Friedrich nietzsche

21

zaţi, de a-i aduce la viaţă pe cei pe jumătate morţi. Este un maestru al figurilor hipnotice cu care îi do­boară chiar şi pe cei puternici ca taurii. Succesul lui Wagner — succesul lui asupra nervilor şi în conse­cinţă asupra femeilor — a făcut din toţi ambiţioşii din lumea muzicală nişte discipoli ai artei sale ocul­te. Şi nu numai din ambiţioşi, dar şi din cei deştepţi... In vremea noastră nu se mai scot bani decît cu mu­zică bolnavă. Marile noastre teatre de operă trăiesc din Wagner.

Am să-mi permit din nou o digresiune. Să pre­supunem că succesul lui Wagner ar căpăta formă şi corp, deghizîndu-se într-un muzician savant şi fi­lantrop, amestecîndu-se printre tinerii artişti. Cum credeţi că s-ar exprima ?

Prieteni, ar zice el, să schimbăm între noi cîte-va vorbe. E mai uşor, desigur, să faci muzică proas­tă decît bună. Ce-aţi zice, însă, dacă ar fi totodată mai profitabil, mai eficace, mai persuasiv, mai exaltant, mai sigur să faci asta? Mai wagnerian ?... Pulchrum este paucorum hominum. Destul de rău! înţelegem lati­na şi probabil chiar şi avantajul nostru. Frumosul are şi spini: o ştim. Atunci la ce bun frumuseţea ? De ce nu i se preferă măreţia, sublimul, colosalul, ceea ce zguduie masele ? Şi din nou: e mult mai uşor să fii gigantic decît frumos; ştim şi asta...

Cunoaştem masele, cunoaştem teatrul. Elita pu­blicului de acolo, adolescenţii germanici, siegfriezii încornoraţi şi ceilalţi wagnerieni au nevoie de ceea ce-i sublim, profund, strivitor. Barem de-atît mai sîn-tem şi noi în stare. Iar restul asistenţei, cretinii într-a­le culturii, blazaţii mărunţi, etern-femininii, cei cu satisfacţii digestive au de asemenea nevoie de ceea

22

ce-i sublim, profund, strivitor. Toate astea au aceeaşi logică. „Cel care ne doboară este puternic; cel care ne înalţă este divin; cel care ne face să întrezărim lucrurile este profund". Hai să ne hotărîm odată, muzicieni: vrem aşadar să-i doborîm, să-i înălţăm, să facem să întrezărescă lucrurile. Barem de-atît mai sîntem şi noi în stare.

Cît despre a-i face pe alţii să întrezărească cîte ceva: aci îşi are punctul de plecare ideea noastră de­spre stil. înainte de orice, mci-un gînd! Nimic nu-i mai compromiţător decît o reflexie! Nu, doar sta­rea de spirit ce precede reflexia, îmbulzeala de gîn-duri încă nenăscute, promisiunea gîndini viitoare, lumea aşa cum exista înaintea creaţiei divine — o re­crudescenţă a haosului... Haosul ne face să întreză­rim lucrurile... Pentru a vorbi în limbajul maestrului: infinitatea, dar fără melodie.

în ce priveşte, în al doilea rînd, chestiunea cu „do-borîtul" oamenilor, ea aparţine deja în parte, fizio­logiei. Să cercetăm mai înainte de toate instrumentele. Unele dintre ele te conving pînă-n vintre (ele deschid porţile, pentru a vorbi ca Hăndel), altele îţi farme­că măduva spinării. Timbrul sunetului este decisiv; dar ce se cîntă este aproape indiferent. Să detaliem acest punct! De ce să ne risipim zadarnic ? Să deve­nim caracteristici prin sunetul nostru pînă la nebu­nie ! Va fi socotit un merit al spiritului nostru dacă prin sunete vom da multe de ghicit! Să agasăm ner­vii, să-i omorîm, să mînuim tunete şi fulgere — căci asta este ceea ce doboară...

Dar înainte de toate pasiunea este cea care doboa­ră. Să ne înţelegem însă asupra pasiunii. Nimic nu-i mai la îndemînă ca pasiunea! Putem să ne lipsim de toate virtuţile contrapunctului, n-avem nevoie să fi în­văţat nimic — pasiunea o cunoaştem întotdeauna! Frumuseţea este mai dificilă: să ne păzim de frumu-

23

sete!... Şi mai ales de melodie! Să denigrăm, prieteni, să denigrăm — dacă ne luăm idealul în serios — să denigrăm melodia! Nimic nu-i mai periculos decît o melodie frumoasă! Nimic nu perverteşte gustul mai sigur! Sîntem pierduţi, prietenii mei, dacă în­cepem să iubim iarăşi melodiile frumoase!...

Teză: Melodia este imorală. Demonstraţie: Pa-lestrina. Utilitate: Parsifal. Lipsa de melodie sanc­tifică prin ea însăşi... Şi iată definiţia pasiunii. Pasiunea — sau gimnastica urîciunii pe coarda enarmonicu-lui. Să îndrăznim, prieteni, să fim respingători! Wag­ner a îndrăznit! Să agităm fără frică mîlul armoniilor celor mai repulsive. Să nu ne menajăm mîinile! Doar astfel devenim naturali...

Un ultim sfat! Poate că le rezumă pe toate ce­lelalte — să fim idealiştii E tot ceea ce putem face mai înţelept, chiar dacă nu-i lucrul cel mai deştept. Pentru a-i înălţa pe oameni, trebuie să fii tu însuţi sublim. Să rătăcim pe deasupra norilor, să adresăm discursuri infinitului, să ne înconjurăm de manie sim­boluri ! Sursum ! Bumbum! — nu există sfat mai bun! Pieptul umflat să ne fie argumentul, iar „sentimen­tul nobil", avocatul. Virtutea cîştigă cauza chiar şi în faţa contrapunctului. „Cel care ne face mai buni, cum să nu fie bun el însuşi ?", astfel a gîndit umani­tatea întotdeauna. Să facem atunci mai bună omeni­rea ! — prin asta devenim buni (prin asta ajungi chiar un „clasic" — Schiller a ajuns un „clasic"). Căutarea trivialelor plăceri ale simţurilor, căutarea aşa-zisei frumuseţi i-a moleşit pe italieni: să rămînem germani! In raporturile cu muzica, chiar şi Mozart însuşi — ne-o spune Wagner în chip de consolare — a fost de fapt frivol... Să nu acceptăm niciodată ideea că mu­zica ar putea „servi ca recreaţie"; că ne-ar putea „în­veseli"; că ar putea „face plăcere". Să nu facem niciodată plăcere ! — vom fi pierduţi, dacă vom re-

24

veni la ideea unei arte hedoniste... la un rău secol al optsprezecelea... Dimpotrivă, nimic n-ar fi mai salu­tar, spus pe şleau, decît o doză de bigotism, sit ve-nia verbo. Asta conferă demnitate, — şi să ne alegem ora în care este convenabil să vedem lucrurile în ne­gru, să suspinăm în public, să suspinăm creştineşte, să afişăm marea milă creştină. „Omul s-a pervertit: cine îl va mîntui ? Ce îl va mîntui ?" Să nu dăm nici un răspuns. Să fim prevăzători. Să punem frîu am­biţiei noastre care ar vrea să întemeieze religii. Dar nimeni nu se va îndoi că noi îl salvăm, că singură muzica noastră îl mîntuieşte... (spune Wagner în Re­ligie şi artă).

Destul! Destul! Mă tem că aţi recunoscut mult prea limpede, printre rîndurile mele voioase, sinis­tra realitate — imaginea unei decăderi a artei, a unei decăderi chiar a artiştilor. Ultima, o decădere a ca­racterului, şi-ar găsi poate expresia provizorie în for­mula următoare: muzicianul devine acum comedian, arta lui devine tot mai mult talentul de a minţi. Voi avea ocazia (într-un capitol al lucrării mele princi­pale ce poartă titlul Contribuţii la fiziologia artei) să arăt mai clar că transformarea generală a artei în cabotinaj este o manifestare de degenerescentă fizio­logică (mai exact, o formă de isterie) — la fel ca ori­care dintre pervertirile şi infirmităţile artei inaugurate de Wagner, de exemplu, instabilitatea opticii sale care te face să-ţi schimbi continuu perspectiva asupra ar­tei sale. Nu-l vom înţelege pe Wagner atîta timp cît vom vedea în el un joc al naturii, un hazard, un ca­priciu, un accident. El n-a fost un geniu „lacunar", „eşuat" sau „contradictoriu", cum s-a spus despre el. Wagner a fost, în felul său, împlinit, un decadent

25

tipic, căruia îi lipseşte orice „liber-arbitru" şi la care fiecare trăsătură răspunde unei necesităţi. Dacă exis­tă ceva interesant la Wagner, este în orice caz logi­ca cu care o deficienţă fiziologică — devenită practică şi procedeu, inovaţie a principiilor şi criză a gustu­lui — merge pas cu pas din concluzie în concluzie. Mă opresc de data aceasta numai la chestiunea stilului. Prin ce se caracterizează întreaga decaden­ţă literară} Prin faptul că viaţa nu mai rezidă în an­samblu. Cuvîntul devine suveran şi face un salt în afara frazei, fraza se revarsă şi întunecă sensul pa­ginii, pagina dobîndeşte viaţă în detrimentul ansam­blului, iar ansamblul nu mai este un ansamblu. Dar în asta se află semnul de recunoaştere pentru orice stil al decadenţei: de fiecare dată anarhie a atomilor, dezagregare a voinţei, „libertate a individului", pen­tru a vorbi limbajul moralei şi — extins asupra teo­riei politice — „drepturi egale pentru toţi".

Viaţa, aceeaşi vitalitate, vibraţia şi exuberanţa vie­ţii refulate în structurile cele mai infime, restul sără­cit de viaţă. Peste tot paralizie, oboseală, catalepsie — ori duşmănie şi haos; amîndouă tot mai evidente cu cît ne ridicăm spre formele superioare de organi­zare, întregul nu mai trăieşte: devine conglomerat, mulţime numărată, ceva artificios, un artefact.

La Wagner, în primul plan se află halucinaţia: dar nu în sunete, ci în gesturi. Pentru gesturi caută el mai întîi semiotica muzicală. Dacă vrem să-l admi­răm, aici trebuie să-l urmărim la lucru: cum descom­pune, cum separă în mici unităţi, cum le însufleţeşte, le pune în evidenţă, le face vizibile. Dar cu aceasta pu­terea lui se epuizează: restul nu mai valorează nimic. Cît de sărăcăcioasă, stîngace, diletantă este maniera lui de „dezvoltare", efortul pe care-l face de a ames­teca laolaltă, cel puţin, ceea ce n-a crescut separat! Modul lui de a proceda îl aminteşte pe al fraţilor Gon-

26

court, al căror stil seamănă în multe privinţe cu cel al lui Wagner: eşti cuprins de un fel de milă în faţa unor asemenea carenţe. Că Wagner şi-a deghizat în principiu incapacitatea de a zămisli forme organice, că a statuat un „stil dramatic" acolo unde nu con­statăm decît neputinţa de stil — toate acestea cores­pund unei obişnuinţe temerare care l-a însoţit pe Wagner de-a lungul întregii vieţi: el stabileşte un principiu acolo unde-i lipseşte o facultate (foarte di­ferit prin aceasta în treacăt fie spus, de bătrînul Kant, care practica o ^/^îndrăzneală: aceea de a-i atribui omului o „facultate" acolo unde-i lipsea un princi­piu...) Repet: Wagner este demn de dragoste şi ad­miraţie numai în invenţia minusculului, în conceperea detaliului — avem toate motivele să-l proclamăm în aceasta un maestru de prim rang, cel mai mare mi-niaturist muzical al nostru, capabil să cumuleze în spaţiul cel mai restrîns o infinitate de sensuri şi sua­vităţi. Bogăţia lui de culori, de penumbre, de mis­tere ale luminii evanescente ne încîntă de asemenea manieră, încît, în comparaţie cu el, aproape toţi cei­lalţi muzicieni ne par prea robuşti. Tot ce are Wag­ner mai bun, dacă vreţi să mă credeţi, rezidă nu în ceea ce place astăzi lumii. Prin aceasta el a căutat să atragă masele, dar pe noi asemenea lucruri ne fac să ne retragem ca din faţa unei fresce mult prea in­solente. Ce ne priveşte pe noi brutalitatea agasan­tă a uverturii la Tannhduser ? Sau circul Walkiriilor ? Tot ce a devenit popular din muzica lui Wagner şi în afara teatrului muzical, este de gust îndoielnic şi al­terează gustul. Marşul din Tannhduser îmi pare de o bonomie suspectă; uvertura la Olandezul zburător este mult zgomot pentru nimic; aceea la Lohengrm oferă un prim exemplu, cît se poate de compromi­ţător şi de reuşit, de felul în care se poate hipnoti­za prin intermediul muzicii (detest orice muzică ale

27

cărei ambiţii nu ţintesc mai departe de persuasiu­nea exercitată asupra nervilor). Dar, făcînd abstrac­ţie de Wagner-hipnotizatorul şi pictorul de frescă, mai există şi un alt Wagner care agoniseşte micile bi­juterii : cel mai mare melancolic al muzicii noastre, risipind ocheade, gingăşii şi consolidări pe care ni­meni nu le-a cunoscut înaintea lui, maestrul în ex­primarea unei fericiri melancolice şi somnoroase... Un dicţionar al cuvintelor celor mai intime ale lui Wagner: doar nişte scurte secvenţe, de la cinci la cincisprezece măsuri, nimic decît muzică pe care ni­meni n-o cunoaşte... Wagner poseda virtutea deca­denţilor — compasiunea...

8

Foarte bine! Dar cum e posibil ca acest decadent să-ţi înrobească gustul, dacă din întîmplare nu eşti muzician, dacă din întîmplare nu eşti tu însuţi un decadent ? — Nu, invers! Cum să nu fie posibil! în­cercaţi numai! — Nu aveţi idee cine este Wagner: un foarte mare actor! Mai cunoaşte cineva în teatru un alt efect mai profund, mai puternici Uitaţi-vă nu­mai la aceşti tineri cum stau încremeniţi, palizi, cu suflarea tăiată! Sînt wagnerieni: ei nu înţeleg nimic din muzică — şi totuşi Wagner îi subjugă... Arta lui Wagner te apasă cu o sută de atmosfere: aplecaţi-vă, căci nu veţi putea face altfel... Actorul Wagner este un tiran, patosul lui spulberă orice gust, orice re­zistenţă. Cine oare mai posedă o atare forţă de per­suasiune a gesticii, cine altul percepe gestica atît de decis mai înainte de orice altceva! Această respiraţie reţinută a patosului wagnerian, această persistentă menţinere a unui sentiment extrem, această înspăi-mîntătoare lungime a unor stări, cînd şi numai o sin­gură clipă ajunge să te sufoce!

A fost oare Wagner cu adevărat un muzician ? în orice caz, a fost ceva mai mult; şi anume un incom­parabil histrion, cel mai mare mim, geniul teatral cel mai uimitor pe care l-au avut nemţii vreodată, ta­lentul nostru scenic prin excelenţă. Locul lui Wag­ner este în altă parte decît în istoria muzicii: nu trebuie să-l confundăm cu marile genii ale acesteia. Wagner alăturat lui Beethoven — asta-i o blasfemie, şi la urma urmei o nedreptate chiar faţă de Wagner... Chiar şi ca muzician, el n-a fost decît ceea ce era de fapt: a devenit muzician, a devenit poet, pentru că tira­nul din el, geniul de comedian îi dicta astfel. Nu in­tuim nimic din Wagner atît timp cît nu-i intuim instinctul său dominant.

Wagner n-a fost muzician din instinct. Aceasta a dovedit-o prin faptul că a sacrificat orice regulă, sau mai precis: orice stil muzical, pentru a face din muzică ceea ce-i trebuia lui — o retorică teatrală, un mijloc de expresie, de amplificare a mimicii, de su­gestie, de pitoresc psihologic. Wagner ni se înfăţişea­ză aici ca un inventator şi un inovator de prim rang — el a sporit nemăsurat puterea de expresie a mu­zicii, este un Victor Hugo al muzicii considerată ca limbă. Asta presupunînd că muzica i-ar fi îngăduit, în anumite împrejurări, să nu mai fie muzică, ci lim­bă, unealtă, o ancilla dramaturgica. Cînd nu e apăra­tă de gustul teatral, care e foarte tolerant, muzica lui Wagner, este pur şi simplu o muzică proastă, poate cea mai proastă făcută vreodată. Cînd un muzician nu mai ştie să numere pînă la trei, devine „drama­tic", devine „wagnerian"...

Wagner pare a fi descoperit ce forţă magică poa­te exercita chiar şi o muzică incoherentă şi redusă în-trucîtva la forţa sa elementară. Ştiinţa sa în această direcţie e înfricoşătoare, ca şi instinctul său de a se lipsi de regulile supreme, de stil. Forţa elementară

28

29

este suficientă — tonul, mişcarea, coloritul, pe scurt, senzorialitatea muzicii. Wagner nu face niciodată so­coteli în calitate de muzician sau dintr-o conştiin­ţă de muzician: el urmăreşte efectul, nimic altceva decît efectul. Şi ştie pe ce să se bizuie pentru pro­ducerea acestuia! Are în această privinţă lipsa de scrupule ce-l caracteriza pe Schiller, ca şi pe orice om de teatru, de asemenea şi dispreţul pentru lume, pe care şi-o aşterne la picioare!... Eşti comedian atunci cînd ai ceea ce restul oamenilor nu au: ştiin­ţa că ceea ce produce impresia de adevăr n-are voie să fie adevărat. Acest principiu a fost formulat de Tal-ma: el conţine întreaga psihologie a actorului şi conţine de asemenea — să nu ne îndoim de asta! — şi morala lui. Muzica lui Wagner nu este niciodată adevărată.

Noi însă o luăm ca atare: şi astfel totul este în or­dine. Atîta timp cît rămîi naiv, şi pe deasupra, wag­nerian, crezi în bogăţia lui Wagner, ba chiar îl consideri drept risipitorul prin excelenţă, drept un latifundiar în imperiul sunetelor. Admiri, la el ceea ce tinerii francezi admiră la Victor Hugo, „genero­zitatea regală". Mai tîrziu, îi admiri, pe unul ca şi pe celălalt, pentru motive contrare: în chip de maeştri şi modele de economie, în chip de amfitrioni chib­zuiţi. Nimeni nu-i întrece în arta de a oferi, cu mi­nime cheltuieli, o masă princiară. Wagnerianul, cu stomacul său credul, chiar se şi satură cu hrana pe care maestrul, în rol de magician, i-o oferă. Noi cei­lalţi, însă, care în literatură ca şi în muzică pretin­dem înainte de toate substanţă nu ştim să ne saturăm cu praznice doar „figurante" — ne aflăm într-o si­tuaţie cu mult mai proastă. Mai pe şleau: Wagner nu ne oferă destule de îmbucat. Recitativul său — pu­ţină carne, mai mult os şi foarte mult sos, l-aş numi „alia genovese": prin aceasta nu caut deloc să aduc

o laudă genovezilor, ci vechiului recitativ, aşa-nu-mitului recitativo seco. In ce priveşte „leitmotivele" wagneriene, nu-mi este la îndemînă nici o caracte­rizare culinară. Le-aş atribui poate, dacă aş fi îndem­nat, rolul de scobitori ideale, dîndu-ţi ocazia de a te debarasa de resturile alimentare. Ce mai rămîne sînt „ariile lui Wagner. — Şi acum nu mai spun nici un cuvînt."

Chiar şi în conceperea acţiunii Wagner este, mai înainte de orice, comedian. De la bun început e pre­ocupat de o scenă de un efect absolut sigur, o veri­tabilă actio¹, cu un altorelieful gesturilor, o scenă care te covîrşeşte şi doboară. Pe aceasta o concepe în pro­funzime, extrăgîndu-şi din ea caracterele. Tot res­tul derivă de aici, conform unei economii de ordin tehnic ce n-are motive să fie subtilă. Nu este pu­blicul lui Corneille cel pe care Wagner trebuie să-l menajeze: el n-are de-a face decît cu secolul al nouă­sprezecelea. Wagner judecă asupra „singurului lu­cru necesar" la fel ca orice alt comedian de astăzi:

¹ A fost o adevărată nenorocire pentru estetică faptul că s-a tradus întotdeauna cuvîntul dramă prin „acţiune". Nu numai Wagner s-a înşelat asupra acestui punct; toată lumea se află încă în eroare; chiar şi filologii, care ar trebui s-o ştie mai bine. Drama antică avea în vedere mari scene patetice şi înlătura tocmai acţiunea (situînd-o înaintea începutului sau înapoia scenei). Cuvîntul dramă este de origine doria­na : iar în limbajul dorienilor el semnifică „eveniment", „po­veste", ambele cuvinte luate în sens hieratic. Drama cea mai veche reprezenta legenda locală, „povestea sacră" pe care se întemeia întemeierea cultului (deci nu acţiune, ci un eve­niment). „Drama" în doriana nu semnifică deloc acţiune. (Nota lui Nietzsche)

30

31

un şir de scene tari, una mai tare ca cealaltă şi, în­tre ele, multă stupiditate ingenioasă. El caută în pri­mul rînd să se asigure de efectul operei sale: începe cu al treilea act, şi îşi probează opera prin efectul final pe care-l produce. Ghidat de un asemenea mod de înţelegere a teatrului, nu eşti deloc în pericol de a compune pe neaşteptate o dramă.

Drama pretinde o logică foarte strinsă: dar ce im­portă logica pentru Wagner! încă o dată fie spus: nu publicul lui Corneille trebuie menajat, ci numai nişte germani! Se ştie cărei probleme tehnice îi con­sacră dramaturgul toate forţele sale, ceea ce-l face cî-teodată să asude sînge: el caută să confere necesitate intrigii şi deznodămîntului, astfel încît ambele să fie posibile doar într-un singur fel şi totuşi să dea im­presia de libertate (după principiul efortului minim). Ei bine, în această privinţă Wagner asuda sînge cît mai puţin posibil şi în mod cert cheltuia un minim de efort pentru intrigă şi deznodămînt.

Să punem sub microscop oricare intrigă a lui Wagner — şi vom avea de ce să rîdem, vă asigur. Ni­mic mai distractiv decît intriga din Tristan, dacă nu cumva e aceea din Maeştrii dntăreţi. Wagner nu-i un dramaturg, să nu ne lăsăm îmbrobodiţi. El iu­bea cuvîntul „dramă", asta-i tot, aşa cum a iubit în­totdeauna cuvintele frumoase. Cuvîntul „dramă" din scrierile lui nu este totuşi decît o pură neînţe­legere (şi totodată o dibăcie: Wagner a tratat me­reu de sus cuvîntul „operă"), cam în acelaşi fel în care cuvîntul „spirit" din Noul Testament reprezin­tă o neînţelegere. Wagner nu era în suficientă mă­sură psiholog pentru dramă; el se sustrăgea instinctiv motivaţiei psihologice — cum oare ? Punînd totdea­una idiosincrazia în locul ei... Foarte modern, nu-i aşa ? Foarte parizian! Foarte decadent... Intrigile, fie spus în treacăt, intrigile pe care Wagner ştie realmen-

te să le deznoade cu ajutorul invenţiilor sale drama­tice, sînt de cu totul altă natură. Voi da un exemplu: să presupunem că Wagner are nevoie de o voce de femeie. Un act întreg fără voce feminină — aşa ceva nu merge! Dar pentru moment niciuna dintre eroi­ne nu este disponibilă. Ce face Wagner ? El o eman­cipează pe cea mai vîrstnică femeie din lume, pe Erda: „hai, venerabilă bunică! Trebuie să cînţi!" Şi Erda cîntă. Scopul lui Wagner este atins. Drept care ime­diat o şi alungă din nou pe bătrîna doamnă; „Pen­tru ce-ai mai venit ? întinde-o! Fii bună şi culcă-te la loc" — In summa: o scenă plină de frisoane mito­logice, care-l face pe wagnerian să întrezărească pro­funzimi nebănuite...

Dar conţinutul textelor wagneriene! Conţinutul lor mitic! Conţinutul lor etern! — întrebare: cum poate fi probat acest conţinut, acest conţinut etern ?

Chimistul răspunde: traducînd lumea wagneria­nă în cea reală, în cea modernă — să fim şi mai cruzi încă: în cea burgheză! Ce se va alege atunci din Wag­ner ? — între noi fie spus, eu am încercat. Nimic nu-i mai distractiv, nimic mai recomandabil în timpul unei plimbări decît a-l repovesti pe Wagner actualizînd raporturile: de exemplu, considerîndu-l pe Parsifal drept un candidat la teologie trecut prin învăţămîn-tul gimnazial (acesta fiind indispensabil pentru a putea atinge deplina inepţie). Ce de surprize pot fi încercate pe acest făgaş! Toate eroinele lui Wagner, fără excepţie, de îndată ce le veţi debarasa de amba­lajul eroic, vor semăna pînă la identificare cu Mada­me Bovary. Şi invers, vom înţelege că Flaubert ar fi avut şi el libertatea să-şi traducă eroina în scandina­vă sau cartaginezâ, pentru a i-o oferi apoi, astfel mi-tologizată, drept libret lui Wagner. Dar, socotit în mare, s-ar zice că pe Wagner nu-l interesau alte pro­bleme decît cele care îi frămîntă astăzi pe micii pa-

32

33

rizieni decadenţi. Mereu la doi paşi de spital! în­tr-adevăr, probleme cît se poate de moderne, de ci­tadine ! Să nu vă îndoiţi de asta!... Aţi remarcat oare (în aceeaşi ordine de idei) că eroinele lui Wagner nu au copii ? Nu pot să aibă... Disperarea cu care Wag­ner a atacat problema naşterii lui Siegfried arată cît de modern era felul lui de a simţi în această privin­ţă. Siegfried „emancipează femeia" — dar fără speran­ţă de posteritate. Şi iată, pentru a termina, un fapt care ne consternează: Parsifal este părintele lui Lohengrin! Cum a reuşit oare ? — Trebuie să ne amintim cumva aici de „castitatea care face miracole ?"

Wagnerus dixit princeps in castitate auctoritas.

10

încă un cuvînt, în trecere, despre scrierile lui Wag­ner: ele sînt, printre alte lucruri, o şcoală a inteligen­ţei. Sistemul de proceduri al lui Wagner poate fi întrebuinţat în o sută de alte cazuri — cel ce are ure­chi de auzit să audă. Poate că voi avea, de asemenea, un oarecare drept la recunoştinţă publică dînd o ex­presie precisă celor mai preţioase trei procedee:

Ceea ce Wagner nu se pricepe să facă, se cuvi­ne dispreţuit.

Wagner s-ar pricepe el să facă mai multe alte lucruri, dar nu vrea — din rigoare, din principiu.

Ceea ce Wagner se pricepe să facă nu va mai iz­buti nimeni după el, şi n-a izbutit nimeni înaintea lui — nu-i voie ca cineva să reuşească asta vreodată... Wagner e divin...

Aceste trei teze sînt chintesenţa literaturii expli­cative scrise de Wagner; restul este... „literatură".

Nu orice muzică a avut pînă acum nevoie de li­teratură explicativă: e bine să căutăm să aflăm aici raţiunea acestui fapt... Să fie oare pentru că muzi-

34

ca lui Wagner este prea greu de înţeles ? Sau poate se temea de contrariu — că era prea uşor de înţeles, că nu era îndeajuns de anevoios s-o înţelegi ? în fapt, de-a lungul întregii sale vieţi el a tot repetat unul şi acelaşi lucru: că muzica lui nu înseamnă numai mu­zică ! Ci mult mai mult! Infinit mai mult!... „Nu nu­mai muzică" — aşa nu se exprimă nici un muzician, încă o dată spus, Wagner nu putea crea dintr-o vi­ziune a întregului, el n-avea de ales, trebuia să com­pună fragmentar „motive", gesticulaţii, formule, dublări şi multiplicări; rămînînd retor ca muzician. Trebuia deci, din principiu, să pună în primul plan „semnificaţia". „Muzica rămîne întotdeauna doar un mijloc" — aceasta era teoria lui, era, înainte de toa­te, singura practică ce-i era accesibilă. Dar în acest mod nu gîndeşte nici un muzician. Wagner avea ne­voie de literatură explicativă pentru a convinge lu­mea întreagă să ia muzica lui în serios, „fiindcă semnifică infinitul". A fost în tot timpul vieţii un co­mentator al „Ideii". Ce semnifică Elsa? Fără nici o îndoială: Elsa este „duhul inconştient al poporului" („cu această convingere am devenit în mod necesar un desăvîrşit revoluţionar").

Să ne amintim că Wagner era tînăr în perioada în care Hegel şi Schelling tulburau spiritele; că a ghi­cit, a luat în mîini ceea ce doar germanii iau în se­rios — „Ideea", vreau să spun ceva obscur, incert, misterios; să ne mai amintim şi că la germani clari­tatea este o lipsă, iar logica un motiv de contestaţie. Schopenhauer a acuzat cu asprime epoca lui Hegel şi a lui Schelling de lipsă de onestitate. A acuzat-o cu asprime, dar şi nedreptăţind-o: el însuşi, bătrînul, pesimistul falsificator, nu a procedat cu mai multă „onestitate" decît mai iluştrii săi contemporani. Să scoatem însă morala din joc: Hegel reprezintă un gust... şi nu numai un gust germanic, ci unul euro­pean ! Un gust pe care Wagner l-a priceput! De care