Fratia inelului

vii În casa lui Tom Bombadil

Cei patru hobbiţi păşiră peste pragul lat de piatră şi se opriră în loc, clipind uluiţi. Se găseau într-o încăpere lungă şi joasă, inundată de lumina felinarelor ce se legănau de bârnele acoperişului; pe masa din lemn negru şi lustruit ardeau cu generozitate multe lumânări înalte şi galbene.

Pe un scaun, în capătul îndepărtat al camerei, şedea cu faţa spre uşă o femeie. Părul ei lung şi galben i se revărsa pe umeri; purta o rochie verde, la fel de verde ca şi trestiile tinere, cu sclipiri argintii precum picurii de rouă; o încingea un brâu de aur, imaginând o împletitură de irişi, punctată de ochii albaştri-pal ai flo­rilor de nu-mă-uita. Lângă picioarele ei, în vase mari de lut, brune şi verzi, pluteau nuferi albi, astfel că ea părea să troneze în mij­locul unui iaz.

- Intraţi, cinstiţi oaspeţi, îi invită ea şi, auzind-o vorbind, hobbiţii îşi dădură seamă că a ei fusese vocea limpede pe care o auziseră cântând.

Făcură câţiva paşi timizi în cameră şi se înclinară până-n pământ de câteva ori, simţindu-se nefiresc de miraţi şi de stânjeniţi, aşa, ca drumeţii de rând care, ciocănind la poarta oarecui pentru a cere o gură de apă, sunt întâmpinaţi de o regină elfă, bălaie şi tânără, înveşmântata în flori vii. Dar înainte să apuce să spună ceva, ea sări iute în picioare, păşind peste vasele cu nuferi, şi fugi râzând în întâmpinarea lor; în fuga ei, rochia foşni moale, aşa cum foşneşte vântul peste malurile acoperite de flori ale unui râu.

- Apropiaţi-vă, fiinţe dragi, spuse ea, luându-l pe Frodo de mână. Râdeţi şi fiţi veseli. Eu sunt Goldberry, fiica Râului.

Cu pas uşor, trecu de ei şi, închizând uşa, se răsuci cu spatele la ea, deschizându-şi larg braţele de-a curmezişul.

- Să închidem noaptea afară, mai zise ea. Căci am bănuiala că nu v-a trecut spaima de ceţuri şi umbre ale copacilor şi ape adânci şi creaturi neîmblânzite. De nimic să n-aveţi teamă. Căci în noaptea asta vă găsiţi sub acoperişul lui Tom Bombadil.

Hobbiţii se uitau la ea cu uimire; iar ea îi privi pe rând pe fiecare şi zâmbi.

- Frumoasă domniţă Goldberry, îşi găsi Frodo vocea într-un târziu, simţind cum îi tresălta inima de-o bucurie pe care nu o pricepea.

Stătea la fel de vrăjit cum i se mai întâmplase să stea alte dăţi la auzul vocilor încântătoare ale elfilor; dar vraja ce pusese acum stăpânire pe el era cu totul alta: mai puţin intensă şi sublimă, ci mai profundă şi mai apropiată inimii unui muritor; minunată, şi cu toate acestea, defel neobişnuită.

- Frumoasă domniţă Goldberry, spuse el încă o dată. Acum bucuria ascunsă în cântecele pe care le-am auzit mi s-a dezvăluit cu limpezime.

Ooo, mlădie ca o trestioară,

Ooo, mai clară decât apa clară,

Ooo, ce vară, primăveri să-ncapă ,

Ooo, foşnire de frunziş, de apă!

Se opri dintr-o dată, bâlbâindu-se, copleşit de surprinderea de a se auzi pe sine rostind asemenea lucruri. Dar Goldberry izbucni în râs.

- Fii bine venit, zise ea. N-am auzit până acum ca seminţia din Comitat să aibă o vorbă atât de dulce. Dar văd că eşti prieten de-al elfilor; te trădează lumina din ochi şi sunetul vocii. Ce întâlnire veselă! Şedeţi acum şi aşteptaţi-l pe Stăpânul casei. Mult n-are să-ntârzie. Se îngrijeşte de animalele voastre ostenite.

Hobbiţii se aşezară bucuroşi pe scaune joase, din papură împletită, în vreme ce Goldberry se ocupa de pregătirea mesei: ochii lor o urmăreau, căci graţia mlădioasă a mişcărilor ei îi umplea de-o încântare calmă.

De undeva din spatele casei se auzea un zvon de cântec. Din când în când, printre nenumăratele bambi-rop şi paralop şi bumbi-dumbi-rio, se auzeau repetate două versuri:

Vesel e bătrânul Tom cum altul nu-i,

Haina i-i albastră, cizmele gălbui.

După o vreme, Frodo vorbi din nou:

- Frumoasă domniţă. Spune-mi, dacă întrebarea mea nu pare prostească, cine e Tom Bombadil?

- El e, răspunse Goldberry, oprindu-se din agitaţia ei şi zâmbind. Frodo o privi întrebător.

- El e, aşa cum l-aţi văzut, mai zise ea, răspunzând privirii lui. El e stăpânul pădurii, al apei şi al dealului.

- Înseamnă că tot ţinutul ăsta ciudat al lui este?

- Nu tocmai, răspunse ea şi zâmbetul îi pieri. Ar fi cu adevărat o povară, adăugă apoi cu o voce scăzută, ca pentru sine. Copacii şi ierburile şi toate cele ce cresc sau vieţuiesc în ţinut îşi aparţin lor înşile. Tom Bombadil este Stăpânul. Nimeni nu i-a făcut vreodată vreun rău lui Tom pe când umbla prin pădure, se bălăcea în apă, sărea de pe-un vârf de deal pe altul în lumina zilei sau în întunericul nopţii. N-are teamă de nimic. Tom Bombadil este stăpân.

O uşa se deschise şi în încăpere intră Tom Bombadil. Avea capul descoperit, iar părul lui castaniu şi des era încoronat cu frunzele toamnei. Izbucni în râs şi, apropiindu-se de Goldberry, îi luă mâna într-a sa.

- Iat-o pe drăguţa mea doamnă, zise el, făcând o plecăciune în faţa hobbiţilor. Iat-o pe Goldberry a mea, înveşmântată toată în verde-argint, cu flori la cingătoare. E aşternută masa? Văd cremă de ouă şi miere de stup şi pâine albă şi unt; lapte, brânză şi ierburi verzi şi fructe pârguite, toate la un loc. Ne ajung oare? Gata-i cina?

- Gata, zise Goldberry, dar poate oaspeţii încă nu-s? Tom bătu din palme şi strigă:

- Tom, Tom, oaspeţii tăi sunt obosiţi, şi tu aproape c-ai uitat. Haideţi, prieteni veseli, Tom vă va înviora. Vă veţi curăţa mâinile înnegrite şi vă veţi spăla chipurile ostenite; azvârliţi pelerinele pline de noroi şi pieptănaţi-vă pletele încâlcite.

Deschise uşa, iar ei îl urmară într-un coridor scurt, care cotea dintr-o dată. Ajunseră într-o încăpere scundă, cu acoperiş în pantă (o marchiză, după câte se părea, construită la capătul de miazănoapte al casei). Pereţii erau din piatră de râu, dar acoperiţi aproa­pe în întregime de scoarţe verzi atârnate de tavan şi de perdele gal­bene. Peste podeaua din lespezi fusese împrăştiat stuf verde abia cules. Patru saltele adânci, cu un morman de cuverturi albe pe fiecare, se găseau aşezate pe podea, de-a lungul unuia dintre pereţi. Lângă peretele opus se afla o bancă lungă, pe care stăteau înşirate lighene mari de lut, iar alături de fiecare dintre acestea se găseau căni cafenii umplute cu apă, unele cu apă rece, altele cu apă aburindă. În dreptul fiecărui pat fusese pregătită o pereche de papuci verzi, moi.

Nu trecu mult până când hobbiţii, spălaţi şi învioraţi, se aşezară la masă, câte doi de fiecare parte, la cele două capete şezând Goldberry şi Stăpânul. Masa ţinu mult şi fu plină de veselie. Deşi hobbiţii mâncau aşa cum numai hobbiţii flămânzi pot să mănânce, bucatele nu se isprăveau. Băutura din pocaluri părea să fie apă rece, limpede; cu toate acestea, le mergea drept la inimă, aşa ca vinul, slobozindu-le vocile. Oaspeţii îşi dădură deodată seama că se puseseră pe un cântat vesel, venindu-le parcă mai la îndemână şi mai firesc decât vorbele.

În cele din urmă, Tom şi Goldberry se ridicară şi strânseră iute masa. Le cerură oaspeţilor să şadă liniştiţi în jilţuri şi le aduseră scăunele pentru odihna picioarelor lor obosite. În faţa lor, focul ardea în vatra largă, răspândind o aromă dulce, ca atunci când se arde lemn de măr. După ce rânduiră ce era de rânduit, suflară în toate lumânările, lăsând să ardă numai o singură lampă şi câte două lumânări la fiecare capăt al plitei de deasupra vetrei. Apoi Goldberry veni cu o lumânare în mână şi se opri în faţa lor, urându-le noapte bună şi somn adânc.

- Să aveţi linişte acum, până mâine dimineaţă. Nu luaţi seamă la zgomotele nopţii. Căci nimic nu trece aici de uşă sau de fereastră, doar lumina lunii şi a stelelor şi vântul de pe creasta dealului. Noapte bună.

Ieşi din cameră însoţită de sclipirile şi foşnetul rochiei. Sunetul paşilor ei era ca un izvor ce curge lin la vale peste pietrele răcoroase, în liniştea nopţii.

Tom se aşeză lângă ei şi rămase tăcut o vreme, timp în care ceilalţi încercau fiecare să-şi adune curajul ca să pună una din sumedenia de întrebări cărora doriseră să le dea glas la cină. Somnul le îngreuna pleoapele. În cele din urmă, Frodo îşi luă inima-n dinţi:

- M-ai auzit strigând, Stăpâne, sau numai întâmplarea te-a adus tocmai atunci?

Tom se foi ca trezit brusc dintr-un vis plăcut.

- Mmm, ce? făcu el. Dacă te-am auzit strigând? Nu, nu te-am auzit. Eram ocupat cu cântatul. Doar întâmplarea m-a adus, dacă tu aşa o numeşti, întâmplare. Nu-mi pusesem asta în cap, deşi vă aşteptam. Am primit veşti despre voi, ni s-a spus că aţi pornit-o în hălăduială. Am bănuit că n-o să treacă multă vreme până veţi ajunge jos la apă: toate potecile duc încoace, în jos, la râul Salcia. Bătrânul Om-Salcie suriu e-un cântăreţ sadea; şi-i cam greu pentru seminţiile mici să scape de capcanele lui perfide. Dar Tom are un rost acolo, pe care el nu îndrăzneşte să-i zădărnicească.

Tom îşi lăsă capul în piept, ai fi zis că iar pusese somnul stăpânire pe el; numai că el începu să cânte cu voce înceată:

O, aveam un rost acolo,

Nuferi cu luciri de stele

Să-i adun din apa verde

Şi să-i duc domniţei mele,

Să-l feresc de frigul iernii

Aşternându-l la picioare -

Şi pe cel din urmă mugur

Când era să deie-n floare,

Şi ca-n fiecare vară,

Jos pe-a Sălcioarei vale

Pentru ea pornesc să-i aflu

Şi să-i duc Măriei Sale.

Lângă iaz, de mult, acolo,

Mi-a ieşit în cale-aproape

Fiica Râului, frumoasă

Dinspre trestii, dinspre ape.

Ea venea din ascunzişuri

Şi cânta ca o ispită,

Răspândind atâta farmec,

Dulcea Fragă Aurită!

Deschise ochii şi-i privi pe toţi cu o neaşteptată străfulgerare albastră:
Aşa-i mai bine. N-o să mai cobor

În jos, de-a lungul apelor pădurii

Până ce anul nu va trece-n zbor.

Şi nici să mai ajung sub norii, surii,

Pe unde, troienit în casa lui

Mai doarme Omul-Salcie Bătrânul,

Cât timp al primăverii glas verzui

N-o să aud cum apele îngânu-l,

Când Fiică Râului parcă din veci

În înveliş de luminişuri calde,

În dans uşor pe-al undelor poteci

Va căuta în unde să se scalde.

Tăcu din nou; însă Frodo nu se putu stăpâni şi puse încă o întrebare: aceea la care dorea cel mai aprig să afle răspuns:

- Vorbeşte-ne, Stăpâne, de Omul-Salcie. Ce este el? N-am auzit încă vorbindu-se de el până acum.

- Ba să nu vorbeşti! săriră Merry şi Pippin în acelaşi timp, îndreptându-se amândoi în jilţuri. Nu acum! Las-o pe mâine di­mineaţă!

- Că bine ziceţi, le dădu dreptate bătrânul. Acum e vreme de odihnă. Unele lucruri nu e bine să le auzi când lumea e cufundată în umbră. Dormiţi până coboară lumina zilei peste noi, odihniţi-vă cu capul pe pernă. Nu luaţi seamă la zgomotele nopţii. Teamă să n-aveţi de salcia cenuşie.

Şi cu aceste vorbe înclină lampa şi suflă în ea, apoi, luând câte o lumânare în fiecare mână, îi conduse afară din cameră.

Saltelele şi pernele erau moi ca puful, iar cuverturile erau din lână albă. Abia dacă apucară să-şi întindă trupurile pe saltelele adânci şi să se acopere cu acele cuverturi moi, când somnul îi cotropi.

În întunericul nopţii, Frodo era cufundat într-un vis fără lumină. Curând zări luna nouă răsărind: sub lumina ei palidă, apăru în faţa ochilor lui un perete negru de stâncă, străpuns de un arc întunecos asemenea unei porţi uriaşe. Frodo se simţi ca ridicat în aer şi purtat pe deasupra stâncii, astfel că văzu cum acel perete era, în fapt, un cerc de coline, în mijlocul lor se afla o câmpie, iar în mijlocul câmpiei se găsea un stei de piatră, ar fi jurat că era un turn, numai că nu era făcut de mâinile nici unei seminţii cunos­cute. În vârful steiului se desena silueta unui om. În înălţarea ei, luna părea să rămână atârnată deasupra capului acelui om, scăpărând în părul lui alb zburlit de suflarea vântului. Dinspre câmpia de la poalele steiului răsunau strigătul unor voci înfricoşătoare şi urlete de lupi în număr neştiut. Dintr-o dată, o umbră imaginând nişte aripi uriaşe acoperi luna. Silueta îşi înălţă braţele şi din ceva ce ţinea în mâini scăpără o lumina. Un vultur puternic coborî ca o săgeata asupra lui, luându-l cu sine. Vocile urlară şi lupii schelălăiră. Se auzi un zgomot ca al vântului care sufla cu tărie şi o dată cu el răsună şi tropăitul copitelor, galopând, galopând, galopând dinspre soare-răsare. „Călăreţii Negri!" îşi zise Frodo, trezindu-se cu tropăitul copitelor răsunându-i încă în urechi. Se întrebă dacă va mai avea vreodată curajul să părăsească aceşti pereţi de piatră între care se simţea apărat. Rămase nemişcat, ascultând cu atenţie; însă peste tot era linişte, şi în cele din urmă se răsuci pe o parte şi adormi din nou, sau intră într-un alt vis pe care nu avea să şi-l mai amintească.

Pe salteaua lui, Pippin visa un vis plăcut; dar ceva se petrecu în visul lui, ce-l făcu să se foiască şi să geamă. Se trezi brusc, sau aşa crezu, dar tot mai auzea în întuneric acel sunet ce-i tulburase visul: pac-poc, scârţ: zgomotul crengilor care se clatină în vânt, degetele-crengi râcâind fereastra şi pereţii: scîîîrţ, scîîîrţ, scîîîrţ. Oare erau sălcii în apropierea casei? se întrebă el; ca dintr-o dată să-l cuprindă sentimentul îngrozitor că nu se găsea într-o casă obişnuită, ci înăuntrul salciei, unde auzea acea voce scârţâită, cumplit de uscată, care-şi râdea de el. Se ridică în capul oaselor, căută cu mâinile pernele moi care se adânciră sub apăsarea lor şi se întinse la loc uşurat. I se păru că-i mai stăruia în urechi ecoul vorbelor dinainte de culcare: „N-aveţi de ce vă teme. Dormiţi în pace până mâine dimineaţă. Nu luaţi seamă la zgomotele nopţii". După care adormi la loc.

Ceea ce auzi Merry pătrunzând în visul lui fu zgomotul apei: apa izvorând şi curgând lin la vale, apoi făcându-se tot mai mare şi mai mare, răspândindu-se de nestăvilit peste tot în jurul casei, devenind un iaz fără ţărmuri. Gâlgâia sub ziduri, crescând încet, dar fără contenire. „O să mă înec!" îşi spuse în sinea lui. „O să găsească un loc pe unde să pătrundă şi-o să mă-înec." Simţea că zăcea într-o mlaştină cleioasă, vâscoasă, dar, când sări în capul oaselor, nimeri cu talpa pe colţul unei lespezi dure şi reci. Îşi aminti unde se găsea şi se întinse la loc pe saltea. Auzi parcă, sau îşi aminti că auzea: „Nimic nu trece de uşă sau ferestre, fără doar de lumina lunii şi a stelelor şi de vântul din creştetul dealului". O adiere de aer dulce mişcă perdeaua. Merry respiră adânc şi se cufundă încă o dată în somn.

Atât cât îşi putea aminti, Sam dormi toată noaptea într-o mulţu­mire profundă, asta doar dacă buştenii pot cunoaşte mulţumirea.

Se treziră, toţi patru deodată, în lumina dimineţii. Tom se fâţâia prin cameră fluierând ca un graur. Când îi auzi foindu-se, bătu din palme şi strigă:

- Hei! Hau, hopla-hop! Bimbo-ţop! Inimioarele mele!

Dădu la o parte perdelele galbene şi hobbiţii văzură că acestea acoperiseră două ferestre la ambele capete ale camerei, una dând spre soare-răsare, cealaltă spre soare-apune.

Săriră în picioare învioraţi. Frodo se repezi la fereastra dinspre soare-răsare şi se pomeni că privea într-o grădină de zarzavaturi, cenuşie din pricina rouăi. Aproape că se aşteptase să vadă o pajişte de iarbă, pornind chiar de sub fereastră şi plină toată de urme adânci de copite. Şi iată că privirea i se oprea într-un strat de vrejuri de fasole căţărate pe araci înalţi; dar pe deasupra lor şi mult mai departe, creştetul cenuşiu al dealului se profila pe lumi­na soarelui care se năştea. Dimineaţa era palidă: la răsărit, în spatele norilor lungi, semănând cu straturi de lână murdară pătată cu roşu la margini, scăpărau hăuri de galben. Cerul dădea semne despre ploaia care avea să vină; dar lumina se răspândea tot mai mult, iar florile roşii ale vrejurilor de fasole începură să strălucească pe fundalul frunzelor verzi şi ude.

Pippin se uită pe fereastra dinspre apus, înspre un lac de pâclă. Pădurea era pitită sub neguri. Ar fi putut jura că privea de undeva de sus spre clina unui acoperiş-nor. Se zărea o cută, sau un canal, unde negurile se spărseseră în panaşe şi valuri: valea Salcia. Pârâul curgea la vale la stânga şi pierea în umbrele albe. Foarte aproape de fereastră se găseau o grădină de flori şi un gard viu tuns, înţesat de pânze argintii de păianjen, iar dincolo de acesta iarba tunsă, cenuşie din pricina boabelor palide de rouă. Nici urma de salcie.

- Bună dimineaţa, prieteni veseli! strigă Tom, deschizând larg fereastra de la soare-răsare.

În încăpere năvăli un aer proaspăt; aducea miros de ploaie.

- Soarele n-o să-şi prea arate faţa astăzi. Aşa am eu bănuiala. M-am plimbat mult, sărind de pe-un vârf de deal pe altul, încă de când s-au ivit primii zori, şi am adulmecat vântul şi vremea, iarba udă de sub tălpi şi cerul umed de deasupra capului. Am trezit-o pe Goldberry cântând sub fereastră; dar n-am trezit seminţia hobbiţilor. Azi-noapte, seminţia micuţă s-a trezit în întuneric şi a ador­mit după ivirea zorilor! Olariola! Treziţi-vă acum, veselii mei pri­eteni! Uitaţi de zgomotele nopţii! Olariolarila! Bimbo-hop! Ini­mioarele mele! Dacă nu zăboviţi mult, veţi găsi micul dejun pe masă. Dacă nu vă grăbiţi, veţi primi iarbă şi apă-de-ploaie!

Nu e nevoie s-o spunem - şi nu pentru că ameninţarea lui Tom ar fi sunat prea serioasă - hobbiţii nu zăboviră mult, iar de la masă se ridicară târziu şi doar când începu să arate cam pustie. Tom şi Goldberry nu erau în încăpere. Pe Tom îl auzeau pe unde­va prin casă, sporovăind în bucătărie, urcând şi coborând scările, cântând pe-afară. Încăperea era îndreptată cu ferestrele spre apus, spre valea îngropată în pâclă, iar fereastra era deschisă larg. Din streşinile de stuf picura apa. Înainte să sfârşească ei cu masa, norii se uniseră într-un acoperiş compact şi o ploaie cenuşie începu să cadă drept în jos, molcomă, dar stăruitoare. În spatele perdelei de apă, Pădurea era pe de-a-ntregul ascunsă vederii.

În timp ce ei se uitau pe fereastră afară, auziră prelingându-se încet, ca şi cum ar fi coborât cu ploaia din înalt, mlădierile vocii limpezi a Fiicei-Râului care cânta undeva deasupra lor. Prea multe cuvinte nu prinseră ei, dar pricepură imediat că era un cântec de ploaie, la fel de dulce ca şi ploile peste dealurile uscate, ce povestea despre curgerea unui râu de la izvoarele din ţinuturile înalte spre Marea aflată departe jos. Hobbiţii ascultară încântaţi; iar Frodo era bucuros în inima lui şi binecuvânta vremea gene­roasă care îi împiedica să plece. Gândul la plecare îl apăsase încă din clipă în care se trezise; dar acum presimţea că nu aveau să-şi continue drumul în acea zi.

Vântul din înalturi bătea dinspre apus, rostogolind nori şi mai groşi, mai plini de apă, pentru a-şi revărsa ploaia strânsă-n ugere peste creştetele pleşuve ale Gruiurilor. În jurul casei nu se zărea nimic altceva decât perdeaua de ploaie. Frodo stătea lângă uşa deschisă şi se uita cum se preschimbă poteca albă, calcaroasă, într-un râuleţ de lapte şi cum se scurgea cu bulbuci înspre vale. Tom Bombadil veni lipăind de după colţul casei, fluturându-şi braţele ca şi cum ar fi dat la o parte ploaia - şi, într-adevăr, când sări peste prag, arăta destul de uscat, mai puţin cizmele. Pe acestea şi le scoase şi le puse în ungherul hornului. Apoi se aşeză în cel mai mare jilţ şi-i chemă pe hobbiţi să se strângă în jurul lui.

- Azi, zise el, e ziua în care Goldberry spală rufe şi se apucă de curăţenia de toamnă. Prea mare umezeală pentru seminţia hobbiţilor - să-i lăsăm să se odihnească atâta cât mai pot s-o facă. Zi tocmai potrivită pentru poveşti lungi, pentru întrebări şi răspunsuri, aşa că Tom va începe să vorbească.

Le spuse multe poveşti nemaiauzite, uneori părând că vorbeşte cu sine însuşi, alteori fulgerându-i pe neaşteptate cu privirea sa albastră pe sub sprâncenele stufoase. Adeseori, vocea lui trecea în cântec, şi atunci se ridica din jilţ şi dansa în jurul lor. Le spuse poveşti despre albine şi flori, despre obiceiurile copacilor şi despre năstruşnicele creaturi ale Pădurii, despre lucruri rele şi lucruri bune, despre altele prietenoase şi încă altele neprietenoase, despre lucruri pline de cruzime şi lucruri pline de bunăvoinţă, cât şi despre taine ascunse sub rugi.

Ascultându-l, hobbiţii începură să le înţeleagă pe vieţuitoarele Pădurii, deosebite de ei înşişi, şi chiar să se simtă ca nişte intruşi într-o lume în care toate celelalte se simţeau ca acasă. Cel care revenea cu stăruinţă în poveştile lui şi le părăsea de tot atâtea ori era Bătrânul Om-Salcie, iar Frodo află acum destule cât să fie mulţumit, chiar prea destule, căci istorisirile nu erau menite a-l linişti. Vorbele lui Tom dezvăluiau inimile şi gândurile copacilor, care erau adeseori întunecate şi tare ciudate şi grele de ură faţă de tot ce se mişcă liber pe faţa pământului şi roade, muşcă, frânge, taie, arde: distrugători şi uzurpatori. Nu degeaba se numea Pădurea Bătrână, căci cu adevărat era străveche, o supravieţuitoare a imenselor păduri uitate; iar în ea trăiau încă, îmbătrânind la fel de repede ca şi dealurile, străbunii străbunilor copacilor, amintindu-şi de vremurile când erau stăpâni peste toate. Nemăsuraţii ani îi umpluseră de mândrie şi de înţelepciune înrădăcinată, precum şi de răutate. Dar nici unul nu era mai primejdios ca Salcia cea Mare; inima acesteia era măcinată, însă puterea îi rămăsese verde; unde mai pui că era şi vicleană, stăpână peste vânturi, iar cântecul şi gândul său străbăteau pădurea de ambele maluri ale râului. Duhul ei cenuşiu şi însetat îşi trăgea seva din pământ şi se răsfira ca o ţesătură fină de rădăcini pe sub pământ, şi ca o plasă invi­zibilă de rămurele prin aer, până când cuprindea sub stăpânirea sa toţi arborii Pădurii, de la Gard până la Gruiuri.

Pe neaşteptate, povestea lui Tom părăsi pădurile şi urcă sprinte­nă spre izvoarele pârâului, peste cascadele înspumate, peste pietre şi stânci mâncate de ape, printre florile în iarba deasă şi prin fisuri pline de umezeală, ajungând în cele din urmă sus, pe Gruiuri. Hobbiţii auziră povestea Marilor Gorgane şi a colnicelor verzi şi a inelelor de piatră de pe măguri şi din vâlcelele dintre măguri. Oile behăiau în turme. Se ridicau ziduri verzi şi ziduri albe. Pe înălţimi erau fortăreţe. Regi ai micilor regate luptau între ei, iar Soarele tânăr lucea precum focul pe metalul roşu al paloşelor lor noi şi lacome. Se numărau victorii şi înfrângeri; turnuri se năruiau, fortăreţe cădeau sub pârjol, iar flăcările suiau până-n înaltul ceru­lui. Aurul era adunat grămezi pe catafalcurile regilor şi ale reginelor; ridicături de pământ le acopereau şi uşi de piatră erau închise asupra-le; iar iarba creştea peste toate. Oile mai hălăduiau o vreme păscând iarba, dar curând dealurile rămâneau din nou pustii. O umbră venea din locuri întunecoase aflate departe şi osemintele începeau să se clintească în ridicăturile de pământ. Duhurile Gorganelor coborau în vâlcele, clincănind din inelele pe care le purtau pe degetele lor reci şi zornăind lanţuri de aur în vânt. Inele de piatră rânjeau din pământ, semănând cu nişte măsele stricate în lumina lunii.

Hobbiţii se scuturară înfioraţi. Chiar şi în Comitat se auzise despre Duhurile Gorganelor de la Gruiurile gorgane de dincolo de Pădure. Dar poveşti din acestea nu erau pe placul hobbiţilor, chiar şi lângă un foc plăcut aflat mult departe de acele locuri. Acum şi aici, hobbiţii îşi amintiră dintr-o dată ceea ce bucuria din această casă le alungase din minte: casa lui Tom Bombadil era cuibărită chiar sub creasta acelor dealuri temute. Pierdură şirul poveştii şi se foiră neliniştiţi, trăgând cu coada ochiului de la unul la altul.

Când reuşiră să-şi încordeze din nou atenţia pentru a-l urmări pe Tom, înţeleseră că el pătrunsese de-acum pe tărâmuri necunos­cute, care treceau dincolo de amintirile şi gândurile lor din vreme de trezie, în evuri când lumea era mai mare, iar mările ajungeau până pe ţărmul de la soare-apune; şi povestea lui cântată mergea şi mai în urmă, în vremea străvechii lumini stelare, când doar stăpânii elfi erau treji. Tom tăcu deodată şi hobbiţii văzură cum i se lasă capul în piept, ca şi cum ar fi adormit. Rămaseră neclintiţi, ca vrăjiţi, în faţa lui; şi ar fi putut jura că sub descântecul vocii lui vântul murise, norii secaseră, iar ziua se retrăsese, lăsând loc întunericului dinspre răsărit şi dintre apus, şi cerul se acoperi de lumina stelelor albe. Frodo n-ar fi putut spune dacă trecuseră dimineaţa şi seara unei singure zile sau a mai multora. Nu se simţea nici flămând, nici obosit, ci doar plin de uimire. Stelele străluceau prin fereastră, iar liniştea din tării părea să se fi lăsat peste tot în jur. Într-un târziu, Frodo se smulse din starea aceea şi, cuprins deodată de teamă în faţa liniştii, îndrăzni să întrebe:

- Cine eşti tu, Stăpâne?

- Mmmm, ce? făcu Tom, îndreptându-se de spate şi ochii îi străluciră în întuneric. Încă nu mi-ai aflat numele? Acesta-i singu­rul meu răspuns. Spune-mi cine eşti tu, singur, tu însuţi şi făr' de nume? Dar tu eşti tânăr, eu sunt bătrân. Cel mai bătrân, ăsta sunt. Ţineţi minte vorbele mele, prieteni: Tom a fost aici înaintea râului şi a copacilor. Tom îşi aminteşte de primul strop de ploaie şi de prima ghindă. A tăiat poteci înainte de Seminţia Mare şi a văzut venind Seminţia Mică. A fost aici înaintea Regilor, a mormintelor şi a Duhurilor Gorganelor. Când elfii au trecut spre soare-apune, Tom era de mult aici, înainte ca mările să fi fost îngenuncheate. A cunoscut întunericul de sub stele pe vremea când era netemător - înainte ca Seniorul Întunecimii să vină din Afară.

O umbră păru să treacă prin dreptul ferestrei, făcându-i pe hobbiţi să arunce iute o privire prin ochiurile de geam. Când îşi întoarseră din nou ochii spre Tom, Goldberry stătea în pragul uşii din spatele lui, într-o ramă de lumină. Ţinea o lumânare în mână, apărându-i flacăra cu palma; lumina trecea prin mână precum razele soarelui printr-o scoică.

- Ploaia a încetat, spuse ea, şi ape noi curg pe deal la vale, sub stele. E vremea să râdem şi să ne veselim.

- Şi să mâncăm şi să bem! strigă Tom. Poveştile lungi fac sete. Iar ascultarea lungă e-o treabă ce naşte foame, oricând ar fi, dimineaţa, la prânz sau seara!

Cu aceste vorbe, sări din jilţ şi, ţopăind, luă o lumânare de pe poliţă, se apropie de Goldberry şi aprinse lumânarea de la flăcăruia din mâna ei; apoi dansă în jurul mesei. Pe neaşteptate, se repezi spre uşă şi se făcu nevăzut.

Se întoarse repede, aducând o tavă mare plină de bunătăţi. Tom şi Goldberry puseră masa; iar hobbiţii stăteau şi se uitau jumătate a râs, jumătate a mirare: într-atât era de fermecătoare graţia ei şi într-atât de vesele şi de neobişnuite giumbuşlucurile lui. Oarecum însă, cei doi păreau să urzească mişcările unui singur dans, căci nici unul nu-l stânjenea pe celălalt tot ieşind şi intrând în încăpere şi învârtindu-se în jurul mesei; şi cu mare iuţeală totul fu pus la locul cuvenit, bucatele, văsăria şi luminile. Masa strălucea de licăririle galbene şi albe ale lumânărilor. Tom făcu o reverenţă în faţa oaspeţilor săi.

- Cina e gata, anunţă Goldberry.

Abia acum văzură hobbiţii că era înveşmântată toată în argint, încinsă cu o cingătoare albă, iar pantofii îi erau ca solzii peştilor. Tom, în schimb, purta veşminte de-un albastru-pur, la fel de pur ca şi acela al florilor de nu-mă-uita udate de ploaie iar ciorapii îi erau verzi.

Cina o întrecu pe aceea de cu o seară înainte. Vrăjiţi de Tom, hobbiţii ar fi sărit peste o masă ori mai multe, dar când se pomeniră în faţa bucatelor, li se păru că nu mâncaseră de-o săptămână. O vreme nu cântară şi nici nu vorbiră prea mult, aţintindu-şi atenţia doar asupra mâncării. Dar mai încolo inimile şi spiritele li se înviorară, iar vocile le răsunară cu voioşie şi hohote de râs.

După masă, Goldberry le cântă multe cântece, care începeau vesele între dealuri şi se stingeau încet în tăcere; iar în tăcerile acestea, ei imaginau cu ochii minţii iazuri şi ape mai întinse decât oricare dintre cele ştiute de ei, şi privind în undele lor zăreau cerul dedesubtul lor şi stele asemenea bijuteriilor în adâncuri. Mai apoi Goldberry le ură încă o dată noapte bună şi-i lăsă lângă vatra focu­lui. Dar Tom arăta acum treaz de-a binelea şi-i copleşea cu întrebări.

După câte se părea, ştia dinainte multe despre ei şi familiile lor, şi chiar despre întreaga istorie şi tot ce se întâmplase în Comitat încă din vremurile pe care hobbiţii înşişi de-abia dacă şi le mai aminteau. Dar asta nu-i mai surprindea; iar el nu făcu nici o taină din faptul că datora ceea ce ştia Fermierului Maggot pe care, din câte îşi dădură ei seamă, îl socotea drept o persoană mult mai însemnată decât îşi închipuiseră ei că era.

- Are ţarina sub tălpile lui bătrâne şi lut pe degete, înţelepciune în oase şi amândoi ochii îi sunt larg deschişi, spuse Tom.

La fel de limpede era faptul că Tom avea socotelile sale cu elfii, şi, pe cine ştie ce cale, veştile privind fuga lui Frodo îi fuseseră transmise şi de Gildor.

Şi, cu adevărat, atât de multe aflase Tom şi atât de meşteşugit ştia să pună întrebări, încât Frodo se pomeni că-i spune mai multe despre Bilbo şi despre propriile speranţe şi temeri decât îi dezvăluise înainte chiar şi lui Gandalf. Tom dădea din cap, dar când auzi de Călăreţi, ochii îi scăpărară:

- Arată-mi Inelul acela preţios! ceru el dintr-o dată în miezul unei poveşti.

Cuvinte la care Frodo, spre propria mirare, trase lanţul din buzunar şi, desfăcând Inelul de pe el, i-l dădu lui Tom fără să şovăie.

Cât stătu, preţ de câteva clipe, în palma lui mare, cu pielea brună, Inelul păru să se mai mărească. Brusc, Tom îl puse în drep­tul ochiului şi râse. Privindu-l în aceeaşi clipă, hobbiţii zăriră ima­ginea, caraghioasă şi neliniştitoare în egală măsură, a ochiului său albastru şi luminos scăpărând printr-un cerc de aur. După care Tom petrecu Inelul peste vârful degetului său mic şi-l ridică în dreptul flăcării de la lumânare. În primul moment, hobbiţilor nu li se păru nimic neobişnuit în asta, pentru ca o secunda mai târziu să li se taie respiraţia. Tom nu dădea nici un semn că ar dispărea!

Bătrânul izbucni iarăşi în râs, apoi aruncă Inelul în aer - şi Inelul dispăru cu o fulgerare. Frodo scoase un ţipăt, iar Tom se aplecă în faţă şi i-l dădu înapoi zâmbind.

Frodo privi Inelul cu atenţie şi oarecum bănuitor (ca cineva care i-a împrumutat o bijuterie unui scamator). Era acelaşi Inel, sau cel puţin arăta şi cântărea la fel: căci Inelul ăsta întotdeauna i se păruse lui Frodo a atârna ciudat de greu în palma lui. Dar ceva îl îmboldi să se convingă. Poate că pe undeva îl supărase faptul că Tom părea să fi luat cu atâta uşurătate ceea ce chiar şi Gandalf socotea că era de o importanţă născătoare de primejdii. Aştepta să se ivească momentul prielnic, când vorba se legă din nou şi Tom spunea o poveste aiurită despre bursuci şi obiceiurile lor - şi îşi petrecu Inelul pe deget.

Răsucindu-se spre el să zică ceva, Merry tresări şi, fără să vrea, îi scăpa un strigăt. Frodo era încântat (într-un fel): da, era Inelul lui, căci Merry se uita ca orb la jilţul său şi era limpede că nu-l putea vedea. Se sculă în picioare şi se furişă tiptil de lângă vatră, spre uşa ce dădea afară.

- Hei, tu! strigă Tom, uitându-se în direcţia lui cu o privire atotvăzătoare în ochii săi strălucitori. Hei! Haide, Frodo! încotro te-i fi ducând? Bătrânu' Tom Bombadil n-a orbit încă într-atât.

Scoate-ţi de pe deget inelul de aur! Mâna ţi-e mult mai frumoasă fără el. Vino-napoi! Lasă-te de joacă şi aşează-te lângă mine! Mai avem de vorbit şi de cumpănit la dimineaţa de mâine. Tom trebuie să vă înveţe drumul cel bun şi să vă ferească picioarele de-a o lua razna.

Frodo pufni în râs (prefăcându-se încântat) şi, scoţând Inelul, veni şi se aşeză la locul său. Tom le spuse acum că, după soco­teala lui, Soarele va străluci a doua zi, dimineaţa va fi veselă, iar aşternerea la drum va fi plină de speranţă. Dar ar face bine s-o pornească din timp, căci în acea parte de ţară vremea era un lucru de care nici măcar Tom nu putea fi prea sigur, şi uneori se schim­ba mai iute decât şi-ar putea schimba el haina.

- Nu-s stăpân peste vreme, zise el, cum nu e nimic din ceea ce merge în două picioare.

Urmându-i sfatul, hotărâră ca de la casa lui s-o apuce aproape drept spre miazănoapte, peste colinele mai joase de la apus ale Gruiurilor: astfel puteau nutri speranţa ca într-o singură zi să ajungă la Drumul de Miazăzi şi să ocolească Gorganele. Le spuse să nu aibă teamă - ci să-şi vadă de treaba lor.

- Ţineţi-vă pe iarba verde. Nu vă încurcaţi cu piatra cea veche sau cu duhurile reci, şi nu care cumva să vă băgaţi nasul în casele lor, decât dacă sunteţi flăcăi vajnici, cu inimi ce nu tresaltă niciodată.

Le repetă aceste poveţe nu numai o dată; şi-i mai sfătui să ocolească gorganele pe latura dinspre soare-apune, dacă li se întâmpla să se rătăcească prin preajma vreunuia. Apoi îi învăţă un cântec, pentru cazul în care a doua zi aveau ghinionul să nimerească în vreo primejdie sau vreo încurcătură.
Hei! Tom Bombadil!

Bombadillo Tom, auzi?

Peste ape, prin pădure, peste deal,

Prin trestii dese alergând ca un copil,

Printre sălcii răsărite în lumini de muguri cruzi,

Hai, prin foc vărsat din soare

Ori din lună, hai acasă.

Hei, Tom Bombadil,

Depărtarea ta ne doare

Şi nevoia ne apasă!

După ce-l cântară şi ei o dată cu el, Tom îl bătu pe fiecare pe spate râzând şi, luând lumânările, îi conduse în dormitorul lor.