Fundatia si Pamantul

45
Surpriza lui Pelorat era la fel de mare ca şi a lui Trevize, dar conţinea şi un vizibil element de satisfacţie.

― Nu este ciudat? spuse el.

Trevize se întoarse spre el şi spuse, cu o urmă de asprime în glas:

― Nu este ciudat. Este păsărească.

― Nu este deloc păsărească, spuse Pelorat. Este Galactică, dar foarte veche. Am prins câteva cuvinte. Probabil că le-aş fi înţeles mai uşor dacă ar fi fost scrise. Pronunţia mă încurcă.

― Bine, şi ce-a spus?

― Cred că a spus că nu ţi-a înţeles vorbele.

― Nu-mi dau seama ce a spus, zise Bliss, dar simt un fel de nedumerire, şi mi se pare plauzibil. Asta dacă ai încredere în analiza mea asupra emoţiilor robotice ― în caz că există ceva ce poate fi numit emoţie robotică.

Vorbind foarte rar, şi cu dificultate, Pelorat spuse ceva, după care cei trei roboţi aplecară capetele la unison.

― Ce le-ai spus? întrebă Trevize.

― Le-am spus că nu pot vorbi bine, dar voi încerca, zise Pelorat. Le-am cerut un pic de răgaz. Nemaipomenit, bătrâne, este nemaipomenit de interesant.

― Nemaipomenit de dezamăgitor, murmură Trevize.

― Vezi tu, spuse Pelorat, fiecare planetă locuibilă din Galaxie reuşeşte să-şi creeze propria variantă de Galactică, deci există un milion de dialecte care uneori sunt aproape imposibil de înţeles, dar care evoluează odată cu Galactica Standard. Presupunând că această lume a fost izolată timp de aproape douăzeci de mii de ani, limbajul ar fi trebuit în mod normal să devieze atât de mult faţă de cel al restului Galaxiei încât să devină un limbaj total diferit. Nu s-a întâmplat aşa, probabil datorită faptului că această lume are un sistem social care depinde de roboţi, iar aceştia nu înţeleg decât limbajul pe care au fost programaţi să îl înţeleagă. Pentru a nu-i reprograma tot timpul, limbajul a rămas la fel, iar acum avem ocazia să auzim o foarte arhaică versiune a limbajului Galactic.

― Iată un exemplu, spuse Trevize, despre cum o societate poate să rămână pe loc, şi în cele din urmă să degenereze.

― Dar, bunul meu prieten, protestă Pelorat, a păstra un limbaj relativ nemodificat nu este un semn de degenerare. Există şi avantaje. Documentele păstrate timp de secole şi milenii au sens şi dau o mai mare longevitate şi autoritate arhivelor istorice. În restul Galaxiei, limbajul edictelor Imperiale de pe vremea lui Hari Seldon deja începe să sune demodat.

― Şi tu cunoşti forma asta arhaică de limbaj Galactic?

― N-aş spune că o cunosc, Golan. Să spunem mai bine că, studiind miturile şi legendele străvechi, m-am obişnuit cu ea. Vocabularul nu este complet străin, inflexiunile însă sunt diferite. Persistă de asemenea expresii idiomatice la care noi am renunţat şi, după cum am spus, pronunţia este total schimbată. Aş putea ţine loc de interpret, dar nu unul foarte bun.

Trevize oftă tremurat:

― O slabă adiere de noroc este mai bună decât nimic. Dă-i drumul, Janov.

Pelorat se întoarse spre roboţi, aşteptă un moment, apoi privi înapoi spre Trevize:

― Ce să le spun?

― Să luăm taurul de coarne. Întreabă-i unde se află Pământul.

Pelorat rosti cuvintele unul câte unul, gesticulând exagerat.

Roboţii se priviră unul pe altul şi scoaseră câteva sunete.

Apoi cel din mijloc îi vorbi lui Pelorat, care răspunse întinzând mâinile ca şi cum ar fi tras de un cordon elastic. Robotul îi replică rostind cuvintele cu la fel de multă grijă.

Pelorat se întoarse spre Trevize:

― Nu sunt sigur că i-am făcut să înţeleagă ce vreau să spun prin “Pământ”. Probabil îşi închipuie că m-am referit la o anumită regiune a planetei lor. Mi-au spus că nu au auzit de o astfel de regiune.

― Au spus cum se numeşte această planetă?

― Numele folosit de ei cred că s-ar putea traduce cel mai bine prin “Solaria”.

― Ai auzit de ea în legendele tale?

― Nu... La fel cum nu am auzit nici de Aurora.

― Bine, atunci întreabă-i dacă există pe cer... printre stele... vreun loc numit Pământ. Arată cu degetul în sus.

Un nou schimb de cuvinte; în cele din urmă, Pelorat se întoarse şi spuse:

― Tot ce pot obţine de la ei, Golan, este că nu există locuri pe cer.

― Întreabă-i ce vârstă au, interveni Bliss. Sau, mai bine, de câtă vreme funcţionează.

― Nu ştiu cum se spune “funcţionează”. Cât despre “vârstă”... Nu sunt un interpret foarte bun.

― Dă-ţi silinţa, Pel dragă, spuse Bliss.

După câteva replici, Pelorat spuse:

― Funcţionează de douăzeci şi şase de ani.

― Douăzeci şi şase de ani, spuse Trevize cu dezgust. Sunt de-abia cu puţin mai în vârstă decât tine, Bliss.

Bliss reacţionă cu un neaşteptat orgoliu:

― Întâmplător...

― Ştiu, o întrerupse Trevize. Tu eşti Gaia, care este veche de mii de ani... În orice caz, aceşti roboţi nu pot vorbi despre Pământ din proprie experienţă, şi în memorie nu le-au fost stocate informaţii de care nu au nevoie. Deci nu cunosc nimic despre astronomie.

― Poate că sunt alţi roboţi undeva pe planetă, probabil mai vechi, spuse Pelorat.

― Mă îndoiesc, spuse Trevize, dar întreabă-i, dacă poţi găsi cuvintele potrivite.

De această dată conversaţia dură mult timp şi în final Pelorat o întrerupse, roşu la faţă şi cu un vizibil aer de iritare.

― Golan, spuse el, nu am înţeles chiar tot ce au încercat să spună, dar trag concluzia că roboţii mai vechi sunt folosiţi pentru muncă manuală şi nu cunosc nimic. Dacă robotul ăsta ar fi un om, aş spune că vorbit cu dispreţ despre roboţii mai vechi. Aceştia trei sunt roboţi casnici, după cum se laudă, şi sunt înlocuiţi înainte să se învechească. Ei deţin adevăratele cunoştinţe... au fost vorbele lor, nu ale mele.

― Nu par să cunoască prea multe, bombăni Trevize. Cel puţin, din lucrurile pe care vrem noi să le aflăm.

― Acum regret că am plecat chiar aşa rapid de pe Aurora, spuse Pelorat. Dacă am fi găsit acolo un robot supravieţuitor, şi am fi găsit, din moment ce primul pe care l-am întâlnit mai avea o scânteie de viaţă în el, am fi aflat despre Pământ din memoria lor personală.

― În caz că le-a rămas memoria intactă, Janov, spuse Trevize. Ne putem întoarce oricând acolo, şi dacă va trebui o vom face, înfruntând pericolul haitelor de câini... Dar dacă aceşti roboţi au o vechime de două decenii, înseamnă că cei care i-au construit nu au pierit încă. Iar aceştia trebuie să fie oameni. Cel puţin aşa gândesc eu.

Se întoarse spre Bliss:

― Eşti sigură că ai detectat...

Dar ea ridică o mâna pentru a-l opri. Pe faţa ei se întipărise o expresie de atenţie încordată.

― Vine acum, spuse ea cu voce joasă.

Trevize se întoarse spre colină şi acolo, întâi apărând de după ea, apoi îndreptându-se spre ei, zări silueta de neconfundat a unei fiinţe umane. Tenul său era palid, părul lung şi deschis la culoare, umflându-se în părţile laterale ale capului. Avea o faţă gravă dar care părea foarte tânără. Mâinile şi picioarele goale nu erau deosebit de musculoase.

Roboţii se dădură la o parte din faţa sa, iar el avansă până ajunse aproape.

Apoi vorbi, cu o voce clară, plăcută, iar cuvintele, deşi pronunţia era arhaică, erau în limbajul Standard Galactic, uşor de înţeles.

― Bine aţi venit, călători prin spaţiu, spuse el. Ce vreţi de la roboţii mei?

46
Trevize nu se acoperi de glorie. Spuse, prosteşte:

― Vorbeşti Galactica?

Solarianul răspunse, cu un zâmbet aspru:

― De ce nu, din moment ce nu sunt mut?

Trevize arătă înspre roboţi:

― Dar ăştia?

― Aceştia sunt roboţi. Ei vorbesc limba mea. Dar eu sunt Solarian şi aud comunicaţiile hiperspaţiale ale lumilor de dincolo, aşa încât, la fel ca şi predecesorii mei, am învăţat modul vostru de a vorbi. Ei au lăsat descrieri ale limbajului, dar aud mereu cuvinte noi şi expresii care se modifică odată cu trecerea timpului. Ca şi cum voi, Colonii, vă puteţi fixa pe planete, dar nu puteţi fixa limbajul. De ce te surprinde faptul că înţeleg limbajul vostru?

― N-ar fi trebuit să mă surprindă, spuse Trevize. Îmi cer scuze. Am vorbit adineauri cu roboţii, şi nu mi-am închipuit că voi auzi limbajul Galactic vorbindu-se pe această lume.

Privi cu atenţie fiinţa din faţa sa. Purta o robă albă şi subţire, largă pe umeri, cu deschideri mari pentru braţe. Era deschisă în faţă, expunând vederii pieptul gol şi, mai jos, slipul. În afară de o pereche de sandale uşoare, nu mai purta altceva.

Trevize îşi dădu seama că nu putea spune dacă Solarianul era bărbat sau femeie. Sânii erau de bărbat, desigur, dar nu avea păr pe piept, iar slipul subţire nu prezenta nici o umflătură.

Se întoarse spre Bliss şi şopti:

― Şi ăsta ar putea fi un robot, dar seamănă foarte mult cu o fiinţă umană în...

Bliss spuse, de-abia mişcând buzele:

― Mintea este a unei fiinţe umane, nu a unui robot.

― Şi totuşi, nu mi-aţi răspuns întrebării iniţiale, reluă Solarianul. Voi scuza această omisiune şi o voi pune pe seama surprizei. Acum vă voi întreba încă o dată, şi nu trebuie să mai greşiţi. Ce vreţi de la roboţii mei?

― Facem o călătorie, spuse Trevize, şi căutăm unele date pentru a putea ajunge la destinaţie. Am cerut roboţilor tăi să ne ajute, dar nu au ştiut să ne răspundă.

― Ce informaţii căutaţi? Poate vă ajut eu.

― Căutăm să aflăm care sunt coordonatele Pământului. Ni le poţi spune?

Solarianul ridică din sprâncene, mirat:

― M-aş fi aşteptat ca primul obiect al curiozităţii voastre să fie persoana mea. Deşi nu aţi cerut-o, vă voi spune că mă numesc Sarton Bander, şi vă aflaţi pe moşia Bander, care se întinde cât vedeţi cu ochii în toate direcţiile, şi mult mai departe. Nu pot spune că sunteţi bineveniţi aici, pentru că prin venirea voastră aţi violat un pact. După o perioadă de multe mii de ani, sunteţi primii Coloni care aţi aterizat pe Solaria şi, după cum înţeleg, aţi venit doar pentru a afla care este cel mai bun mod de a ajunge pe o altă lume. Odinioară aţi fi fost distruşi, împreună cu nava voastră, imediat ce aţi fost detectaţi.

― Este un mod barbar de a trata oamenii inofensivi şi fără intenţii rele, spuse prudent Trevize.

― Sunt de acord, dar atunci când membrii unei societăţi în expansiune pun piciorul într-o societate inofensivă şi statică, acest simplu contact reprezintă prin el însuşi un potenţial pericol. Atâta vreme cât ne temeam de acest pericol, eram gata să-i distrugem pe cei care veneau, încă de la sosire. Din moment ce acum nu mai avem motive să ne temem, suntem, după cum vezi, dispuşi să discutăm.

― Apreciez informaţia pe care ne-ai oferit-o cu atâta amabilitate, spuse Trevize, dar ai omis să ne răspunzi la întrebarea pe care ţi-am pus-o. O voi repeta. Ne poţi spune care sunt coordonatele Pământului?

― Prin Pământ, presupun că înţelegi lumea din care se trag specia umană şi restul speciilor de plante şi animale.

Spunând acestea, mâna sa evoluă graţios indicând împrejurimile.

― Da, domnule, spuse Trevize.

Pe faţa Solarianului se întipări o expresie ciudată, de repulsie:

― Te rog să mi te adresezi simplu, cu Bander, spuse el, dacă vrei să foloseşti vreo formă de adresare. Nu mi te adresa cu cuvinte care definesc o clasificare sexuală. Eu nu sunt nici mascul, nici femelă. Sunt complet.

Trevize încuviinţă (avusese dreptate):

― Cum doreşti, Bander. Deci, care sunt coordonatele Pământului, lumea din care ne tragem cu toţii?

― Nu ştiu, spuse Bander. Şi nici nu doresc să ştiu. Dacă aş şti, sau dacă aş afla, tot nu v-ar folosi la nimic, pentru că Pământul nu mai există ca lume.

Desfăcu larg braţele şi continuă:

― Ah!... Soarele este plăcut. Nu vin des la suprafaţă, şi niciodată când nu se arată soarele. Am trimis roboţii să vă întâmpine primii. Nu am venit decât după ce s-a înseninat.

― Cum se face că Pământul nu mai există ca lume? insistă Trevize.

Se pregăti să asculte încă o dată povestea cu radioactivitatea, însă Bander nu auzi întrebarea sau, mai degrabă, o lăsă neglijent la o parte.

― Povestea este prea lungă, spuse el. Mi-aţi spus că aţi venit fără nici o intenţie rea.

― Corect.

― Atunci de ce aţi venit înarmaţi?

― A fost o simplă precauţie. Nu ştiam peste ce vom da.

― Nu contează. Micuţele voastre arme nu reprezintă vreun pericol pentru mine. Şi totuşi, sunt curios. Am auzit, bineînţeles, multe despre istoria voastră deosebit de barbară, care pare să depindă în totalitate de arme.. Dar n-am văzut niciodată cu adevărat o armă. Pot să o văd pe a ta?

Trevize făcu un pas înapoi:

― Mă tem că nu, Bander.

Bander părea amuzat:

― Am întrebat doar din politeţe. De fapt, nu aveam deloc nevoie de acordul tău.

Întinse mâna, şi din holsterul drept al lui Trevize ieşi blasterul, iar din holsterul stâng apăru biciul neuronic. Trevize se repezi să-şi apuce armele, dar îşi simţi braţele împiedicate ca de nişte fire elastice foarte puternice. Pelorat şi Bliss încercară să se repeadă în faţă, dar şi ei erau reţinuţi în acelaşi mod.

― Nu încercaţi să mă împiedicaţi, spuse Bander. Nu aveţi cum.

Armele aterizară în mâinile lui, şi le examină cu atenţie.

― Acesta, spuse el arătând blasterul, pare să fie un emiţător de microunde care produce căldură, făcând astfel să explodeze orice corp care conţine fluide. Celălalt este mai complicat, şi trebuie să recunosc că nu-mi dau seama dintr-o simplă privire care îi este destinaţia. Totuşi, din moment ce nu aveţi intenţii rele şi nu faceţi rău, nu aveţi nevoie de arme. Voi goli conţinutul energetic al unităţilor din fiecare armă. Acum sunt inofensive, doar dacă nu cumva vreţi să le folosiţi ca obiecte contondente, ceea ce nu v-aş sfătui.

Solarianul dădu drumul armelor, şi acestea plutiră din nou prin aer, de data aceasta înapoi spre Trevize. Fiecare armă intră cu precizie în holsterul său.

Trevize, simţindu-se eliberat, scoase blasterul, dar inutil. Contactul se bălăngănea liber, iar unitatea energetică fusese total golită. La fel păţise şi biciul neuronic.

Ridică privirea spre Bander care spuse, zâmbind:

― Eşti foarte neajutorat, Străine. La fel de uşor, dacă doresc, îţi pot distruge nava. La fel de uşor te pot distruge pe tine.

CAPITOLUL 11

Subteran

47
TREVIZE ÎNGHEŢĂ. Încercând să respire normal, se întoarse, aruncând o privire spre Bliss.

Ea îşi pusese un braţ protector în jurul taliei lui Pelorat şi, după toate aparenţele, era foarte calmă. Zâmbi uşor, şi înclină discret capul.

Trevize se întoarse spre Bander. Interpretând gestul lui Bliss ca pe un semn de încurajare, şi sperând din toată inima că interpretase corect, spuse apăsat:

― Cum ai făcut asta, Bander?

Bander zâmbi, bine dispus:

― Spuneţi-mi, micuţilor, credeţi în vrăjitorie? În magie?

― Nu credem, micuţule, latră Trevize.

Bliss îl trase de mânecă şi şopti:

― Nu-l enerva. Este periculos.

― Văd şi eu că este, spuse Trevize reuşind cu mare dificultate să coboare vocea. Fă ceva!

Vocea lui Bliss de-abia se auzi:

― Nu încă. Dacă se simte în siguranţă, va fi mai puţin periculos.

Bander nu acordă atenţie scurtului schimb de şoapte dintre cei doi Străini. Se îndepărtă nepăsător, roboţii dându-se la o parte pentru a-i face loc să treacă.

Apoi privi înapoi şi îndoi leneş degetul făcându-le semn:

― Veniţi. Urmaţi-mă. Toţi trei. Vă voi spune o poveste. Poate că pe voi nu vă va interesa, dar pentru mine are o însemnătate.

Continuă să înainteze alene.

Trevize rămase locului o vreme, neştiind ce reacţie ar fi trebuit să aibă. Însă Bliss o luă înainte, iar Pelorat făcu la fel, tras de braţul ei. În cele din urmă, Trevize se mişcă şi el; alternativa era să rămână singur cu roboţii.

Bliss spuse uşor:

― Bander, dacă eşti amabil să ne spui povestea care s-ar putea să nu ne intereseze...

Bander se întoarse şi o privi cu atenţie, ca şi cum abia acum ar fi devenit cu adevărat conştient de prezenţa ei.

― Tu eşti jumătatea feminină a omului, nu-i aşa? întrebă el. Jumătatea inferioară?

― Jumătatea cu gabaritul mai redus, Bander. Da.

― Atunci, ceilalţi doi sunt jumătăţi masculine?

― Într-adevăr.

― Ai avut un copil, jumătate-feminină?

― Bander, numele meu este Bliss. Până acum, nu am născut nici un copil. Acesta este Trevize. Acesta este Pel.

― Şi care dintre aceşti doi masculi te vor asista atunci când îţi va veni vremea? Sau te vor asista amândoi? Sau nici unul?

― Pel mă va asista, Bander.

Bander îşi îndreptă atenţia spre Pelorat:

― Văd că ai păr alb.

― Da, spuse Pelorat.

― Dintotdeauna a avut această culoare?

― Nu, Bander, a devenit aşa odată cu înaintarea în vârstă.

― Ce vârstă ai?

― Cincizeci şi doi de ani, Bander, spuse Pelorat.

Apoi adăugă repede:

― Ani Galactici Standard.

Bander continua să meargă (către conacul îndepărtat, presupuse Trevize), dar ceva mai încet.

― Nu ştiu cât de lung este un An Galactic Standard, spuse el, dar nu poate fi foarte diferit faţă de anul nostru. La ce vârstă vei muri, Pel?

― N-aş putea spune. Aş mai putea trăi vreo treizeci de ani.

― Deci optzeci şi doi de ani. Cu viaţă scurtă, şi divizaţi în jumătăţi. Pare de necrezut, şi totuşi strămoşii mei îndepărtaţi erau la fel ca voi, şi trăiau pe Pământ... Dar unii dintre ei au părăsit Pământul pentru a întemeia lumi noi, în jurul altor stele. Lumi minunate, bine organizate, şi numeroase.

― Nu multe. Cincizeci, interveni Trevize cu voce tare.

Bander îi acordă lui Trevize o plivire arogantă. Acum părea mai puţin bine dispus.

― Trevize, spuse el. Acesta este numele tău.

― Golan Trevize este numele meu întreg. Am zis că erau cinci­zeci de lumi Spaţiene. Lumile noastre se numără cu milioanele.

― Deci cunoaşteţi povestea pe care doresc să v-o spun? făcu Bander cu voce liniştită.

― Dacă povestea este că au existat cândva cincizeci de lumi Spaţiene, atunci o cunoaştem.

― Noi nu ţinem cont doar de număr, jumătate-de-om, spuse Bander. Noi ţinem cont şi de calitate. Eram cincizeci, dar toate milioanele voastre nu valorează împreună nici măcar cât una din cele cincizeci. Iar Solaria era a cincizecea şi, în consecinţă, cea mai bună. Solaria depăşea cu mult celelalte lumi Spaţiene, în aceeaşi măsură în care lumile Spaţiene depăşeau Pământul. Doar noi, de pe Solaria, am învăţat cum trebuie trăită viaţă. Noi nu ne-am adunat şi îngrămădit ca animalele, aşa cum făceau cei de pe Pământ, aşa cum făceau şi alte lumi, chiar Spaţiene. Noi am trăit în singurătate, servindu-ne de roboţi, şi văzându-ne oricât de des doream, dar pe cale electronică. Foarte rar ne-am întâlnit în carne şi oase. Sunt mulţi ani de când n-am mai privit o fiinţă umană aşa cum vă privesc acum pe voi, dar voi nu sunteţi decât jumătăţi de oameni, şi deci prezenţa voastră nu îmi restrânge libertatea mai mult decât ar face-o o vacă, sau un robot. Cu toate acestea, şi noi am fost odinioară jumătăţi de oameni. Indiferent cât de mult ne perfecţionaserăm libertatea, deşi stăpâneam nenumăraţi roboţi, libertatea nu era niciodată totală. Pentru a putea produce urmaşi, trebuiau să coopereze doi indivizi. Era posibil, desigur, să obţii spermatozoizi şi ovule, să declanşezi procesul de fertilizare, iar creşterea embrionară să aibă loc artificial, automatizat. Era posibilă creşterea adecvată a copiilor, sub supravegherea roboţilor. Toate acestea se puteau face, dar jumătăţile de oameni nu erau dispuse să renunţe la plăcerea care însoţea însămânţarea biologică. În consecinţă, se dezvoltau ataşamente emoţionale perverse, şi libertatea dis­părea. Înţelegeţi că situaţia trebuia schimbată?

― Nu, Bander, spuse Trevize, nu înţelegem, pentru că noi nu măsurăm libertatea după standardele tale.

― Asta din cauză că nu ştiţi ce este libertatea. Nu aţi trăit decât în muşuroaie, nu cunoaşteţi alt mod de viaţă decât să fiţi mereu forţaţi ― până în cele mai mici detalii ― să vă supuneţi voinţa în faţa altora sau, lucru la fel de dezgustător, luptându-vă să supuneţi voinţa altora în interesul vostru. Unde este libertatea? Libertatea nu înseamnă nimic dacă nu trăieşti aşa cum doreşti! Exact aşa cum doreşti! Apoi a venit vremea când Pământenii au început din nou sa se răspândească în spaţiu, ca nişte roiuri scăpate de sub control. Ceilalţi Spaţieni au încercat să intre în competiţie. Noi, Solarienii, nu am făcut aşa ceva. Noi am prevăzut că aglomerarea duce la un eşec inevitabil. Ne-am mutat în subteran şi am întrerupt orice contact cu restul Galaxiei. Eram hotărâţi să rămânem noi înşine, indiferent de preţ. Am construit roboţi şi arme adecvate care să protejeze suprafaţa planetei, aparent părăsită, şi care şi-au îndeplinit admirabil misiunea. Au venit nave, şi au fost distruse până când au încetat să mai vină. Planeta a fost uitată, exact aşa cum ne-am dorit. Între timp, în subteran, am încercat să ne rezolvăm problemele. Ne-am reglat genele cu precauţie şi delicateţe. Am avut eşecuri, dar şi succese, şi am ştiut să profităm de ele. A fost nevoie de multe secole, dar în cele din urmă am devenit fiinţe umane complete; avem plăcerea totală în orice moment dorim, şi producem, atunci când considerăm necesar, ovule fertilizate care se vor dezvolta sub grija competentă a roboţilor.

― Hermafrodiţi, spuse Pelorat.

― Aşa se spune în limbajul vostru? întrebă indiferent Bander. N-am mai auzit niciodată acest cuvânt.

― Hermafroditismul opreşte evoluţia, spuse Trevize. Fiecare copil este dublul genetic al părintelui său hermafrodit.

― Tu consideri evoluţia ca fiind supusă hazardului. Noi ne putem proiecta copiii aşa cum dorim. Putem modifica sau ajusta genele şi, din când în când, o facem... Dar aproape că am ajuns la locuinţa mea. Hai să intrăm. S-a făcut târziu. Soarele deja nu mai oferă căldură, şi ne vom simţi mai bine înăuntru.

Trecură printr-o uşă fără încuietori dar care se deschise la apropierea lor şi se închise în urmă. Nu existau ferestre, dar la intrarea într-o încăpere cavernoasă, pereţii începură să strălucească, oferind o lumină vie. Podeaua părea goală, dar era moale şi elastică la atingere. În fiecare dintre cele patru colţuri ale camerei stătea nemişcat un robot.

Bander arătă cu degetul spre peretele opus uşii, care nu părea deloc diferit de ceilalţi trei pereţi:

― Acel perete este video-ecranul meu. Lumea se deschide în faţa mea prin acel ecran, dar aceasta nu îmi limitează în nici un fel libertatea, pentru că nu sunt obligat să-l folosesc.

― Şi nici nu poţi obliga pe altul să-l folosească, chiar dacă tu doreşti, spuse Trevize.

― Să oblig? spuse Bander cu aroganţă. Celelalte fiinţe complete fac cum vor, şi este cu atât mai bine dacă ceea ce fac eu le convine. Te rog să ţii cont că nu folosim pronumele personale atunci când vorbim despre noi.

În cameră se afla un scaun, cu faţa spre video-ecran, iar Bander luă loc în el.

Trevize privi în jur, ca şi cum se aştepta ca din podea să răsară alte scaune.

― Ne putem aşeza şi noi? întrebă el.

― Dacă doriţi..., spuse Bander.

Bliss, zâmbind, se aşeză pe podea. Pelorat se aşeză lângă ea. Trevize, încăpăţânat, rămase în continuare în picioare.

― Spune-mi, Bander, începu Bliss, câte fiinţe umane trăiesc pe această planetă?

― Spune “Solarieni”, jumătate-de-om Bliss. Cuvântul “fiinţă umană” este compromis, pentru că jumătăţile-de-oameni îşi spun şi ele la fel. Ne putem spune “oameni compleţi”, dar este mai puţin practic. Termenul potrivit este “Solarian”.

― Atunci, câţi Solarieni trăiţi pe această planetă?

― Nu sunt sigur. Nu ne numărăm. Poate o mie două sute.

― O mie două sute pe o întreagă lume?

― O mie două sute. Din nou vă interesează numărul, în timp ce noi suntem preocupaţi de calitate... şi nici nu înţelegeţi ce este libertatea. Dacă ar exista vreun Solarian cu care să-mi disput stăpânirea absolută asupra oricărei porţiuni din teritoriul meu, sau asupra oricărui robot, sau vieţuitoare, sau obiect, liber­tatea mea ar fi limitată. Din moment ce există şi alţi Solarieni, limitarea libertăţii trebuie îndepărtată cât mai mult posibil, separându-ne până la punctul la care contactul este virtual nonexistent. Solaria păstrează o mie două sute de Solarieni în condiţii care se apropie de ideal. Dacă ar fi mai mulţi, libertatea ar fi simţitor limitată, până la un nivel insuportabil.

― Asta înseamnă că trebuie numărat fiecare copil, iar decesele trebuiesc compensate, spuse deodată Pelorat.

― Desigur. Acest lucru se face pe orice lume cu populaţie stabilă... chiar şi pe a voastră, cred.

― Şi din moment ce probabil că sunt mai puţine decese, trebuie să fie mai puţini copii.

― Într-adevăr.

Pelorat dădu din cap şi se cufundă în tăcere.

― Vreau să ştiu cum ai făcut armele mele să zboare prin aer, spuse Trevize. Nu mi-ai dat nici o explicaţie.

― Ţi-am oferit o explicaţie: vrăjitorie sau magie. Refuzi să o accepţi?

― Bineînţeles că refuz. Drept ce mă iei?

― Atunci, crezi în conservarea energiei şi în creşterea entropiei?

― Asta da. Nu cred că în douăzeci de mii de ani aţi schimbat aceste legi, sau le-aţi modificat măcar cu un singur micron.

― Ai dreptate, jumătate-de-persoană. Dar gândeşte-te. Afară străluceşte soarele.

Făcu un gest încărcat cu o stranie graţie, ca şi cum ar fi arătat lumina soarelui, pretutindeni în jurul său. După care continuă:

― Dar este şi umbră. La lumină este mai cald decât în întuneric, iar căldura se scurge spontan dinspre zona luminată spre zona întunecată.

― Îmi spui lucruri cunoscute, făcu Trevize.

― Probabil că le cunoşti atât de bine încât nu te mai gândeşti la ele. Noaptea, suprafaţa Solariei este mai caldă decât obiectele de dincolo de atmosfera sa, şi căldura se scurge spontan dinspre suprafaţa planetei înspre spaţiu.

― Ştiu şi asta.

― Şi, zi sau noapte, interiorul planetei este mai cald decât suprafaţa ei. În consecinţă, căldura se scurge spontan de la interior spre suprafaţă. Îmi închipui că ştii şi acest lucru.

― Unde vrei să ajungi, Bander?

― Transferul căldurii dinspre mai cald spre mai rece, care trebuie să aibă loc în virtutea legii a doua a termodinamicii, poate fi folosit pentru a dezvolta lucru mecanic.

― În teorie, da, dar lumina soarelui este dispersată, căldura suprafeţei planetei este şi mai dispersată, şi viteza cu care căldura se extinde din interior face din aceasta din urmă cea mai slabă sursă de căldură. Cantitatea de căldură utilizabilă probabil că nu va fi suficientă aici pentru a ridica o pietricică.

― Depinde de echipamentul folosit în acest scop, spuse Bander. Instrumentul nostru a fost creat într-un interval de mii de ani, şi nu este altceva decât o porţiune a creierului.

Bander îşi ridică părul de pe părţile laterale ale capului, expunând vederii acele porţiuni ale craniului aflate în spatele urechilor. Întoarse capul într-o parte şi într-alta; în spatele fiecărei urechi se afla o umflătură de mărimea şi forma unui ou de găină, văzut dinspre capătul mai rotund.

― Această protuberanţă a creierului meu, şi absenţa ei la creierul vostru, reprezintă diferenţa dintre un Solarian şi voi.