Franz Kafka

Şedea acolo sus, ca un stăpân, şi eu rămăsesem în picioare, jos, ca un servitoraş; aveam o poftă grozavă să-i dau o lecţie, de pildă aruncând cu o piatră în el. Însă în loc să fac aşa ceva, i-am spus, „Atunci deschide-mi te rog poarta." „Nu-i încuiată", spuse el.

„Nu e încuiată", am repetat eu mormăind, şi aproape fără să-mi dau seama am deschis poarta şi am intrat. Din întâmplare, îndată ce am intrat îmi aruncai privirile în sus pe zid; dar bărbatul acela nu mai era acolo – s-ar fi părut că sărise jos, în ciuda faptului că era un zid înalt, şi poate că acum stătea de vorbă cu perechea de dincolo. N-aveau decât să. se vorbească între ei, ce mi s-ar fi putut întâmpla mie, un tânăr care n-aveam asupra mea bani peşin mai mult deoât vreo trei guldeni şi a cărui avere în afară de asta nu consta decât într-o cămaşă curată în rucsac şi un revolver în buzunarul pantalonilor. De altfel, oamenii aceştia nu arătau deloc ca unii în stare să jefuiască pe cineva. Dar ce altceva ar fi putut să vrea de la mine?

Era curtea obişnuită, neîngrijită a fermelor ţărăneşti; zidurile solide de piatră te-ar fi făcut să te aştepţi' la mai mult. În iarba înaltă erau aşezaţi în şiruri regulate nişte cireşi cu florile acum scuturate. Mai departe, se zărea casa ţărănească, o construcţie cuprinzătoare, fără etaj. Se făcuse foarte întuneric; eram un oaspete târziu; dacă. Omul de pe zid mă minţise, m-aş fi găsit într-o situaţie neplăcută. Pe cărarea spre casă n-am întâlnit pe nimeni, însă când ajunsesem la câţiva paşi de casă, am văzut prin uşa deschisă în camera din faţă doi bătrâni înalţi, un bărbat şi o femeie, stând unul alături de altul, cu feţele întoarse către uşă, mâncând dintr-o oală o fiertură oarecare. În întunericul din jur nu puteam să deosebesc altceva mai lămurit; doar haina bătrânului strălucea ici-colo, ca şi cum ar fi fost de aur; poate erau nasturii sau poate lanţul de la ceas.

Am salutat, spunând apoi, fără să trec pragul casei: „Căutam pe aici un loc unde să înnoptez şi un tânăr care şedea pe zidul grădinii dumneavoastră mi-a spus că aş putea să stau peste noapte aici, dacă-mi plătesc patul." Cei doi bătrâni îşi lăsaseră lingurile în fiertură, se rezemaseră de speteaza băncii şi mă priveau ităcuţi. Prea ospitalieră nu era atitudinea asta. Astfel că am vorbit mai departe: „Sper că ceea ce mi-a spus n-a fost neadevărat, şi că nu v-am deranjat degeaba." Adăugai asta cu voce foarte tare, căci s-ar fi putut ca cei doi să fi fost tari de ureche.

„Veniţi mai aproape", spuse bătrânul, după o pauză.

M-am supus numai pentru că era un om atât de în vârstă, altminteri aş fi insistat bineînţeles ca la întrebarea mea precisă să-mi dea şi el un răspuns precis. In orice caz, înaintând spre ei, mai spusei: „Dacă primirea mea aici ar fi pentru dumneavoastră cel mai mic deranj, atunci spuneţi-mi-o deschis; n-am să insist deloc. Mă duc la han; mie îmi este totuna." „Ce mult mai vorbeşte", spuse încet femeia.

Asta nu putea fi luată decât ca o jignire; la politeţea mea mi se răspundea aşadar cu jigniri; însă era vorba de o femeie bătrână, n-aveam ce face. Şi tocmai această neputinţă de a mă apăra de jignire a fost poate motivul pentru care observaţia femeii, observaţie căreia eu nu-i puteam răspunde, avu asupra mea un efect disproporţionat. Simţeam că există oarecare îndreptăţire pentru un oarecare reproş la adresa mea, şi asta nu pentru că eu aş fi vorbit prea mult, căci de fapt spusesem numai strictul necesar, ci din alte motive, care ţineau foarte îndeaproape de însăşi viaţa mea. N-am mai sus nimic, n-am mai insistat să primesc vreun răspuns, am văzut doar într-un colţ întunecat o bancă, m-am îndreptat într-acolo şi m-am aşezat.

Bătrânii reîncepură să mănânce, dintr-o cameră alăturată intră o fată care aşeză pe masă o lumânare aprinsă. Acum se vedea încă şi mai rău ca înainte, totul se contopea în întuneric, numai flăcăruia mai tremura peste capetele puţin aplecate ale bătrânilor. Câţiva copii intrară în fugă dinspre grădină, unul căzu cât era de lung şi începu să plângă, ceilalţi se opriseră şi stăteau acum în picioare, împrăştiaţi prin cameră; bătrânul spuse: „Duceţi-vă la culcare, copii." îndată, ei se strânseră cu toţii laolaltă, cel care plânsese mai suspina încă, un băiat de lângă mine mă trase de haină ca şi cum ar fi vrut să-mi spună că trebuie să merg şi eu cu ei, şi într-adevăr aş fi vrut să merg şi eu la culcare; m-am ridicat deci, şi ca singurul om mare în mijlocul copiilor care spuneau zgomotos, în cor, noapte bună, ieşii mut din cameră. Băieţaşul prietenos mă apucase de mână, aşa că mă descurcam uşor pe întuneric. Foarte curând; ajunserăm la o scară mobilă de lemn, urcarăm, şi iată că ne găseam în pod. Printr-un luminător mic, deschis, se vedea luna nouă, era o adevărată plăcere să umbli aşa, sub lucarnele acoperişului – le atingeam aproape cu capul – şi să respiri aerul blând şi totuşi răcoros. Pe duşumea lângă un perete, era strâns într-un culcuş, nişte fân; aveam acolo loc deajuns de dormit. Copiii – erau doi băieţi şi trei fete – se dezbrăcară râzând mereu, eu mă aruncasem, aşa îmbrăcat, pe paie; eram doar printre străini şi n-aveam nici un drept să fiu primit aici. Sprijinindu-mă în coate îi mai privii puţin pe copiii care se jucau, pe jumătate despuiaţi, într-un colţ. Pe urmă m-am simţit deodată atât de obosit încât mi-am lăsat capul peste rucsac, mi-am desfăcut braţele, mi-am mai lăsat încă puţin privirile să-mi alunece peste bârnele acoperişului, şi am adormit. Abia aţipit, mi s-fa mai părut că l-am auzit pe unul dintre băieţi strigând: „Păzea, vine!", şi aşa, jumătate alunecat în somn, am mal auzit tropăiturile copiilor care alergau spre culcuşurile lor.

Nu dormisem desigur prea mult, căci atunci când m-am trezit, lumina lunii cădea prin luminator aproape neschimbată, în acelaşi loc pe duşumea. N-aş fi putut spune pentru ce mă deşteptasem, dormisem adânc şi fără vise.

Însă atunci, am observat lângă mine, cam în dreptul urechii, un câine foarte mic şi cu blană creaţă, unul din câinii aceia respingători care ţi se cuibăresc în poală, cu un cap relativ mare, pierdut în blana lăţoasă şi în care ochii şi botul sunt înfipţi la întâmplare, ca nişte ornamente făcute din cine ştie ce materie moartă, cornoasă., Cum ajunsese asemenea câine de oraş aici la ţară? Ce-l făcea să se învârtească noaptea prin casă? De ce se oprise tocmai lângă urechea mea? I-am suflat în faţă, să-l fac să se îndepărteze —< căci poate că era un tovarăş de joacă al copiilor şi se rătăcise acuma-pe lângă mine. S-a speriat de pufăitul meu, dar n-a fugit; s-a întors doar cu spatele, se oprise acum, cu picioarele strâmbe, şi-şi arăta trupul mic, pipernicit, mai ales în comparaţie, cu capul masiv. Pentru că acum stătea liniştit, m-am gândit că aş putea să adorm iarăşi, dar n-am mai reuşit.; vedeam toată vremea în aer, chiar în faţa ochilor pe care mi-i ţineam închişi, câinele legănându-se, cu ochii ieşindu-i din orbite. Era de nesuportat, nu mai puteam suferi animalul acesta lângă mine; m-am ridicat şi l-am luat în braţe să-l scot afară. Însă animalul, atât de molâu până atunci, începu să se zbată şi încerca să mă muşte. A trebuit să-l apuc de, labe, ceea ce, la drept vorbind, era destul de uşor, căci puteam să i le prind pe toate patru într-o singură mână.

„Aşa, căţeluşule", îi spuneam privindu-i căpşorul iritat, cu laţele tremurându-i în jur, şi mergeam cu el prin întuneric pipăind după uşă; abia atunci mi-a venit în minte că acest căţel era neobişnuit de tăcut – nu lătra, nici nu mârâia, doar sângele îi pulsa sălbatic prin tot trupul, asta simţeam bine. După câţiva paşi.

— Fiind atât de atent la câine, nu mai ştiam ce era în jur, m-am lovit, spre marea mea iritare, de unul din copiii adormiţi. Acum în jur era întuneric beznă, doar prea puţină lumină mai răzbea prin micul luminator. Copilul suspină, şi eu am rămas nemişcat, încremenit; nici măcar nu mi-am tras la o parte vârful piciorului, să nu se deştepte copilul dacă ar fi simţit că se mişcă ceva lângă el. Prea târziu însă; deodată i-am văzut pe ceilalţi copii ridicându-se în jur, în cămăşuţele lor albe, ca şi cum s-ar fi vorbit între ei, ca la o comandă; decât că 'nu era vina mea, eu nu-l trezisem decât pe unul din ei; şi nici măcar asta nu făcusem – fusese doar o mişcare în stare să-i tulbure puţin somnul, şi un copil de vârsta asta adormit nici n-ar fi trebuit să simtă o asemenea tulburare. Oricum, erau cu toţii treji acum. „Ce-i cu voi, copii?" am întrebat; „dormiţi acolo, mai departe." „Aveţi ceva în braţe", spuse unul din băieţi, şi toţi cinci începură-să mă pipăie de sus până jos.

„Da", am spus, căci în fond n-aveam nimic de ascuns. Dacă ei, copiii, ar fi vrut să scoată animalul de aici, cu atât mai bine. „Scot afară câinele ăsta. Nu mă lasă să dorm. Ştiţi, cumva al cui e?" „Al doamnei Cruster" – sau cel puţin aşa am crezut că înţeleg din strigătele lor, confuze, năclăite, adormite, şi care nici măcar nu-mi erau adresate mie ca răspuns, erau doar un fel de conversaţie între ei.

„Şi cine mai e şi doamna Cruster asta?" am întrebat. Însă n-am mai primit nici un răspuns de la copiii care acum se agitau de-a binelea. Unul din ei mi-a luat câinele din braţe – câinele acum era liniştit cu totul – şi s-a grăbit să se îndepărteze cu el; ceilalţi îl urmară.

Nu mai voiam să rămân singur aici, îmi trecuse şi somnul, dar o clipă tot am mai şovăit; mi se părea că şi aşa mă amestecasem prea mult în treburile acestei familii, care nici. Nu-mi arătase prea multă încredere; în sfârşit, m-am luat şi eu în grabă după copii. Îi auzeam, chiar în faţa mea, tropăind de zor, însă în bezna asta desăvârşită, şi prin locurile pentru mine necunoscute, mă împleticeam mereu, şi o dată chiar m-am pocnit cu capul de perete. Am ajuns în încăperea în care-i văzusem la început pe cei doi bătrâni; era goală – prin uşa deschisă, se vedea grădina scăldată în lumina lunii. „Să ies afară", mi-am spus, „noaptea e caldă, luminoasă, pot să-mi caut mai departe de drum, sau chiar să înnoptez sub cerul liber. N-are nici. Un rost să mai alerg după copiii ăştia." Dar alergam totuşi, înainte.

— Pălăria, bastonul, rucsacul îmi rămăseseră acolo sus, în pod. Copiii mai fugeau şi acum! Trecuseră prin camera scăldată în clarul de lună – îi văzusem. Limpede – şi cămăşuţele le fluturau; din două salturi şi ajunseseră afară. Mi-a trecut prin minte că, faţă de lipsa de ospitalitate pe care mi-o arătaseră în casa asta, le mulţumisem aşa cum se cuvine speriindu-i pe copii din somn, stârnind fugărirea asta prin toată casa, şi eu însumi, în loc să dorm, eram cauza acestei agitaţii, (răpăitul picioarelor goale ale copiilor aproape că nu se mai auzea pe lângă bocănitul ghetelor mele greoaie) şi nici măcar nu ştiam ce-avea să iasă din toate astea.

Deodată se aprinse o lumină. Într-una din odăile care se aflau chiar în faţa noastră, şi unde erau mai multe ferestre deschise larg, şedea la masă o femeie delicată scriind la lumina unei lămpi mari. „Copii!" strigă ea uimită, pe mine nu mă văzuse încă, pentru că eram în umbră în faţa uşii. Copiii aşezară câinele pe masă; se vedea bine că o iubesc mult pe această femeie – căutau mereu să i se uite în ochi, una din fete îi apucase mâna şi ir-o mângââia; ea îi răbda, absentă parcă. Câinele se aşezase în faţa ei, pe hârtia de scrisori pe care începuse să scrie, şi-şi întindea spre ea limba micuţă şi tremurătoare – i se vedea acum limpede, foarte aproape de abajurul lămpii. Acum copiii se rugau să li se dea voie să rămână aici noaptea asta, şi încercau cu vorbe linguşitoare să-i obţină consimţămâintul. Femeia părea nehotărâtă, se ridică de la masă, îşi întinse braţele, arătând spre patul stingher şi spre duşumeaua tare de pe jos. Copiii nu dădeau nici o importanţă acestor amănunte, ca dovadă se. Şi lungiseră pe jos, pe duşumea, acolo unde se opriseră în jurul ei; un timp totul rămase cufundat în tăcere. Femeia îi privea surâzând cu mâinile încrucişate în poală. Câte unul din copii îşi mai ridica din când în când capul, dar când îi vedea pe ceilalţi lungiţi liniştiţi în jur, şi-l lăsa la loc.

Într-o seară m-am întors acasă de la birou ceva mai târziu ca de obicei – un cunoscut mă reţinuse multă vreme jos, în faţa porţii, şi, cu gândul încă la acea conversaţie care se învârtise mai ales în jurul unor chestii privind relaţiile sociale, am deschis uşa camerei mele, mi-am atârnat pardesiul în cuier şi mă pregăteam să mă îndrept spre lavoar, când am auzit o respiraţie străină, un fel de gâfâit întretăiat. Mi-am ridicat ochii şi atunci am văzut, lângă soba din colţ, într-o nişă adâncă în perete, ceva mişcându-se în semiîntuneric. [Nişte ochi gălbui clipeau spre mine, sub chipul de nerecunoscut, atârnau, de o parte şi de alta pe consola sobei, doi sâni mari şi rotunzi de femeie, toată făptura părea să fie alcătuită doar dintr-o masă diformă de carne albă, moale, şi o coadă lungă, groasă, gălbuie îi atârna pe sobă în jos – vârful i se târa fără încetare într-o parte şi într-alta printre crăpăturile plăcilor de teracotă.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă îndrept cu paşi mari şi cu capul plecat adânc – Nebunie! Nebunie! Îmi repetam încet, ca pe o rugăciune – spre uşa care dădea către camera proprietăresei. Dar abia după aceea am băgat de seamă că intrasem fără să fi bătut. (textul se întrerupe)

Era aproape miezul nopţii. Cinci mă apucaseră strâns, imobilizându-mă, peste ei îşi ridica mâna din spate un al şaselea să mă înşface şi el. „Daţi-mi drumul", strigam, şi mă roteam în cerc, astfel că-i răsturnai într-o parte pe toţi. Simţeam că aici acţionează o lege anumită, ştiusem că acest ultim efort avea să fie încununat de succes şi-i vedeam pe toţi, răsturnându-se în aer, cu braţele ridicate, dar ştiam în acelaşi timp că în clipa următoare aveau să se năpustească, toţi, asupra mea, şi atunci m-am întors spre poarta casei – mă oprisem chiar acolo, în faţă <- am deschis-o – clanţa coborî aproape de la sine, neaşteptat de repede, şi m-am făcut nevăzut pe scara scufundată în întuneric.

Sus, la ultimul etaj, stătea în pragul uşii deschise a locuinţei noastre, bătrâna mea mamă cu o lumânare în mână. „Bagă de seamă! Bagă de seamă!" am strigat, încă de la etajul de jos, „mă urmăresc." „Cine? Cine?" întrebă mama. „Cine-ar putea să te urmărească pe tine, băiatul meu?" „Şase bărbaţi", spusei cu respiraţia întretăiată. – „Tu ştii cine sunt?" întrebă mama.

„Nu, sunt nişte străini", spusei.

„Dar, atunci, cine sunt?" „De-abia am apucat să-i văd. Unul are o barbă neagră mare, unul, un inel mare pe deget, altul are o curea roşie, altul' e cu pantalonii sfâşiaţi la genunchi, unul nu-şi ţine decât un ochi deschis, şi celălalt îşi tot arată colţii." „Acuma nu te mai gândi la asta", spuse mama, dute-n camera ta, culcă-te, am făcut eu patul." Mama, această bătrână aproape cu totul imună faţă de vicisitudinile vieţii, cu o cută şireată în jurul gurii, care, fără să-şi dea -seama, tot repeta prostii de optzeci de ani de zile. „Acuma să dorm?" strigai. (textul se întrerupe) 14 iunie. Cum pot să merg de liniştit, în timp ce-mi zvâcneşte capul, şi o creangă-mi foşneşte uşor deasupra creştetului, şi asta mă tulbură foarte rău. Am în mine linişte, siguranţă, ca atâţia alţii, dar, într-un fel, răsturnate, inversate.

Cum noi doi, Ottla şi cu mine, răbufnim, plini de mânie împotriva oricăror legături omeneşti.

25 iunie. Din zori şi până acum, în amurg, m-am plimbat prin cameră în sus şi în jos. Fereastra era deschisă, a fost o zi1 călduroasă. Zgomotele străduţei înguste de jos pulsau neîntrerupt, aici înăuntru. Mi-am învăţat pe dinafară toate nimicurile din odaie, de mult ce le-am tot privit în plimbările astea continue. Mi-am lăsat privirile să alunece peste toţi pereţii. Am urmărit până la colo mai mici resfirări modelul covorului şi toate urmele de uzură din el. Masa din mijlocul camerei am măsurat-o de mai multe ori cu degetele desfăcute. Portretul răposatului bărbat al proprietăresei l-am privit de nu ştiu câte ori, scrâşnind. Din dinţi. Spre seară, m-am îndreptat spre fereastră, şi m-am aşezat pe pervazul ei scund. Atunci, s-a întâmplat să-mi arunc pentru prima dată liniştit privirile către un anumit loc, în cameră, pe tavan. Şi în sfârşit, în sfârşit, a început, dacă nu mă înşelam singur, să se urnească odaia pe care până atunci o tot zgâlţâisem de atâtea ori. A început de la marginile tavanului alb, înconjurat de ornamente subţiri de gips. Bucăţi mici de tencuială se desprindeau şi. Cădeau, ca din întâmplare, ici, colo, pe duşumea, cu bufnete distincte fiecare. Mi-am întins mâna şi câteva mi-au căzut şi mie în palmă; le-am aruncat fără ca, în preocuparea asta nouă a mea, să mă mai întorc spre ele, le-am azvârlit peste umăr, afară, în stradă. Crăpăturile de acolo sus nu ajungeau să se unească într-un desen anume, dar se putea închipui acum un oarecare contur. Am lăsat însă la o parte jocurile astea atunci când albul tavanului începu să se amestece cu un violet albăstrui – pleca din centrul care rămăsese încă alb, de-a dreptul iradiant de alb, al tavanului, de acolo de unde era prinsă, sus de tot, lampa cu lumină sărăcăcioasă. Iarăşi şi iarăşi, în valuri, culoarea asta, sau poate era un fel de'lumină, se lărgea către marginile tot mai întunecate acum ale tavanului. Acum nu mai dădeam nici o atenţie tencuielii care ningea, ţâşnind ca sub loviturile unei dalte precis mânuite.

Acum, dinspre margini, răzbăteau,. În violetul acesta, culori galbene, galben-aurii. Tavanul camerei nu se colorase însă cu adevărat, culorile astea îl făceau doar, într-un fel, transparent, peste el păreau să plutească nişte lucruri care se străduiau să răbufnească în afară, aproape că puteai să le vezi acolo contururile, agitându-se, câte un braţ întinzându-se, o sabie de argint plutind în sus şi în jos. Toate astea aveau o anume legătură cu mine, nu exista nici o îndoială; se pregătea o apariţie care avea să mă elibereze. Am sărit pe masă, să ajut şi eu la aceste pregătiri, am smuls lampa din suportul ei de alamă, 'am trântit-o de pământ, am sărit apoi jos, şi am împins masa, din mijlocul odăii spre perete. Lucrul acela care se străduia să-şi facă apariţia putea acum să coboare liniştit pe covor, şi'să-mi anunţe de acolo ce avea să-mi anunţe. De abia sfârşisem. Că tavanul se sparse de-a binelea. De la o înălţime şi mai mare încă – o apreciasem de fapt greşit – coborî, în semiîntuneric, înoeţ, un înger învestmântat în văluri albăstrii, cu cingători din corzi aurii, cu aripi mari, albe, cu licăriri mătăsoase, cu sabia înălţată drept, în mâna ridicată. „Aşadar, un înger", mă gândeam, „toată ziua zboară în jurul meu, şi eu în necredinţa mea nici nu ştiam nimic. Acum. Însă are să-mi vorbească." Şi mi-am plecat ochii. Însă cândmi-am ridicat ochii iarăşi, îngerul era tot acolo, sta suspendat, foarte jos sub tavanul care se închisese iarăşi; dar nu era un înger viu, ci numai o figură de lenm pictată, aşa cum le vezi atârnând de tavan prin tavernele marinăreşti. Nimic altceva. Garda săbiei era în aşa fel lucrată încât să poată susţine lumânările şi să. Şi adune seul topit. Lampa o aruncasem eu jos, dar acum nu mai voiam să rămân în întuneric; am găsit undeva o lumânare, m-am suit pe scaun, am înfipt lumânarea în garda săbiei, am aprins-o şi am stat apoi, încă mult, până noaptea târziu, la lumina slabă a îngerului.

23 iulie. Tribunalul improvizat la hotel. Drumul în birjă. Faţa lui F. Îşi trece mâinile prin păr, cască. Se reculege deodată şi spune lucruri foarte bine gândite, îndelung reprimate până acum de ea, ostile. Drumul de întoarcere cu domnişoara B. * Camera ila hotel, căldura răsfrângându-ise din peretele din faţă. Şi dinspre pereţii laterali, boltiţi, care închid între ei fereastra foarte adâncă a camerei, vine căldură. Pe lângă acestea, soarele de după-amiază. Servitorul agil, probabil un evreu din Europa orientală, de undeva. Larma din curte, ca într-o uzină de maşini. Mirosuri urâte. Ploşniţa. Dificilă hotărârea de a o strivi. Camerista se miră: aici nu sunt nicăieri ploşniţe, numai o singură dată a găsit una, pe coridor, un client.

Părinţii amândoi. Lacrimile intermitente ale mamei. Eu îmi recit lecţia învăţată dinainte. Tatăl înţelege lucrurile, cum se cuvine, din toate punctele de vedere. A venit, la drept vorbind, doar pentru mine de la Malmo, o călătorie de o noapte întreagă, stă acum aici, în cămaşă numai. Îmi dau dreptate, nu e nimic – sau în orice caz, nu prea mult – de spus împotriva mea. Diabolic în toată nevinovăţia mea. Vinovăţia aparentă a domnişoarei Bl.

Seara, singur pe o bancă pe Unter den Linden. Dureri de stomac. Un paznic trist, care ţi se postează în faţă, îşi vântură în mâini biletele, şi nu se lasă urnit din loc până nu-i plăteşti taxa. Îşi face şi el slujba, în ciuda tuturor stângăciilor aparente, într-un chip cât se poate de corect; în faţa unei asemenea insistenţe nu mai poţi să fugi de la o bancă la alta, şi în afară de asta poţi să fii sigur că şi reţine figurile. Când vezi asemenea oameni, îţi vin totdeauna reflecţii de felul acesta: Cum a ajuns să capete o asemenea slujbă, cu cât e plătit, unde are să fie mâine, ce-l aşteaptă la bătrâneţe, unde stă cu casa, în ce unghi îşi desface braţele înainte de a adormi, eu aş putea să fac faţă la o slujbă ca asta, cum m-aş simţi

* Domnişoara Bl. Este prietena Felicei, iar E. sora acesteia.

În locul lui? Toate astea, în prada durerii de stomac. Noapte groaznică, cu teribile suferinţe. Şi totuşi, nu mi-a rămas aproape nici o amintire din ea.

Cu E. la restaurantul Belvedere, pe podul Stralauer. Mai speră încă să se rezolve totul cu bine, sau se comportă ca şi cum ar mai nădăjdui aşa ceva. Am băut vin. Lacrimile' în ochii ei. Corăbii pleacă spre Grunau, spre Schwerfcau. Multă lume. Muzică. E. mă consolează, deşi nu sâ'nt trist – sau, pur şi simplu, sunt trist numai pentru mine, şi deci nemângâiat. Îmi dăruieşte Gotische Zimmer. Povesteşte multe (acum nu mai ţin minte nimic). Mai ales cum s-a impus la serviciu în faţa unei colege bătrâne, veninoase, cu păr cărunt. Cel mai mult ar vrea să plece la Berlin, să aibă şi ea o mică prăvălie a ei. Iubeşte liniştea. Când era la Stebnitz, dormea adesea toată ziua de duminică. Poate să fie şi veselă. Pe malul celălalt, casa marinarilor. Acolo a şi închiriat o cameră fratele ei.

De ce mi-au făcut astfel de semne părinţii şi mătuşa? De ce F., a rămas la locul ei, acolo la hotel, şi nu s-a clintit, deşi toate erau acuma limpezi? De ce mi-a telegrafiat: „Te aştept, însă marţi trebuie să plec, în interes de serviciu". Se aştepta la ceva concret din partea mea? Nimic n-ar fi fost mai firesc. De nimic – iată-mă întrerupt de dr. Weiss, care trece prin faţa ferestrei. (textul se întrerupe) 27 iulie. A doua zi nu m-am mai dus la părinţii ei. Am trimis doar scrisoarea de adio printr-un comisionar. Scrisoare neonestă şi plină de cochetării. „Să nu-mi păstraţi o amintire neplăcută." Cuvântarea de la locul execuţiei. Am fost de două ori la şcoala de înot de pe cheiul Stralauer. Mulţi evrei. Feţe albăstrii, trupuri vânjoase, întreceri înooifldate. Seara în grădina de la Askanischer Hof. Am m'âncat pilaf î la Trautamannisdorf şi o piersică. Un bărbat bând vin mă urmăreşte din ochi în timp ce mă străduiesc să curăţ cu cuţitul piersica, micuţă, necoaptă. Nu reuşesc. De ruşine, sub privirile bătrânului abandonez piersica şi mă apuc să răsfoiesc în neştire Fliegende Blătter. Mai aştept, în speranţa că are să-şi întoarcă ochii în altă parte. Până la urmă îmi strâng toate puterile şi, ca să-i fac în ciudă, muşc din piersica asta scumpă şi fără nici un gust. Sub bolta de lângă mine un domn înalt, care nu se ocupă de nimic altceva decât de friptura pe care şi-o alege cu toată grija şi de vinul din frapiera cu gheaţă. La urmă îşi aprinde o ţigară mare, eu îl urmăresc de departe, peste exemplarul meu din Fliegende Blătter.

Plecarea din gara Lehrter. Suedezul, numai în. Cămaşă. Fata voinică, cu multele ei brăţări de argint. Schimbul trenului, noaptea, la Buchen. Lubeek. Hotelul Schiitzenhaus.

— Groaznic. Pereţii năclăiţi, rufăria murdară sub pături, clădirea, toată, părăginită, ca personal de serviciu doar un singur băiat. De frica odăii, mai ies în grădină, şi stau acolo, cu o sticlă de apă minerală. În faţa mea, bând bere, un cocoşat şi un tânăr slab, anemic, care fumează. Am dormit, totuşi, însă m-a trezit soarele, care-mi bate de-a dreptul în obraz prin fereastra asta imensă. Fereastra dă spre calea ferată; zgomotul neîncetat al trenurilor. Uşurare, şi fericire, după ce m-am mutat la hotelul Kaiserhof, pe Trave.