Franz Kafka

De ce-mi scrii, Milena, despre viitorul nostru împreună, care n-are să fie niciodată adevărat, sau tocmai din cauza asta îmi şi scrii? Încă de atunci, de când o dată, într-o seară, la Viena, am vorbit despre asta, aveam senzaţia că-l căutam pe cineva, cineva pe care noi îl cunoşteam bine, căruia îi simţeam mult lipsa şi pe care-l strigam cu numele cele mai frumoase; însă nu venea nici un răspuns; şi cum ar fi putut să răspundă cineva care nu era acolo, cât ai fi putut să-ţi închipui împrejur.

Puţine lucruri sunt sigure, însă acesta e unul din ele, şi anume că noi nu vom trăi niciodată împreună, într-o aceeaşi casă, trup lângă trup, la o aceeaşi masă, niciodată, nici măcar în aceiaşi oraş. Aproape îmi venea să spun că mi se pare da fel de sigur ca certitudinea că mâine dimineaţă n-am să mă mai scol (eu singur trebuie să mă ridic în capul oaselor! Şi mă văd apoi pe mine sub mine însumi ca sub o cruce grea, pe burtă, strivit, şi trebuie să mă muncesc din greu să mă ridic măcar în genunchi şi leşul de deasupra mea se ridică şi el puţin) şi n-am să mă mai duc la birou. Şi ăsta este şi adevărul, e sigur că n-am să mă scol, şi totuşi scularea din pat e doar cu puţin mai presus de puterile omeneşti, şi totuşi mai reuşesc asta, atât mai pot să mă ridic deasupra puterilor omeneşti.

Numai că nu lua chiar atât de în serios treaba asta cu scularea mea din pat, nu e ceva chiar atât de grav; că mâine am să mă scol din pat este totuşi mai sigur decât cea mai îndepărtată posibilitate a convieţuirii noastre. De altfel chiar şi tu, Milena, nu vrei desigur să ştii altceva când ne pui la încercare, pe tine şi pe mine, şi „marea" dintre „Viena" şi „Praga" cu valurile ei atât de înalte că nu le poţi cuprinde cu ochii.

Şi în ce priveşte murdăria, de ce n-aş tot da-o la iveală cât pot mai pe larg, pe ea, singura mea posesiune (singura posesiune a fiecăruia dintre oameni, numai că asta parcă n-o ştiu chiar atât de precis)? Poate cumva din modestie? Asta într-adevăr ar fi singura obiecţie îndreptăţită.

Ţi se face frică ţie când te gândeşti la moarte? Mie mi-e numai o frică teribilă de durere. Semn rău. Să vrei moarte, dar nu şi suferinţa, asta este semn rău. Altminteri însă poţi să rişti moartea. Ai fost trimis chiar ca porumbelul din Biblie, n-ai găsit nimic înverzit şi te întorci la loc în arca întunecoasă.

Sâmbătă seara.

Scrisoarea galbenă n-am primit-o încă; am să ţi-o trimit înapoi nedesfăcută.

Cred că ar fi mai bine dacă am înceta acum să ne mai scriem, sau dacă nu, asta ar însemna că mă înşel eu groaznic. Dar nu mă înşel, Milena.

Nu vreau să vorbesc despre tine, nu pentru că n-ar fi treaba mea; este treaba mea, numai că nu mai vreau să mai vorbesc despre asta.

Aşadar acum numai despre mine: ce eşti tu. Pentru mine, Milena, dincolo de lumea întreagă în care trăim noi, asta nu scrie pe petecele zilnice de hârtie pe care ţi le-am scris. Scrisorile astea, aşa cum sunt ele, nu ajută la nimic decât să ne chinuiască, şi dacă nu ne chinuiesc, atunci e şi mai rău. Nu ajută la nimic, decât să aducă o zi ca cea de la Gmiind, decât să aducă neînţelegeri, ruşine, o ruşine aproape de neşters. Eu vreau să te văd tot atât de dreaptă şi fermă ca atunci, prima dată, pe stradă, însă scrisorile astea ameţesc mai mult decât întreaga stradă L., cu larma ei.

Însă nici măcar asta nu este lucrul hotărâtor, lucrul hotărâtor e neputinţa mea crescândă faţă de scrisorile astea, neputinţa de a mai ieşi din ele, neputinţa atât faţă de tine cât şi faţă de mine – mii de scrisori de ale tale şi mii de dorinţe ale tale n-ar putea să mă convingă de altceva – şi hotărâtoare este acea (şi asta poate tocmai din cauza acestei neputinţe; numai că toate cauzele sunt aici ascunse în întuneric) irezistibil de puternică voce, literalmente vocea ta, care-mi porunceşte să păstrez tăcerea.

Şi totuşi, tot ce te priveşte pe tine a rămas încă nespus; e adevărat, este totuşi spus, mai ales în scrisorile tale (poate chiar în cea galbenă, sau mai bine zis este în telegrama prin care îţi ceri înapoi scrisoarea, cu îndreptăţire fireşte), deseori în locurile de care mi se face mie frică, de care mă feresc cum se fereşte diavolul de locurile binecuvântate.

Iată că nu v-am mai scris de atât de multă vreme, doamnă Milena, şi chiar şi azi vă scriu doar dintr-o întâmplare. La drept vorbind n-ar trebui să mă scuz că nu v-am scris, căci ştiţi cât urăsc eu scrisorile. Toată nefericirea vieţii mele – de care nu vreau să mă plâng, ci doar să trag o concluzie de ordin general didactic – vine, dacă vreţi, de la scrisori sau de la posibilitatea de a scrie scrisori. Oamenii n-aş putea spune că m-au înşelat vreodată, însă scrisorile întotdeauna, şi asta nu numai cele străine, ci chiar şi cele proprii. În cazul meu este o nefericire specială, despre care nu vreau să vorbesc, însă în acelaşi timp e vorba şi de un rău mai general.

Posibilitatea asta foarte simplă de a scrie scrisori trebuie – fie şi numai privită la modul teoretic; – trebuie să fi adus pe lume o teribilă tulburare şi învălmăşeală a sufletelor. Este ca şi cum te-ai juca cu fantomele, şi asta nu numai cu fantomele adresanţilor, ci chiar cu propria fantomă, care ţi se naşte chiar de sub mână în clipa când scrii scrisoarea, sau încă într-o suită de scrisori, unde o scrisoare o confirmă pe cealaltă şi poate să o cheme să-i fie mărturie. Cum de s-a ajuns măcar şi nu*- mai la gândul că oamenii ar putea să comunice între ei prin scrisori! Poţi să te gândeşti la un om care-ţi este departe, poţi să atingi pe un om care-ţi este aproape, orice altă posibilitate depăşeşte însă puterile omeneşti. Să scrii scriisori înseamnă să te despoi în faţa fantomelor, şi asta aşteaptă ele cu aviditate. Sărutările scrise nici nu ajung acolo unde sunt trimise, ci sunt sorbite pe drum de aceste fantome. Şi tocmai prin hrana asta îmbelşugată se şi înmulţesc ele atât de grozav. Omenirea simte asta şi încearcă să se împotrivească, să înlăture pe cât cu putinţă elementul acesta fantomic dintre oameni, şi pentru a ajunge la legături fireşti, şi la linişte sufletească, s-au născocit drumul de fier, automobilul, aeroplanul, însă astea nu mai ajută, sunt, s-ar părea, nişte descoperiri făcute când declinul deja începuse, partea adversă este cu atât mai calmă şi mai puternică, după poştă ea a inventat telegraful, telefonul, telegraful fără fir. Spiritele n-au să moară de foame, în schimb noi vom fi nimiciţi. [.]

Pe urmă a venit scrisoarea dumneavoastră. Cu scrisul mi se întâmplă acum ceva straniu, trebuie – şi când n-a trebuit asta?

— Să aveţi acuma răbdare. N-am mai scris nimănui de ani de zile, eram în privinţa asta ca mort; o lipsă a oricărei nevoi de comunicare, eram parcă dus de pe această lume, dar nici pe vreo alta; ca şi cum toţi aceştia aş fi făcut doar în treacăt şi la modul superficial ce mi se pretindea să fac, şi în realitate aş fi ascultat doar să văd dacă nu sunt strigat, până când boala m-a strigat din camera de alături şi am dat fuga într-acolo şi de atunci i-am aparţinut ei tot mai mult şi mai mult. Însă acum s-a făcut întuneric în cameră şi nici nu mai ştii dacă e o boală.

În orice caz, să gândesc şi să scriu mi-a fost acum foarte greu; uneori scriind mâna îmi aleargă pustie pe hârtie, chiar şi acum, cât despre gândit nici nu vreau să vorbesc despre asta (mereu mă minunez de iuţeala de fulger a gândirii dumneavoastră, aşa cum strângeţi laolaltă un mănunchi de fraze şi pe urmă izbeşte deodată fulgerul) în orice caz trebuie să aveţi răbdare, mugurul acesta se deschide lent, şi în fond nu e decât un mugur, căci mugur se cheamă ceea ce e închis.

[.] Vi-l trimit pe Franzi. * E sigur însă că, în afară de unele mici excepţii, n-are să vă placă deloc. Asta se explică prin teoria mea că scriitorii în viaţă au o dependenţă vie de cărţile lor. Se luptă pentru ele sau împotriva lor prin însăşi simpla lor existenţă. Viaţa adevărată, independentă, a cărţii începe abia după moartea omului, sau mai bine zis un timp după moartea lui, pentru că oamenii aceştia febrili se mai bat încă un timp după moarte pentru cartea lor. Pe urmă însă cartea rămâne însingurată şi nu se mai poate bizui decât pe bătaia inimii ei. Din cauza asta, de pildă, Meyerbeer a procedat foarte cu cap când a vrut să le ajute acestor inimi să bată şi a lăsat fiecăreia din operele sale câte o moştenire, poate proporţional cu încrederea pe care o avea în ele. Însă despre asta ar mai fi încă ceva de spus, chiar dacă nu ceva foarte important. Aplicând toate astea la Franzi, înseamnă că pentru scriitorul în viaţă cartea e ca şi dormitorul de la capătul apartamentului său, potrivit pentru dragoste când e vorba de dragoste, şi înfricoşătoare în celălalt caz. Nu e deloc un verdict despre carte dacă am să vă spun că-mi e dragă şi dacă dumneavoastră —• dar poate n-o veţi face – aţi spune contrariul.

* Roman de Max Brod.

Lucrul cel mai rău în momentul de faţă este însă – nici chiar eu nu m-aş fi aşteptat la asta – că nu mai pot scrie mai departe aceste scrisori, nici măcar aceste scrisori atât de importante. Farmecul rău al scrierii de epistole reîncepe, şi-mi distruge nopţile, care se distrug de fapt de la sine, tot mai mult şi mai mult. Trebuie să încetez, nu mai pot scrie. O, insomniile dumneavoastră sunt cu totul altfel decât ale mele. Vă rog, să nu mai scriem.

SFÂRŞIT