Fredonez printre gunoaie Firul verde-l rup in patru

Problematica vâscului

Vâscul de stejar însuşi are mitologia sa asupra căreia nu mai insităm, arătând direct folosinţele lui medicale.

În Landul Holstein din Germania vâscul este considerat şi acum un remediu universal folosit în tratarea rănilor şi, pe vremuri, ca vrajă sigură pentru a avea succes la vânătoare.

În zona Lacaune din sudul Franţei, vâscul s-a considerat antidot împotriva tuturor otrăvurilor, planta fiind pusă pe abdomen, sau făcându-se un decoct din ea.

În Suedia vâscul a fost folosit ca remediu al epilepsiei, practică care era oficializată în Anglia şi Olanda până în secolul al XVIII-lea. Un bolnav de epilepsie folosea zilnic un decoct de vâsc şi purta la el o bucăţică din aceasta. În Germania vâscul era atârnat de gâtul copiilor.

Calitatea tratamentului cu vâsc este în funcţie de modul cum este cules şi de momentul optim pentru această operaţie.

În privinţa datei, în general se admite că aceasta, trebuie să fie înainte ca vâscul să dea bob. În Suedia se accepta culegerea numai în ajunul solstiţiului de vară. Alte date folosite în practica europeană, după regiuni, ar fi:

• 
  în prima sau a şasea zi a lunii Lunare
  
• 
  la Luna plină din Martie
  
• 
  pe Lună în scădere, dar când Soarele se află în Săgetător.
  

Acum câteva secole, tratamentului cu vâsc de stejar I se dădea o importanţă deosebită, considerându-se un fel de panaceu universal, în special pentru copii.

În secolul XIX această credinţă a căzut în desuetudine şi în plin avânt al materialismului; se stipula că vâscul nu este bun la nimic.

În prezent, situaţia s-a normalizat, şi vâscului I se acordă ce I se cuvine, fiind recomandat de orice doctor în maladii de inimă.

Mai mult, geniul românesc, a realizat prin doctor Eduard Ţogoreanu de la Câmpina, un produs numit ISOREL, prin care, se afirmă de autor că în 40% din cazuri, după tratament nu se mai poate vorbi de boala canceroasă. ISOREL este realizat, evident, din vâsc.

În sfârşit, ceaiul de vâsc dă rezultate bune în cazul bufeurilor produse din diferite motive, ca de exemplu din dereglări glandulare.

Aspecte astrologice

Posibilitatea stabilirii unor relaţii complexe între arbore şi om a fost constatată din cele mai vechi timpuri; observaţiile făcute de-a lungul mileniilor au conturat în cele din urmă Astrologia Pomicolă. Strămoşii omului de azi au considerat că dintre toate speciile existente de arbori 19 pot fi corelate cu personalităţile diferite ale semenilor noştri, şi le-au acordat fiecărora câte 16-25 zile din an, repartizate în două perioade (trei în cazul plopului). Numai patru au căpătat regim special, în sensul că li s-a acordat o singură zi pe an, respectiv a echinocţiilor şi a solstiţiilor. Aceştia sunt: stejarul şi măslinul la echinocţii, mesteacănul şi fagul la solstiţii. Stejarului I s-a repartizat ziua cea mai importantă a anului: 21 martie, echinocţiul de primăvară, zi care dă semnalul începutului unui nou ciclu de vegetaţie, adică de viaţă.

Oamenii-Stejar

Puţinii oameni născuţi la 21 martie, în oricare an, trebuie să ştie că vor avea şansă în viaţă, având o bază de plecare (gene, educaţie, mediu) solidă, asemănătoare puternicului sistem de rădăcini al stejarului. Persoana este conservatoare şi beneficiază de o sănătate de fier. Frumuseţea sa fizică nu conduce la fragilitate şi implicit la o necesitate de protecţie, în special la femei, căci stejarul este viguros în întregime, nu numai în rădăcini. O treabă făcută de un om stejar este dusă cu bine la bun sfârşit, căci acesta nu cedează în nici o situaţie şi este intransigent. Lipsa de supleţe îi poate provoca însă neplăceri în relaţiile cu ceilalţi.

Curajos şi întreprinzător, se sperie însă în faţa sângelui şi nu agreează ideea de a fi bolnav, căci este şi foarte orgolios. Nu suportă contrazicerile şi manifestă o independenţă exagerată. Are parte de numeroase înamorări fulgerătoare, iar partenerii părăsiţi nu-l prea impresionază. Este, în general, egocentric, nu prea generos şi nu prea sensibil la suferinţele altora.

Făcând trecerea de la astrologia arboricolă la cea clasică, stejarului îi corespunde semnul Săgetătorului (23 noiembrie- 21 decembrie), semn ţinut, după cum era de aşteptat, de Juptier. Este miraculoasă această legătură între istoria veche (aşa-zisa Mitologie) la grecii vechi, Astrologia clasică chaldeano-babiloniană şi Astrologia arboricolă de sorginte incertă.

Este de reţinut că stejarului de 21 martie nu-I corespunde Zodia Berbecului aşa cum s-ar putea crede la prima vedere, ci Săgetătorul- având toate caracteristicile lui. Unui nativ stejar I se recomandă ceaiul de salvie pentru curăţarea ficatului şi implicit obţinerea de energie. Folosind astrologia clasică, un stejar trebuie să acorde toată importanţa evoluţiei planetei Jupiter şi a ciclurilor de 12 ani ale acesteia.

Coincidenţă sau nu, si non e verro e ben trovato, cel mai bătrân locuitor al ţării noastre este o femeie în vârstă de 112 ani care locuieşte în… Stejarul, localitate din judeţul Tulcea.

Fenomene keraunice şi focul sacru

S-a arătat deja că în Antichitate stejarul a fost asociat, fie cu Jupiter la romani, fie cu Zeus la greci şi că aceşti Zei erau asociaţi şi trăznetului.

Observaţia empirică din trecut a fost certificată de cercetări ştiinţifice contemporane care au stabilit că, dintre diferite lemne, conductibilitatea electrică cea mai mare o are stejarul.

Dacă în vechime trăznirea predilectă a stejarului era considerată o favoare a zeilor, pentru care fapt locul respectiv se şi îngrădea, pentru noi cei de azi este de reţinut faptul că, în caz de trăznete, nu este bine a te adăposti sub un stejar.

Un aspect legat de fenomenul de combustie l-a constituit ritul focului sacru, care ardea în permanenţă, alimentat şi păzit de preoţi specializaţi. Aprinderea acestuia constituia o secvenţă specială întrucât era interzisă folosirea cremenelui şi a amnarului. Nu se puteau utiliza decât două bucăţi de stejar şi odată aprins nu putea fi întreţinut decât numai cu lemn de stejar. Cel mai celebru asemenea foc sacru a fost cel al Zeiţei Vesta de la Roma; dar cunoscut a fost şi cel al lituanienilor care ardea sub un stejar bătrân numit “focul de Romove”. În Germania, acest mit a fost onorat până relativ de curând sub forma aprinderii focului în cămine în ziua solstiţiului de vară numai cu lemne de stejar.

Ideea focului perpetuu s-a transmis poate şi în creştinism sub forma arderii neîntrerupte a unei candele. În ţara noastră exemplul cel mai cunocut este cel al mormântului lui Ştefan cel Mare de la Putna, unde o candelă arde continuu de la îngroparea domnitorului.