Fratia inelului

- Trebuie să-l oprim, spuse şi Pippin. Şi din pricina asta îşi face şi el griji, sunt sigur. Ştie că n-o să-l lăsăm s-o ia spre răsărit. Şi nu vrea, săracu', nici să roage pe vreunul să meargă împreună cu el. Ia închipuiţi-vă: să se ducă în Mordor de unul singur. Pippin se cutremură.

- Dar bătrânu' şi caraghiosu' de hobbit ar trebui să ştie că nu-i nevoie să ne-o ceară. Ar trebui să ştie că, dacă nu-l putem opri, n-o să-l părăsim.

- Ba să-mi fie cu iertare, se băgă în vorbă Sam. Nu cred că-l înţelegeţi defel pe Stăpânu' meu. El nu stă în cumpănă pe care drum s-o apuce. Bineînţeles că nu. Ce rost are Minas Tirith? Pentru el, voiam să zic, să-mi fie cu iertare, stăpâne Boromir, adaugă el şi se răsuci spre Boromir.

Abia acum descoperiră că Boromir, care la început şezuse tăcut chiar la marginea cercului, nu se mai afla cu ei.

- Ei, asta-i, da' unde s-o fi dus? sări Sam în picioare, privind în jur cu îngrijorare. A fost cam ciudat în ultima vreme omu' ăsta, după mine. Da' oricum, pe el tot nu-l priveşte. El se întoarce acasă. Aşa cum a spus de la bun început; şi n-am de ce să-i bag vină. Da' domnu' Frodo ştie că mort-copt trebuie să descopere Hăul de la Capătul Lumii, dacă poate. Numa' că-i e teamă. Acum că s-a ajuns şi la asta, îi e teamă, ca tuturor. Ăsta-i necazu' lui. Bunînţeles că a mai deprins şi el câte ceva, ca să zic aşa - toţi am învăţat - de când a plecat de-acasă, altfel ar fi atât de înspăimântat, de-ar arunca Inelul în Râu şi ar fugi mâncând pământul. Dar încă îi este prea teamă s-o pornească. Şi nici pentru noi nu-şi face griji, dacă mergem mai departe cu el sau nu. Ştie că asta vrem. Altceva îl sâcâie. Dacă se hotărăşte să meargă, va voi să plece singur. Ţineţi minte vorbele mele. O să avem bătaie de cap când se va întoarce. Dacă n-o s-o şteargă de unul singur, înseamnă că nu se numeşte Baggins.

- Cred că tu, Sam, vorbeşti cu cel mai mult cap dintre noi toţi, zise Aragorn. Şi ce să facem dacă va fi aşa cum spui tu?

- Îl oprim! Nu-l lăsăm să se ducă! strigă Pippin.

- Oare? făcu Aragorn. El e Purtătorul şi soarta Poverii e pe umerii lui. Nu cred că avem căderea să-l împingem într-o parte sau în cealaltă. Şi cred că nici n-am reuşi, chiar dacă am încerca. Altele sunt puterile ce uneltesc aici, mult mai neîndurătoare.

- Uf, ce n-aş da „s-o şteargă" Frodo, şi să se întoarcă şi să isprăvim odată cu toată povestea asta, spuse Pippin. Aşteptarea e îngrozitoare. A trecut ora?

- Da, spuse Aragorn. A trecut de mult. Ca şi dimineaţa. Trebuie să-l strigăm.

În acea clipă reapăru Boromir. Venea dinspre copci şi se apropia de ei fără să spună un cuvânt. Chipul îi era întunecat şi trist. Se opri, parcă numărându-i pe cei de faţă, iar apoi se aşeză la o parte, ţinându-şi ochii plecaţi.

- Unde-ai fost, Boromir? îl întrebă Aragorn. L-ai văzut pe Frodo? Boromir ezită puţin.

- Da şi nu, răspunse el încet. Da, l-am găsit ceva mai sus, pe coastă, şi am vorbit cu el. L-am îmboldit să vină în Minas Tirith şi să nu se ducă spre răsărit. M-am supărat şi el a plecat de-acolo. A dispărut. N-am mai văzut niciodată aşa ceva, numai în poveşti mi-a fost dat să aud. Trebuie că şi-a pus Inelul pe deget. Nu l-am mai putut găsi. Mi-am zis că poate vine înapoi la voi.

- Asta-i tot ce ai de spus? îl luă la rost Aragorn, pironindu-l cu priviri deloc îngăduitoare.

- Da. Deocamdată nu spun nimic mai mult.

- E de rău! strigă Sam, sărind în picioare. Nu ştiu ce-a clocit omu' ăsta. De ce să-şi fi pus domnu' Frodo lucrul ăla pe deget? N-ar fi trebuit s-o facă; şi dacă a făcut-o, naiba ştie ce s-a putut întâmpla!

- Dar n-o să-l ţină pe deget o veşnicie, zise Merry. Îl va fi scos după ce-a scăpat de musafirul nepoftit, aşa cum făcea Bilbo.

- Dar încotro a luat-o? Unde e? ţipă Pippin. E plecat de nu ştiu când.

- Boromir, cât a trecut de când l-ai văzut ultima dată pe Frodo? întrebă Aragorn.

- O jumătate de oră, cam aşa ceva, răspunse acesta. Sau poate o oră. De atunci am mai hoinărit de unul singur. Nu ştiu. Nu ştiu!

Îşi cuprinse capul în mâini şi rămase ca răpus de durere.

- O oră de când a dispărut! izbucni Sam. Acum trebuie să pornim să-l căutăm. Haideţi.

- Staţi puţin! strigă Aragorn. Să ne împărţim câte doi şi să aranjăm - hei, staţi! Aşteptaţi!

Zadarnic. Nu-l luară în seamă. Sam ţâşnise primul. Merry şi Pippin după el şi toţi trei se făcură nevăzuţi spre apus, printre copacii de pe mal, strigând Frodo! Frodo! cu glasurile lor limpezi şi înalte, de hobbiţi. Dintr-o dată, parcă tot grupul fusese cuprins de panică sau nebunie.

- O să ne răspândim şi-o să ne rătăcim cu toţii, gemu Aragorn. Boromir, nu ştiu ce rol ai jucat în nenorocirea asta, dar acum ajută-ne! Du-te după hobbiţii ăia doi mai mici şi măcar păzeşte-i, chiar dacă nu-l puteţi găsi pe Frodo. Dacă-l găsiţi sau daţi de vreo urmă a lui, întoarceţi-vă în acest loc. Mă-ntorc şi eu repede.

Aragorn o luă la fugă în urma lui Sam. Îl ajunse în poieniţa din­tre scoruşi - Sam se spetea urcând, gâfâia şi striga Frodo!

- Vino cu mine, Sam! îi spuse el. N-ar trebui să umblăm singuri. Peste tot ne pândesc rele. Le simt. Mă duc până sus, la Jilţul de pe Amon Hen, să văd ce e de văzut Şi, priveşte! E aşa cum am simţit în inima mea, Frodo a luat-o pe aici. Vino după mine şi cască bine ochii! mai zise el şi porni în grabă mare pe potecă în sus.

Sam făcu tot ce-i stătea în putinţă, dar nu putea să ţină pasul cu Pas Mare Pribeagul, încât curând rămase în urmă. Nu apucă să urce prea mult, până când Aragorn se pierdu de tot din vedere. Sam se opri şi-şi trase sufletul. Deodată se izbi cu palma peste frunte.

- Măi, Sam Gamgee, spuse el cu voce tare. Picioarele tale sunt prea scurte, aşa că foloseşte-ţi capul. Ia să vedem. Boromir nu minte, nu-i stă în fire; dar nu ne-a spus tot. Ceva l-a speriat rău pe domnu' Frodo. Şi asta l-a făcut s-o şteargă dintr-o dată. S-a hotărât, în sfârşit - să plece. Încotro? Spre Răsărit. Fără Sam? Da, chiar şi fără Sam al lui. Dur, crud şi dur.

Sam îşi trecu palma peste ochi, ştergându-şi lacrimile.

- Păstrează-ţi firea, Gamgee, spuse el. Gândeşte, dacă poţi. Nu poate zbura peste râuri şi nu poate sări peste cascade. N-are cu ce. Vasăzică, trebuie să se întoarcă la bărci. Înapoi la bărci! Înapoi la bărci, Sam, iute ca fulgerul!

Făcu stânga-mprejur şi se repezi pe potecă la vale. Căzu şi se tăie la genunchi. Se ridică, fugind mai departe. Ajunse la marginea poienii Parth Galen, pe malul râului, acolo unde scoseseră bărcile din apă. Acolo - nimeni. Parcă se auzeau strigăte în urma lui, în pădure, dar nu le luă în seamă. Rămase o clipă ţintuit locului, cu privirile pironite, cu răsuflarea tăiată. O barcă alunecă pe mal în jos, spre apă, de una singură. Cu un strigăt, Sam traversă în goana poiana verde. Barcă intră în apă.

- Vin, domnu' Frodo! Vin! strigă Sam şi se aruncă direct de pe mal, cu gând să se prindă de marginea bărcii care pleca.

Nimeri însă la mai puţin de un metru de ea. Cu un ţipăt şi-un pleoscăit, căzu cu faţa în jos în apa adâncă ce curgea iute. Se duse bâldâbâc la fund şi râul se închise peste capul lui cârlionţat.

Din barca goala se auzi o exclamaţie de spaimă. O vâslă se răsuci de îndată şi barca fu întoarsă din drum. Tocmai la timp, ca Frodo să apuce să-l prindă pe Sam de chică atunci când acesta urcă la suprafaţă, bulbucăind şi zbătându-se. Frica se cuibărise în ochii lui rotunzi şi căprui.

- Sus, Sam, băiete, spuse Frodo. Hai, apucă-mă de mâna.

- Salvaţi-mă, domnu' Frodo! icni Sam. M-am înecat. Nu vă văd mâna.

- Uite-o. Nu ciupi, băiete. Nu-ţi dau drumul. Bate apa şi nu da din braţe. Ai să răstorni barca. Hai, prinde-te de margine şi lasă-mă să folosesc vâsla.

Din câteva lovituri, Frodo aduse barca înapoi la mal şi Sam reuşi să se caţăre afară din apă, ud ca un pui de bogdaproste. Frodo îşi scoase inelul şi paşi pe mal.

- Dintre toate belelele ce m-au zăpăcit de cap, tu eşti cea mai rea, Sam!

- Vai, domnu' Frodo, ce vorbe grele! se văită Sam, tremurând. Ce lovitură, să încercaţi să plecaţi fără mine. Dacă n-aş fi ghicit corect, unde aţi fi fost acum?

- În siguranţă, pe drumul meu.

- În siguranţă! pufni Sam. Singur-singurel şi fără mine să vă ajut? Eu unul n-aş fi putut îndura, ar fi însemnat moartea mea.

- Ar însemna moartea ta să vii cu mine, zise Frodo, iar eu n-aş putea îndura asta.

- Mai puţin sigur decât dacă m-aţi fi lăsat în urmă, stărui Sam.

- Dar eu mă duc în Mordor.

- Ştiu foarte bine asta, domnu' Frodo. Bineînţeles că acolo mergeţi. Iar eu vin cu domnia voastră.

- Ascultă, Sam, nu mi te pune-n drum. Ceilalţi or să se întoarcă din clipă în clipă. Dacă mă prind aici, va trebui să mă cert cu ei, să-i lămuresc şi n-o să am niciodată curajul şi nici răgazul s-o iau din loc. Trebuie să plec acum. E singurul lucru pe care-l pot face.

- Bineînţeles, îi dădu Sam dreptate. Dar nu singur. Vin şi eu, altfel nu merge nici unul dintre noi. Am să găuresc toate bărcile, să ştiţi.

Frodo izbucni în râs. O căldură şi o bucurie neaşteptate îi cuprinseră inima.

- Lasă măcar una, zise el. O să avem nevoie de ea. Dar nu poţi veni în halul ăsta, fără harnaşament, hrană şi toate cele.

- Aşteptaţi-mă puţintel, să-mi iau lucrurile! strigă Sam, cuprins de frenezie.

Se repezi la tabără şi pescui raniţa din grămada în care-o pusese Frodo atunci când golise barca de bunurile tovarăşilor săi, apucă o pătură şi câteva pachete în plus cu merinde şi fugi înapoi.

- Deci s-a zis cu planul meu, spuse Frodo. N-are rost să încerc să scap de tine. Dar mă bucur, Sam. Nu-ţi pot spune cât mă bucur. Hai! E limpede că aşa ne-a fost dat, să mergem împreună. Noi vom merge, iar ceilalţi n-au decât să-şi găsească un drum mai sigur! Pas Mare o să aibă grijă de ei. Nu cred c-o să-i mai vedem vreodată.

- Ba s-ar putea să-i mai vedem, domnu' Frodo. S-ar putea, zise Sam.

Astfel porniră împreună Frodo şi Sam în ultima parte a Căutării lor. Vâslind, Frodo se depărtă de ţărm, iar Râul îi duse cu iuţeală în jos, pe braţul apusean, prin dreptul stâncilor încruntate numite Tol Brandir. Mugetul marilor cascade se apropia. Chiar şi cu ajutorul pe care i-l putea da Sam, era treabă tare grea să străbată cursul de apă spre capătul sudic al insulei şi să cârmească barca spre est, spre ţărmul îndepărtat.

Într-un târziu, ajunseră să se oprească încă o dată, de data asta pe malul sudic al lui Amon Lhaw. Acolo găsiră o porţiune ferită, traseră barca din apă, sus, pe mal, şi o ascunseră cât putură de bine în spatele unui bolovan uriaş. Apoi, cu raniţele în spate, porniră în căutarea unei poteci ce avea să-i ducă pe dealurile cenuşii din Emyn Muil, iar de acolo în jos, spre Tărâmul Umbrei.

Aici se încheie prima parte a istoriei Războiului Inelului. Partea a doua se numeşte CELE DOUĂ TURNURI, deoarece evenimentele relatate acolo sunt dominate de Orthanc, citadela lui Saruman, şi fortăreaţa Minas Morgul, care păzeşte intrarea tainică în Mordor; se vorbeşte în carte despre faptele şi primejdiile prin care trec toţi membrii frăţiei acum destrămate, până la venirea Marelui Întuneric.

A treia parte, ÎNTOARCEREA REGELUI, ne relatează despre ultima apărare împotriva Umbrei şi despre sfârşitul misiunii pri­mite de Purtătorul Inelului.


.