce doar la Jurnale, trebuie să ascultăm. Trebuie să ascultăm cel puţin tot atâţia ani în viitor câţi ani au stat ascunse aceste Jurnale în trecutul nostru. Nu vom încerca să prezicem descoperirile care mai sunt încă de făcut în paginile lor. Nu vom spune decât că ele trebuie făcute. Cum am putea să întoarcem spatele moştenirii noastre cele mai importante? După cum bine spunea poetul Lon Bramlis: "Suntem fântâna tuturor surprizelor!"

― -----------------------