Fratia inelului

X Pas Mare
Frodo, Pippin şi Sam se întoarseră în salonul cufundat în întuneric. Merry nu era acolo, iar focul aproape că se stinsese. Abia după ce suflară în cărbuni şi puseră deasupra un braţ de vreascuri descoperiră că Pas Mare venise cu ei. Şedea liniştit într-un jilţ, acolo, lângă uşă.

- Salutare, i se adresă Pippin. Cine eşti şi ce pofteşti?

- Mi se spune Pas Mare, răspunse acesta, şi prietenul dumitale mi-a promis, deşi se prea poate să fi uitat asta, c-o să stea de vorbă cu mine în linişte.

- Spuneai că s-ar putea să aflu ceva în avantajul meu, am impresia, zise Frodo. Ce anume?

- Mai multe lucruri. Dar, de bună seamă, cer ceva în schimb.

- Cum adică? se răsti Frodo.

- Nu te pierde cu firea. Adică atât: o să-ţi dezvălui ce ştiu şi o să-ţi dau câteva sfaturi bune - dar cer o răsplată.

- Şi care ar fi aceasta, mă rog frumos? vru să ştie Frodo.

Avu dintr-o dată bănuiala că picase în capcana unui şarlatan şi se gândi, cuprins de nelinişte, că luase cu sine prea puţini bani. O sumă ce n-ar fi mulţumit câtuşi de puţin un asemenea potlogar, şi oricum nu se putea lipsi de ea.

- Nimic mai mult decât îmi poţi oferi, răspunse Pas Mare cu un zâmbet molcom, ghicind parcă gândurile lui Frodo. Atât: va tre­bui să mă iei cu tine, până când voi dori să te părăsesc.

- Ei, nu mai spune, făcu Frodo surprins, dar câtuşi de puţin uşurat. Chiar dacă mi-aş dori încă un însoţitor, n-aş accepta aşa ceva, până când n-aş şti mai multe despre dumneata şi despre ce învârţi.

- Minunat! exclamă Pas Mare, aşezându-se şi mai comod în jilţ, picior peste picior. Îmi pare că începe să-ţi vină mintea la cap, şi asta-i spre binele tău. Până acum ai fost mult prea neatent. Prea bine. Îţi voi spune ce ştiu şi las recompensa pe seama ta. S-ar putea să mi-o oferi bucuros după ce mă vei fi ascultat.

- Dă-i drumul, atunci, îi ceru Frodo. Ce ştii?

- Prea mult; prea multe lucruri întunecate, zise Pas Mare încruntat. În ceea ce priveşte treburile tale...

Se ridică, se duse la uşă, o deschise cu un gest brusc şi privi afară. O închise apoi încet şi-şi reluă locul.

- Am un auz ascuţit, continuă el, coborând vocea, şi, deşi nu pot să dispar, am vânat multe şi viclene sălbăticiuni şi ştiu cum să mă feresc să fiu văzut, dacă doresc. Care vasăzică, mă aflam în seara asta în spatele gardului viu, pe Drum, la vest de Bree, când patru hobbiţi s-au apropiat venind dinspre ţinutul Graiurilor. Nu-i nevoie să repet tot ce i-au spus bătrânului Bombadil sau ce-au vor­bit între ei, dar un lucru anume mi-a trezit interesul. Vă rog, ţineţi minte, a zis unul dintre ei, că numele de Baggins nu trebuie pomenit. Eu sunt domnul Subdeal, dacă va fi nevoie să dăm un nume. Într-atât m-a interesat acest lucru, încât i-am urmărit până aici. Am sărit pe furiş peste poartă, imediat în spatele lor. Poate că domnul Baggins are o pricină de bună-credinţă pentru a renunţa la numele său; dar dacă aşa stau lucrurile, l-aş sfătui pe dânsul şi pe prietenii domniei sale să fie mai cu băgare de seamă.

- Nu văd cu ce i-ar putea interesa numele meu pe cei din Bree, pufni Frodo mânios, şi încă n-am aflat de ce te interesează pe dumneata. Poate că domnul Pas Mare are o pricină de bună-cre­dinţă pentru a spiona şi a trage cu urechea; dar, dacă aşa stau lucrurile, l-aş sfătui să o lămurească.

- Bun răspuns! izbucni Pas Mare în râs. Lămurirea e simplă: căutam un hobbit, pe nume Frodo Baggins. Voiam să-l găsesc cât mai repede cu putinţă. Aflasem că plecase din Comitat ducând cu sine, mă rog, o taină care ne priveşte pe mine şi pe prietenii mei. Stai, nu mă înţelege greşit! strigă el, când îl văzu pe Frodo ridicându-se din jilţ şi pe Sam sărind în picioare şi mârâind. Eu pot să am mai multă grijă de taina asta decât tine. Şi e nevoie de multă grijă.

Se aplecă în faţă şi îi privi pe rând.

- Fiţi cu băgare de seamă la fiece umbră! zise el aproape în şoaptă. Prin Bree au trecut călăreţi negri. Am auzit că luni a venit unul de pe Drumul Verde; altul a apărut mai târziu, tot de pe Drumul Verde, dinspre sud.

Se lăsă tăcerea. După o vreme, Frodo li se adresă lui Pippin şi lui Sam:

- Ar fi trebuit să-mi dau seama după felul în care m-a salutat portarul. Şi hangiul pare să fi auzit ceva. De ce a insistat atâta să ne alăturăm celorlalţi? Şi de ce naiba m-am purtat atât de prosteşte? Ar fi trebuit să rămânem liniştiţi aici.

- Ar fi fost mai bine, zise Pas Mare. Dacă aş fi avut cum, v-aş fi împiedicat să mergeţi în camera mare, dar hangiul nu mi-a îngăduit să intru la voi sau să vă transmit un mesaj.

- Crezi că... Începu Frodo.

- Nu, nu mă gândesc la nimic rău din partea bătrânului Captalan. Doar că lui nu-i prea plac vagabonzii misterioşi ca mine.

Frodo îl privi surprins.

- Păi, şi arăt ca un pungaş, nu crezi? continuă Pas Mare, rânjind puţin şi având o sclipire ciudată în ochi. Sper însă să ajungem să ne cunoaştem ceva mai bine. Abia atunci mă aştept să-mi explici ce s-a întâmplat la sfârşitul cântecului. Căci şmecheria aia...

- A fost un simplu accident, îl întrerupse Frodo.

- Îndoi-m-aş. Bun, accident să fie. Accidentul ăla te-a pus într-o poziţie periculoasă.

- Prea puţin faţă de cum era înainte, îl contrazise Frodo. Ştiam că aceşti călăreţi sunt pe urma mea; dar acum am impresia că au ajuns mai devreme decât mine şi au plecat.

- Să nu te bizui pe asta, îl mustră Pas Mare pe un ton tăios. Se vor întoarce. Şi încă şi mai mulţi. Sunt şi alţii. Îi cunosc prea bine. Îi ştiu pe Călăreţii ăştia.

Tăcu, privindu-i cu ochi reci şi neîngăduitori.

- Şi sunt anumite persoane în Bree în care nu trebuie să vă încredeţi, continuă el. Bill Ferigă, de pildă. I-a mers buhul în întreg ţinutul, şi multă lume ciudată merge la el acasă. Sunt sigur că l-aţi băgat de seamă printre cei din sală; un individ oacheş, care lua pe toată lumea în răspăr. A stat mai toată seara cu unul dintre străinii veniţi din sud, şi împreună s-au şi strecurat afară după „accidentul" tău. Nu toţi ăia veniţi de la miazăzi au gânduri curate; cât despre Ferigă, el ar vinde orice oricui, sau ar face rău numai ca să se distreze.

- Ce-o să vândă Ferigă ăsta, şi ce-are a face accidentul meu cu el? se făcu Frodo că încă nu pricepea unde bătea Pas Mare.

- Veşti despre tine, bunînţeles, răspunse Pas Mare. Povestea dispariţiei tale ar fi socotită foarte interesantă de către unii. După asta nici n-ar mai fi nevoie să ţi se pomenească numele adevărat. Aş putea să jur că vor afla despre cele întâmplate încă înainte de ivirea zorilor. Ţi-e destul? Poţi să faci cum crezi de cuviinţă în ceea ce priveşte recompensa mea: ia-mă drept călăuză, sau nu mă lua. Dar aş îndrăzni să spun că ştiu cu ochii închişi toate ţinuturile aflate între Comitat şi Munţii Ceţoşi, căci de mulţi ani le străbat în lung şi-n lat. Sunt mai bătrân decât arăt. Aş putea să mă dovedesc folositor. După seara aceasta va trebui să părăsiţi drumul deschis; pentru că va fi păzit zi şi noapte de Călăreţi. O să ieşiţi din Bree cu bine, aş zice, şi-o să fiţi lăsaţi să înaintaţi atâta vreme cât e soarele sus pe cer, dar nu veţi ajunge departe. Vă vor prinde din urmă în sălbăticie, în vreun loc întunecat, unde nu aveţi scăpare. Vrei să vă găsească? Sunt cumpliţi.

Hobbiţii îl priviră şi văzură, spre mirarea lor, că faţa îi era trasă, suferindă parcă, iar mâinile lui se încleştaseră de braţele jilţului. Liniştea şi nemişcarea din încăpere erau depline, lumina părea să fi pălit şi ea. O vreme, Pas Mare rămase cu privirile în gol, ca şi cum mintea îi era dusă departe, spre cine ştie ce amintiri vechi, sau poate că asculta la zgomotele îndepărtate ale Nopţii.

- Ascultaţi! strigă el după o vreme, trecându-şi o mână peste o sprinceană. S-ar putea să ştiu mai multe despre aceşti urmăritori decât ştiţi voi. Vă temeţi de ei, dar încă nu vă temeţi destul. Mâine va trebui să scăpaţi, dacă puteţi. Pas Mare vă poate duce pe poteci ce sunt rareori umblate. Vreţi să-l luaţi cu voi?

Urmă o tăcere grea. Frodo nu răspunse, mintea îi era tulburată de îndoială şi teamă. Sam se încrunta şi se uita la stăpânul său; în cele din urmă nu s-a mai putut stăpâni şi izbucni:

- Dacă-mi îngăduiţi, domnu' Frodo, eu aş zice nu! Pas Mare ăsta de-aici ne avertizează şi ne sfătuieşte să avem grijă, şi la astea zic da, dar atunci să începem cu el. Vine din Pustietate, iar despre cei de-acolo n-am auzit niciodată lucruri bune. Ştie câte ceva, e limpede, mai mult chiar decât îmi place mie; dar nu-i un motiv să-l lăsăm să ne arate drumul până în nu ştiu ce loc necunoscut, unde nu am avea altă scăpare, cum singur zice.

Pippin se foi în jilţ, vădit încurcat. Pas Mare nu-i răspunse lui Sam, ci îşi fixă privirile pătrunzătoare asupra lui Frodo. Frodo i le surprinse, dar îşi feri ochii.

- Nu, zise el încet. Nu primesc. Cred, cred că nu eşti chiar aşa cum doreşti să pari. Ai început prin a-mi vorbi ca unul de prin partea locului, dar apoi vocea ţi s-a schimbat. Aş zice că Sam are dreptate în privinţa asta: nu văd de ce ar trebui să ne avertizezi să avem grijă, şi în acelaşi timp ne ceri să te luăm pe încredere. De ce-i nevoie de masca asta? Cine eşti? Ce ştii cu adevărat despre... despre treburile mele; şi cum de ştii despre ele?

- Lecţia de prevedere a fost învăţată bine, spuse Pas Mare cu un zâmbet întunecat. Numai că prevederea e un lucru, iar şovăiala este altul. De-acum nu vei mai ajunge în Vâlceaua Despicată de unul singur, nu-ţi mai rămâne decât să mă iei cu tine. Trebuie să te hotărăşti. Am să-ţi răspund la unele întrebări, dacă asta te va ajuta. Dar de ce mi-ai lua de bună povestea, dacă n-ai izbutit să mă crezi până acum? Totuşi, ţi-o spun...

În acea clipă se auzi un ciocănit în uşă. Domnul Barliman Captalan aducea sfeşnice, urmat de Nob, cu oalele cu apă caldă. Pas Mare se retrase într-un ungher întunecos.

- Am venit să vă urez noapte bună, zise hangiul, punând sfeşnicele pe masă. Nob, du apa în camere.

Intră şi închise uşa.

- Uitaţi care-i treaba, începu el şovăitor, cu un aer preocupat. Dacă v-am făcut vreun necaz, îmi pare tare rău. Dar un lucru atrage după sine un altul, cred că recunoaşteţi şi domniile voastre asta; ca să nu mai vorbesc că sunt un om ocupat. Numai că săptămâna asta, întâi un lucru, apoi al doilea mi-au pus la treabă ţinerea de minte, cum se zice; trag nădejde că nu e prea târziu. Vedeţi, domniile voastre, am fost rugat să fiu atent când s-or ivi prin părţile noastre nişte hobbiţi din Comitat, şi mai ales unul, cu numele de Baggins.

- Şi ce-are asta a face cu mine? făcu Frodo pe niznaiul.

- Vai! domnia ta ştii mai bine, zise hangiul cu subînţeles. N-am să te trădez; dar mi s-a spus că acest Baggins o să călătorească sub numele de Subdeal, şi mi s-a mai dat şi o descriere care ţi se potriveşte de minune, dacă pot să mă exprim astfel.

- Zău? Ia s-o auzim! exclamă Frodo, întrerupându-l neinspirat.

- Un individ mărunţel şi îndesat, roşu în obraji, zise domnul Captalan solemn, făcându-l pe Pippin să chicotească şi pe Sam să se încrunte revoltat. N-o să-ţi fie de prea mare folos; se potriveşte aproape tuturor hobbiţilor, Barley, continuă domnul Captalan, aruncându-i o privire lui Pippin. Dar ăsta e mai înalt decât mulţi şi mai chipeş decât cei mai mulţi, şi are o gropiţă în bărbie; sigur pe sine şi cu ochi luminoşi şi ageri. Să-mi fie cu iertăciune, el a spus-o, nu eu.

- El a spus-o? Dar cine-i el ăsta? se grăbi Frodo să întrebe.

- Ah! Gandalf, dacă înţelegi ce vreau să spun. Se zice c-ar fi vrăjitor, dar e bun prieten cu mine, orice-ar fi. Acu' însă, nu ştiu ce-mi va spune când ne-om întâlni din nou: te pomeneşti că-mi acreşte toată berea, sau mă preschimba într-un buştean. E cam aprig din fire. Dar asta e, ce-i făcut e bun făcut.

- Bun, şi ce-ai făcut? îşi pierdu Frodo răbdarea din pricina încetinelii cu care-şi dezvăluia Captalanul gândurile.

- Unde rămăsesem? întrebă hangiul, pocnind din degete şi rămânând tăcut câteva clipe. Ah, da! Bătrânul Gandalf. Acu' trei luni a intrat la mine în cameră fără să bată la uşă. Barley, zice el, plec mâine dimineaţă. Vrei să faci ceva pentru mine? Zi ce-ai de zis, îi spun. Sunt tare grăbit, zice, şi n-am vreme s-o fac eu, dar aş vrea să trimit un mesaj în Comitat. Ai pe cineva care se poate duce şi în care să ai deplină încredere? Găsesc eu pe cineva, zic, poate mâine dimineaţă sau poimâine. Să fie mâine, zice el, după care îmi dă o scrisoare. Adresa e cum nu se poate mai limpede, continuă domnul Captalan, scoţând o scrisoare din buzunar şi citind adresa răspicat şi mândru (ţinea la renumele lui de om cu carte):

Domnului FRODO BAGGINS, FUNDATURA, HOBBITON, În COMITAT.

- O scrisoare pentru mine de la Gandalf! strigă Frodo.

- Aha, făcu domnul Captalan. Deci numele adevărat al dom­niei tale e Baggins?

- Precum auzi, şi-ai face bine să-mi dai imediat scrisoarea aia şi să-mi explici de ce nu mi-ai trimis-o până acum. Asta ai venit să-mi spui, aşa am impresia, deşi ţi-a trebuit cam mult că să ajungi la miez.

Bietul domnul Captalan arăta nespus de necăjit.

- Aşa e, domnule, şi îţi cer iertare. Şi mi-e o teamă de moarte de ce va spune Gandalf dacă se va abate răul asupra domniilor voastre din pricina asta. Dar n-am păstrat-o cu vreun gând anume. Am pus-o bine. Apoi, a doua zi, n-am găsit pe nimeni dornic să meargă până în Comitat, şi nici a treia zi, şi nu puteam să mă lipsesc de nici unul dintre oamenii mei; şi-apoi au venit tot alte lucruri care mi-au alungat asta din minte. Sunt un om ocupat. Am să fac tot ce-mi stă în putinţă să îndrept lucrurile, dacă pot să dau o mână de ajutor, doar să-mi spuneţi ce trebuie să fac.

Pe lângă scrisoare, i-am promis şi altceva lui Gandalf. Barley, zice el, prietenul ăsta al meu din Comitat s-ar putea să nu treacă mult şi să vină pe-aici însoţit de-un altul. O să vină sub numele de Subdeal. Ţine minte! Dar nu trebuie să pui nici o întrebare. Şi dacă nu-s eu cu el, s-ar putea să dea de bucluc şi să aibă nevoie de ajutor. Fă tot ce poţi pentru el şi am să-ţi fiu recunoscător, mai zice el. Şi iată-mă, iar buclucul nu-i nici el prea departe, aşa-mi pare.

- Ce vrei să spui? întrebă Frodo.

- Oamenii ăştia negri, coborî hangiul vocea. Îl caută pe unul, Baggins, şi dacă ei au gânduri curate, atunci eu sunt hobbit. Luni a fost, câinii scheunau ca apucaţi şi gâştele gâgâiau. Tare ciudat, mi-am zis. Vine Nob al meu şi-mi zice că la uşă-s doi oameni negri, întrebând de un hobbit pe nume Baggins. I se făcuse părul măciucă lui Nob al meu, nu alta. I-am poftit pe negrii ăia s-o ia din loc şi le-am izbit uşa-n nas; dar, din câte-am auzit, au pus aceeaşi între­bare tot drumul până-n Satul Fundurăului. Apoi Pribeagul ăla, Pas Mare, a pus tot felul de-ntrebări. A-ncercat să intre aici, să vă vadă, înainte s-apucaţi să mâncaţi ceva, zău c-a-ncercat.

- A-ncercat! spuse Pas Mare deodată, ieşind din umbră spre lumină. Şi de mult necaz am fi fost scăpaţi, Barliman, dacă l-ai fi lăsat.

Hangiul sări cât colo, speriat.

- Tu! strigă el. Una-două apari. Ce mai vrei?

- E aici cu voia mea, interveni Frodo. A venit ca să mă ajute.

- Mă rog, dumneata poate ştii mai bine ce-ai de făcut, zise domnul Captalan, uitându-se bănuitor la Pas Mare. Dar dac-aş fi în situaţia dumitale, eu nu m-aş însoţi cu un Pribeag.

- Atunci cu cine? îl încolţi Pas Mare. Cu un hangiu gras, care-şi aminteşte cum îl cheamă doar pentru că-i strigă lumea numele toată ziua-bună ziua? Nu pot rămâne în han o veşnicie, şi nu se pot întoarce acasă. Le stă un drum lung în faţă. Te duci mata cu ei ca să-i aperi de oamenii negri?

- Eu? Să părăsesc satul? N-aş face asta să ştiu că mă plătesc în aur, zise domnul Captalan speriat de-a binelea. Dar, domnule Subdeal, ce-ar fi să te dai la fund o vreme? Ce-i cu toate întâmplările astea ciudate? Ce căută oamenii ăştia negri şi de unde vin, asta aş vrea să ştiu.

- Îmi pare rău că nu pot explica totul, răspunse Frodo. Sunt obosit şi foarte îngrijorat, iar povestea este lungă. Dar dacă vrei să mă ajuţi, ar trebui să te previn că vei fi în primejdie atâta vreme cât stau în casa dumitale. Călăreţii ăştia Negri: nu sunt sigur, dar cred, mă tem că vin din...

- Vin din Mordor, spuse Pas Mare aproape şoptit. Din Mordor, Barliman, dacă asta înseamnă ceva pentru tine.

- Apără şi păzeşte! strigă domnul Captalan, îngălbenindu-se tot; nu încăpea nici o îndoială că numele îi era cunoscut. Asta-i cea mai rea veste care a ajuns în Bree de când mă ştiu pe pământ.

- Este, întări Frodo. Tot mai vrei să mă ajuţi?

- Vreau. Mai mult decât oricând. Cu toate că nu prea ştiu ce-ar putea unul ca mine face împotriva...

Vocea i se pierdu.

- Împotriva Umbrei de la Miazăzi, continuă Pas Mare netulbu­rat. Nu prea mult, Barliman, dar, oricât ar fi de puţin, tot ajută. Poţi să-l laşi pe domnul Subdeal să rămână aici peste noapte, sub numele de domnul Subdeal, şi să dai uitării numele de Baggins până ce va fi ajuns departe.

- Aşa voi face. Dar mă tem că vor prinde de veste şi fără ajutorul meu că e aici. Mare păcat că în astă-seară domnul Baggins a atras luarea-aminte asupra domniei sale, ca să nu spun mai mult. Povestea cu plecarea domnului Bilbo a făcut ocolul satului înainte de căderea nopţii. Chiar şi Nob al nostru bănuie ceva în tărtăcuţa aia înceată a lui; şi sunt alţii în Bree care-s mai iuţi la minte decât el.

- Ei bine, nu ne rămâne decât să nădăjduim că încă nu se vor întoarce Călăreţii, zise Frodo.

- Asta e şi nădejdea mea. Dar năluci de-ar fi, şi tot n-ar pătrunde lesne în han. Nu vă faceţi griji până mâine dimineaţă. Nob n-o să sufle un cuvânt. Nici un om negru n-o să treacă de uşile mele atâta vreme cât sunt pe cele două picioare ale mele. Eu şi-ai mei om face de strajă la noapte; cât despre domniile voastre, aţi face bine să trageţi un pui de somn dacă puteţi.

- Oricum trebuie să fim treziţi în zori, spuse Frodo. S-o por­nim la drum cât mai devreme cu putinţă. Micul dejun la ora şase şi jumătate, te rog.

- S-a făcut. O să am grijă de tot, făgădui hangiul. Noapte bună, domnule Baggins - Subdeal, iertare. Noapte bună - acum, ceruri mari. Unde-i domnul Brandybuck al dumneavoastră?

- Nu ştiu, zise Frodo, cuprins dintr-o dată de îngrijorare. Uitaseră de tot de Merry, şi se făcuse târziu.

- Mă tem că-i afară pe undeva. Spunea că vrea să ia puţin aer curat.

- Ehei, chiar că trebuie s-avem grijă de domniile voastre: parcă n-aţi avea nici o grijă pe lume, oftăCaptalanul. Trebuie să mă duc să pun drugii la porţi, dar o să am grijă ca prietenul vostru să fie lăsat să intre atunci când vine. Mai bine-l trimit pe Nob să-l caute. Noapte bună la toată lumea.

În sfârşit domnul Captalan ieşi, aruncându-i o privire bănuitoare lui Pas Mare şi clătinând din cap. Paşii lui se pierdură pe coridor.

- Ei? făcu Pas Mare. N-ai de gând să deschizi scrisoarea aia? Frodo cercetă cu atenţie sigiliul înainte să-l rupă. După cât îşi dădea seama, era chiar al lui Gandalf. Înăuntru, scris cu caligrafia viguroasă, dar îngrijită a vrăjitorului, stătea următorul mesaj:

PONEIUL ÎN DOUĂ PICIOARE, BREE,

Ziua mijlocului de An, Anul calendarului din Comitat, 1418.

Dragă Frodo,

Veşti rele m-au ajuns aici din urmă. Trebuie să plec îndată. Ai face bine să pleci cât mai repede din Fundătura şi să ieşi din Comitat înainte de sfârşitul lui iulie, cel mai târziu. Eu am să mă întorc cât de curând pot; şi am să te urmez dacă aflu că ai plecat.

Lasă-mi un mesaj aici, dacă treci prin Bree. Poţi să ai încredere în hangiu (Captalanul). Se prea poate ca pe Drum să întâlneşti un prieten de-al meu: un om slab, oacheş, înalt, numit de unii Pas Mare. Ştie de treaba noastră şi te va ajuta. Îndreaptă-te spre Vâlceaua Despicată. Acolo trag nădejde să ne întâlnim din nou. Dacă nu vin, te va sfătui Elrond ce să faci.

Al tău, în fugă,

Gandalf

P.S. NU-L mai folosi, pentru nici un motiv! Nu călători noaptea!

P.P S. Asigură-te că e Pas Mare cel adevărat. Umblă mulţi oameni ciudaţi pe drum. Aragorn este numele lui adevărat.
Nu-i aur tot ce străluceşte.

Nu toţi sunt rătăciţi în viaţă.

Ce-i tare nu se învecheşte

Şi rădăcini adânci nu-ngheaţă

Cenuşa-ncinge foc deodată

Lumini iau umbrele la goană.

Ca nou tăişul rupt se-arată,

Şi regi, acei fără coroană.
P.P.P.S. Sper ca Bariman să trimită scrisoarea asta pe loc. Un om de nădejde, numai că ţinerea lui de minte seamănă cu o mag­azie de vechituri: tot ce-ţi trebuie e adânc şi bine îngropat. Dacă uită, îl mănânc fript. Cu bine!
Frodo citi scrisoarea, apoi o dădu şi lui Pippin, şi lui Sam.

- Chiar că a-ncurcat rău lucrurile Captalanul ăsta. Merită să fie mâncat fript. Dacă primeam scrisoarea atunci, eram cu toţii nevătămaţi şi de mult în Vâlceaua Despicată. Dar ce s-o fi putut întâmpla cu Gandalf? Din ce scrie, îmi vine să cred că a plecat spre mari primejdii.

- De ani de zile face asta, spuse Pas Mare.

Frodo se răsuci spre el şi îl privi gânditor, amintindu-şi de-al doilea post-scriptum al lui Gandalf.

- De ce nu mi-ai spus de la bun început că eşti prietenul lui Gandalf? îl întrebă el. N-am mai fi pierdut atâta vreme.

- Oare? M-ar fi crezut vreunul dintre voi până acum? întrebă Pas Mare. Habar n-am avut de această scrisoare. Nu ştiam decât că trebuia să vă conving fără să am dovezi, dacă era nevoie să vă ajut. Mai întâi trebuia să vă cercetez eu pe voi, să mă conving că voi sunteţi cu adevărat. Duşmanul mi-a întins câteva capcane până acum. În clipa în care deveneam sigur, eram gata să vă spun tot ce-aţi fi dorit. Dar trebuie să recunosc, adaugă el cu un hohot de râs ciudat, că speram să vă încredeţi în mine fără să ştiţi cine sunt. Cine a vânat oboseşte uneori să tot fie neîncrezător şi duce dorul unei prietenii. Dar, asta e, îmi vine să cred că înfăţişarea mea mi-e potrivnică.

- Este - cel puţin la prima privire, râse Pippin, uşurat dintr-o dată după citirea scrisorii lui Gandalf. Frumos e însă cel ce face bine, cum zicem noi în Comitat, şi aş zice că toţi am arăta la fel ca tine dacă am sta zile întregi în şanţuri şi-n hăţiş.

- V-ar trebui mai mult de câteva zile, săptămâni sau ani de hălăduială prin pustietate ca să arătaţi ca Pas Mare, răspunse acesta. Şi aţi pieri mult mai curând, dacă nu cumva aveţi o alcă­tuire mult mai trainică decât păreţi a avea.

Pippin nu mai zise nimic; dar Sam nu se lăsă chiar atât de uşor convins; încă îl cerceta bănuitor pe străin.

- De unde să ştim noi că dumneata eşti Pas Mare ăla de care ne scrie Gandalf? îl încolţi el. N-ai pomenit nici măcar o dată de Gandalf, până n-a apărut scrisoarea asta. Se prea poate să fii o iscoadă care joacă bine teatru, din câte vad, şi să încerci să ne faci să mergem cu tine. Poate că adevăratului Pas Mare i-ai făcut de petrecanie şi ai îmbrăcat hainele lui. La asta ce-ai de spus?

- Că eşti un hobbit neînfricat, răspunse Pas Mare, dar mă tem că singurul răspuns pe care ţi-l pot da, Sam Gamgee, este acesta. Dacă l-aş fi omorât pe adevăratul Pas Mare, v-aş putea omorî şi pe voi. Şi v-aş fi omorât de mult, fără să mai pierd vremea cu vorbe. Dacă aş umbla după Inel, l-aş putea căpăta... ACUM!

Se ridică în picioare şi deodată păru şi mai înalt. În ochii lui scăpără o lumină, pătrunzătoare şi poruncitoare. Aruncând mantia cât colo, puse mâna pe mânerul unei săbii atârnate la brâu şi care până atunci stătuse ascunsă. Hobbiţii nu îndrăzniră să facă vreo mişcare. Sam rămăsese cu gura deschisă, holbându-se mut la el.

- Dar eu sunt adevăratul Pas Mare, din fericire, zise el, uitându-se în jos la hobbiţi cu faţa îmblânzită de un zâmbet neaşteptat. Sunt Aragorn, fiul lui Arathorn; şi dacă vă pot salva cu viaţa sau cu moartea mea, o voi face.

Urma o tăcere îndelungată. Într-un târziu, Frodo vorbi şovăitor:

- Am crezut că ne eşti prieten încă înainte de-a primi scrisoarea, sau măcar am dorit să fie aşa. M-ai înspăimântat de câteva ori în seara asta, dar niciodată aşa cum ar face-o slujitorii Duşmanului, cel puţin aşa-mi închipui. Îmi vine să cred că o iscoadă de-a lui ar... mă rog, s-ar arăta mai frumos şi ar mirosi mai urât, dacă mă-nţelegi.

- Înţeleg, izbucni în râs Pas Mare. Eu arăt rufos şi miros bine. Nu-i aur tot ce străluceşte. Nu toţi sunt rătăciţi în viaţă.

- Prin urmare, versurile despre tine vorbesc? întrebă Frodo. N-am putut pricepe ce voiau să spună. Dar de unde ştiai că se găsesc în scrisoarea lui Gandalf, dacă zici că n-ai văzut-o nici­odată?

- Nu ştiam. Dar eu sunt Aragorn, şi versurile astea numelui meu se potrivesc.

Scoase sabia, şi cu adevărat văzură că tăişul ei era spart la câteva palme sub mâner.

- Nu prea e de folos, nu-i aşa, Sam? Va veni însă şi vremea când va fi ca nouă.

Sam tăcu.

- Ei, continuă Pas Mare, cu voia lui Sam, putem zice c-am lămurit lucrurile. Pas Mare vă va fi călăuză. Mâine o s-avem un drum greu. Chiar dacă suntem lăsaţi să părăsim satul fără piedici, puţine speranţe să plecăm neobservaţi. Dar o să-ncerc să ne pierdem urma cât mai repede cu putinţă. Cunosc o cale sau două care ne pot scoate din ţinutul Bree fără să urmăm drumul princi­pal. Dacă izbutim să scăpăm de urmărire, o să mă-ndrept spre Ţancul Vremii.

- Ţancul Vremii? se miră Sam. Ce-i aia?

- Un deal, la nord de Drum, cam la jumătatea distanţei între Bree şi Vâlceaua Despicată. Străjuieşte o mare întindere de pământ de jur împrejur; de acolo de sus o să putem să ne uităm în toate părţile. Gandalf într-acolo o să se îndrepte dacă vine în urma noastră, sunt sigur de asta. După Ţancul Vremii, călătoria o să ni se îngreuneze şi o să fim nevoiţi să alegem între mai multe pri­mejdii.

- Când l-ai văzut pe Gandalf ultima dată? îl întrebă Frodo. Ştii unde este sau ce face?

Un fel de umbră trecu peste chipul lui Pas Mare.

- Nu ştiu. Am venit cu el spre Apus azi-primăvară. În ultimii ani am păzit adeseori hotarele Comitatului când el era plecat cu treburi pe alte meleaguri. Rareori le lasă nepăzite. Ultima dată ne-am întâlnit în prima zi a lunii mai: la Vadul Sarn, pe râul Viniac la vale. Mi-a spus că ceea ce puseserăţi voi la cale se rezolvase cu bine şi că vei porni spre Vâlceaua Despicată în ultima săptămână a lui septembrie. Ştiind că este alături de tine, am plecat într-o călătorie de unul singur. Şi asta s-a dovedit o greşeală; căci e lim­pede că a primit nişte veşti, iar eu nu eram în preajmă să dau o mână de ajutor.

Pentru prima oară de când îl cunosc, sunt cuprins de îngrijo­rare, mărturisi Pas Mare. Ar fi trebuit să avem o ştire de la el, chiar dacă a fost împiedicat să vină. Când m-am întors, acum multe zile, am auzit veştile cele proaste. Mersese vorba în lung şi-n lat că Gandalf lipseşte şi că au fost zăriţi Călăreţii. Elfii din Gildor mi-au spus asta; mai pe urmă mi-au zis că plecaseşi de-acasă; dar nu se primise ştire că părăsiseşi Ţara Iedului. Am urmărit Drumul de la Miazănoapte cu multă nelinişte.

- Crezi că sunt amestecaţi Călăreţii Negri... În absenţa lui Gandalf, vreau să zic? întrebă Frodo.

- Nu ştiu să existe altceva care să-i fi stat în cale în afară de Duşmanul însuşi, răspunse Pas Mare. Dar nu vă pierdeţi speranţa. Gandalf e mai măreţ decât vă puteţi închipui voi, cei din Comitat - de obicei nu-i vedeţi decât glumele şi jucăriile. Dar treaba asta a noastră va fi fapta lui cea mai măreaţă.

Pippin căscă.

- Iertaţi-mă, zise el, dar sunt mort de oboseală. Fie ele oricâte primejdii şi temeri, trebuie să mă bag în pat, sau adorm aici, pe loc. Unde-i hăbăucul ăla de Merry? Asta ne-ar mai lipsi, să tre­buiască să ieşim în beznă să-l căutăm.

În aceeaşi clipă auziră o uşă izbindu-se, apoi nişte paşi care se apropiau în fugă pe coridor. Merry năvăli înăuntru, urmat de Nob. Închise repede uşa şi se rezemă de ea. Gâfâia. Cei din cameră se uitară la el speriaţi. Cu greu reuşi să îngaime:

- I-am văzut, Frodo. I-am văzut. Călăreţii Negri.

- Călăreţii Negri? strigă Frodo. Unde?

- Aici. În sat. Am stat în cameră aproape o oră. Apoi, văzând că nu vă întoarceţi, am ieşit să mă plimb puţin. Am venit înapoi şi m-am oprit niţel mai încolo de felinar, în umbră, ca să mă uit la stele. Şi aşa, pe neaşteptate, am început să tremur şi am simţit că ceva îngrozitor se furişa spre mine: un fel de umbră mai adâncă în umbra de pe uliţă, chiar în afara arcului de lumină aruncat de feli­nar. Ca în clipă următoare să alunece în întuneric, fără nici un zgomot. Cal n-am văzut.

- În ce direcţie a apucat-o? întrebă Pas Mare deodată şi cu o voce răstită.

Merry tresări, căci de-abia acum îl zări pe străin.

- Vorbeşte mai departe, îl îndemnă Frodo. E un prieten de-al lui Gandalf. Am să te lămuresc mai târziu.

- Mi s-a părut, continuă Merry, că a luat-o pe Drum în sus, spre răsărit. Am încercat să mă ţin după el. Vezi să nu, a dispărut cât ai clipi; atunci am dat şi eu colţul şi m-am dus până unde se ter­mină casele pe uliţă.

Pas Mare îl privi pe Merry cu mirare.

- Ai o inimă vitează, zise el, dar a fost o nesăbuinţă din par­tea ta.

- Nu ştiu, făcu îndoit Merry. Nici vitejie, nici nesăbuinţă, gândesc eu. N-am putut face altcum. Parcă mă trăgea ceva într-a­colo. Oricum, m-am dus, şi numai ce aud voci lângă gard. Una mormăia. Cealaltă şoptea sau sâsâia. N-am putut prinde ce-şi spuneau. Nu m-am furişat mai aproape, pentru că am început să tremur din toate mădularele. Apoi m-a cuprins groaza şi m-am întors şi mă-ndreptam glonţ spre casă când ceva a venit pe la spatele meu şi... şi am căzut.

- Eu l-am găsit, veni rândul lui Nob să povestească. Domnu' Captalan m-a trimis cu un felinar. M-am dus la Poarta de la Apus, apoi m-am întors să merg la Poarta de la Răsărit. Ajunsesem în dreptul casei lui Bill Ferigă şi mi s-a părut că văd ceva pe Drum. N-aş jura, dar arăta ca şi cum doi oameni stăteau aplecaţi peste ceva şi dădeau să-l ridice. Am scos un strigăt, dar când am ajuns la locul cu pricina, nici urmă de cei doi, doar domnu' Brandybuck zăcea lângă drum. Aş fi zis că dormea. „Am crezut că am căzut în apa adâncă", mi-a spus când l-am scuturat. Tare ciudat arăta, şi de cum l-am ridicat în capul oaselor, a sărit în picioare şi-a zbughit-o ca un iepure încoace.

- Mi-e frică, e-adevărat, recunoscu Merry, cu toate că nu ştiu ce-am zis. Am avut un vis urât, pe care nu mi-l amintesc. Nu ştiu ce m-a pocnit.

- Ştiu eu, zise Pas Mare. Răsuflarea Neagră. Călăreţii şi-or fi lăsat caii dincolo de Porţi şi s-or fi strecurat în taină prin Poarta de la Răsărit. Cu siguranţă că acum ştiu toate noutăţile, căci au fost la Bill Ferigă; şi mai mult ca sigur că străinul ăla venit de la Miazăzi e şi el iscoadă. Se prea poate să se întâmple ceva în noaptea asta, înainte să apucăm să părăsim satul.

- Ce să se întâmple? vru să ştie Merry. Or să atace hanul?

- Nu, nu cred. Încă nu-s toţi aici. Şi, oricum, nu le stă în obi­cei. Ei sunt puternici doar pe întuneric şi în singurătate, nu atacă pe faţă o casă în care ard lumini şi e plină de oameni - decât dacă sunt la ananghie rău de tot - şi în nici un caz atâta vreme cât ne mai despart multe leghe până la Eriador. Dar puterea lor stă în teroare, şi câţiva locuitori din Bree se află de mai de mult în ghearele lor. Pe nenorociţii ăştia or să-i pună să facă nişte lucruri murdare: pe Ferigă, pe câţiva dintre străini şi poate şi pe portar. Cu Harry au stat de vorbă luni, la Poarta de la Apus. I-am urmărit. Harry era alb la faţă şi tremura ca varga după ce-au plecat.

- Îmi pare că unde ne-ntoarcem numai peste duşmani dăm, oftă Frodo. Ce putem face?

- Rămâneţi aici, nu vă duceţi în camerele voastre. Cu siguranţă că au aflat care sunt. Ferestrele de la camerele hobbiţilor dau spre miazănoapte şi sunt aproape de pământ. O să rămânem cu toţii împreună aici şi-o să baricadăm fereastra şi uşa. Dar mai întâi merg cu Nob să vă aducem bagajele.

După ce ieşi Pas Mare, Frodo începu să-i povestească lui Merry ce se întâmplase după cină. Când se întoarseră cei doi, Merry încă citea şi cumpănea la scrisoarea lui Gandalf.

- Dragi stăpâni, le spuse Nob, am făcut grămadă aşternuturile în mijlocul fiecărui pat. Şi am mai pus o pătură de lână cafenie pe o pernă, ca să pară că-i capul dumitale, domnule Bag... Subdeal, stăpâne, adaugă el cu un surâs.

Pippin izbucni în râs.

- Reuşită imitaţie, îl lăudă el. Dar ce-o să se întâmple când or să-şi dea seama că i-am păcălit?

- Vom vedea, zise Pas Mare. Poate reuşim să-i ţinem la dis­tanţă până mâine dimineaţă.

- Noapte bună tuturor, le ură Nob şi ieşi, căci era rândul lui să facă de strajă la porţi.

Îşi îngrămădiră toate raniţele pe podea. În dreptul uşii puseră un scaun şi închiseră bine fereastra. Uitându-se afară, Pippin văzu că noaptea era senină. Secera atârna strălucitoare deasupra cul­milor Dealului Bree. Apoi închise obloanele grele şi puse drugul, trăgând şi perdelele. Pas Mare înteţi focul şi suflă în lumânări.

Hobbiţii se întinseră pe jos, pe paturi, cu picioarele spre vatra căminului; Pas Mare însă se aşeză în jilţul din dreptul uşii. Mai vorbiră o vreme, căci Merry avea încă întrebări de pus.

- Auzi tu, să treci pe Lună-n sus! chicoti Merry, învelindu-se bine. Ce caraghios trebuie că ai fost, Frodo! Da'-mi pare rău că n-am fost de faţă să te văd şi eu. Venerabilii satului or să vorbească despre asta înc-o sută de ani de-aici încolo.

- Aşa nădăjduiesc şi eu, zise Pas Mare. Apoi tăcură şi, unul după altul, hobbiţii adormiră.