Geografia carpaţilor şi subcarpaţilor

2.1.5.2. Munţii flişului

Subregiunea munţilor flişului este reprezentată printr-o fâşie continuă de culmi şi masive, delimitate de văile principale sau de unele depresiuni tectonice ori erozive şi situate pe latura externă a Carpaţilor Orientali - Obcinele Bucovinei, M.Stânişoarei, M.Ceahlău, M.Tarcău, M.Ciucului, M.Oituzului, M.Vrancei, M.Buzăului, M.Întorsurii Buzăului, M.Ciucaşului, M.Baiului. .Unica excepţie poziţională este introdusă de M.Bodoc şi M.Baraolt, din extremitatea sudică, pe care geneza (prin mişcări tectonice de scufundare recentă şi puternică) a marii depresiuni interne Ţara Bârsei-Trei Scaune i-a izolat, spre nord-vest.

În ansamblu, sunt munţi m i c i şi m i j l o c i i, cu altitudinile cele mai frecvente de 1.100 m – 1.200 m, numai în Ceahlău, Ciucaş şi Gârbova-Baiul trecând peste 1.900 m. În aspectul lor general frapează paralelismul majorităţii liniilor morfologice principale. Ca şi cele secundare, acestea au fost modelate într-un substrat l i t o l o g i c cu alternanţe repetate (şi monotone) de roci sedimentare - gresii, marne, argile, şisturi, conglomerate, strâns cutate în fazele mai târzii ale orogenezei alpine şi înălţate puternic în pliocenul superior-cuaternar. Caracterul recent al acestor fenomene tectonice a indus şi raporturi mult mai consecvente de adaptare a r e l i e f u l u i la s t r u c t u r ă, liniile menţionate (culmi şi văi) fiind în general longitudinale (uneori conforme, alteori sub forma unor inversiuni de relief). Sunt, de asemenea, foarte caracteristice asimetriile morfologice, determinate de direcţia dominantă a deformărilor tectonice şi de rezistenţa diferită a rocilor din formaţiunile de fliş. Cel mai frecvent, versanţii abrupţi corespund unor structuri de hog-back sau de cuestă, iar formele proeminente sunt susţinute de rocile cele mai dure (conglomerate cretacice de Ceahlău, gresii glauconitice de Prisaca, gresii silicioase de Kliwa etc.), în care şi văile au înaintat greu, prin văi înguste, cu aspect de defileu, care contrastează cu sectoarele largi, săpate în roci slabe (argile, marno-argile, gresii carbonatice în strate subţiri ş.a.).

Din punct de vedere  c l i m a t i c, poziţia estică şi sud-estică în cadrul Carpaţilor Orientali introduce nuanţe mai continentale, cu precipitaţii mai reduse (adesea sub 1.000 mm/an) şi cu amplitudini termice mai mari. Pe versanţii sud-estici ai M.Vrancei şi M.Buzăului efectele dinamicii foehnale a aerului combinate cu cele determinate de influenţele climatice continentale şi cu cele produse de poziţia latitudinală mai sudică permit prezenţa unor elemente submediteraneene în v e g e t a ţ i e (liliacul sălbatic ş.a.) şi f a u n ă (scorpionul – Euscorpius carpaticus ş.a.). Acestea sunt şi elementele cele mai obiective ale variantelor de regionare care includ sectoarele montane respective într-o unitate „sudică” sau „de curbură”. În cea mai mare parte munţii flişului se încadrează în subetajul pădurii de amestec, cu o pondere clară a coniferelor în nord (în special în Obcinele Bucovinei) şi a foioaselor în sud. În unele grupuri montane scunde din sud coniferele lipsesc aproape complet, ca în M.Baraoltului, M.Întorsurii ş.a..

Obcinele Bucovinei depăşesc spre nord valea Sucevei şi frontiera naţională, ajungând până în valea Ceremuşului. Spre vest şi sud valea Moldovei şi valea Sadovei le separă de M.Bistriţei Aurii, de M.Rarău şi de M.Stînişoarei, iar spre est domină Podişul Moldovei (Podişul Piemontan şi Podişul Sucevei) în lungul contactului Straja-Marginea-Solca-Soloneţul Nou-Cacica-Păltinoasa.

O r o g r a f i c, Obcinele sunt un ansamblu de culmi paralele (largi şi adesea netede în partea înaltă, folosită iniţial ca păşune devălmaşă, a obştii), separate prin culoarul depresionar larg al Moldoviţei. Altitudinea medie este de aprox. 1.200 m (1.300 m în Obcina Feredeului şi 1.100 m în Obcina Mare). Altitudinile cele mai mari sunt în Obcina Feredeului (vârfurile Vejul Mare, 1.493 m şi Paşcanu, 1.479 m) iar cele mai mici la ieşirea Moldovei (480 m) şi Sucevei (460 m) din munte. Cea mai unitară este Obcina Feredeului. În Obcina Mare (incluzând şi Obcinele Moldoviţei, Obcinele Humorului) culmile sunt mai distanţate, mai independente, Obcinele Brodinei sunt constituite şi ele dintr-un ansamblu de culmi (transversale faţă de precedentele), iar depresiunea Moldoviţei este un complex morfologic, format dintr-un uluc de contact cu Obcina Feredeului, o arie colinară centrală şi valea Moldoviţei, la rândul său destul de diferenţiată morfologic (N.Barbu, 1976).

În constituţia g e o l o g i c ă a Obcinelor s-au identificat unităţile tectonice ale flişului de Audia, Tarcău şi Vrancea, alcătuite din roci detritice (gresii, conglomerate, marne, argile), în succesiuni ritmice şi puternic tectonizate, pe fracturi direcţionale superficiale şi profunde, crustale, sub formă de cute-falii (solzi) şi de şariaje. În unitatea de Audia, prezentă în Obcina Feredeului, sunt caracteristice complexul litologic cretacic al şisturilor negre (pelite negre cu intercalaţii de gresii glauconitice, dure), urmat de argile roşii şi verzi, şi spre est de gresia eocenă de Prisaca-Tomnatecu. Solzii strâns imbricaţi ai flişului de Audia sunt deversaţi spre est iar gresia de Prisaca apare sub forma unei digitaţii care se îngustează spre sud-est. Fruntea flişului de Audia îl domină pe cel senonian-paleogen al unităţii de Tarcău din depresiunea Moldoviţa, constituit din gresii, calcare şi marne eocene (litofaciesurile de Tarcău, de Doamna şi de Bisericani), gresii silicioase, micacee, şisturi disodilice (faciesurile de Kliwa şi de Fusaru). Unitatea de Vrancea (constituită din calcare şi marne eocene, gresii oligocene ş.a.) este în cea mai mare parte acoperită prin deversarea spre est a unităţii de Tarcău, fiind prezentă numai în semiferestrele Putna şi Humor, la ieşirile Sucevei şi Moldovei din munte.

R e l i e f u l dominant este structural şi litologic, condiţionat de tectonica flişului şi de alternanţele litologice. Există ansambluri de hog-back corespunzătoare succesiunilor de solzi, care imprimă caracteristica morfologică generală a unităţilor de relief principale. Spre exemplu, Obcina Feredeului este un mare hog-back, cu reversul orientat spre vest şi format dintr-o succesiune de culmi monoclinale a căror altitudine scade în aceeaşi direcţie. Obcina Mare corespunde unui anticlinal deversat spre est, cu axul afectat de o importantă falie inversă, în lungul căreia flancul estic este scufundat, în relief păstrându-se numai cel vestic, deversat peste solzul următor, spre est. O falie secundară în partea central-sudică determină o bifurcaţie a culmii, care se păstrase unitară pe mai mult de 25 km. Pe ramura vestică se află şi vârfurile Scoruşeţ (1.223 m), Bobeica (1.208 m) ş.a.m.d. În general culmile corespund unor structuri anticlinale iar văile şi lărgiri ale lor unor sinclinale Există însă şi inversiuni de relief, când culmile s-au păstrat pe roci mai dure din axul sinclinalelor (colinele din partea centrală a depresiunii Moldoviţa ş.a) , iar văile parcurg axe de anticlinal (Moldoviţa, amont de confluenţa cu Putna şi aval de Frumosul ş.a.). Rocile moi au generat arii mai coborâte (văi, culoare depresionare – depresiunea Moldoviţei în ansamblu formată pe oligocen moale, în facies de Fusaru, valea Moldoviţei între confluenţa cu Putna şi Frumosul – pe gresii micacee friabile, ulucul Ciumârna-Săcrieş – pe marno-argile eocene şi disodile oligocene ş.a). Pe rocile dure s-au păstrat forme mai înalte (măguri de peste 1.200 m pe gresiile de Prisaca, martori pe gresie de Kliwa în ulucul menţionat ş.a.).

Relieful fluvial este reprezentat prin văile râurilor (puternic influenţate de specificul substratului geologic) şi prin complexe de terase (6 pe Humor şi Suceviţa, 9 pe Moldova şi Moldoviţa), cu altitudini relative de la 1 m – 2 m la 100 m - 110 m, racordabile cu terasele inferioare şi mijlocii ale Bistriţei. Relieful ciclic este reprezentat în Obcine prin „nivelul văilor”(N.Barbu, 1976), identificat pe Moldova, pe Moldoviţa, pe Putna, în bazinul superior al Sucevei, în sectorul inferior al Humorului ş.a., în acelaşi nivel înscriindu-se şi partea înaltă a reliefului format pe semiferestrele flişului de Vrancea. Acest nivel se află la altitudini de 700 m – 1.000 m altitudine absolută, menţinându-se cu 200 m – 400 m sub nivelul general al culmilor şi cu 200 m deasupra albiilor actuale. Este considerat fragment al suprafeţei de nivelare Mestecăniş.

Între procesele geomorfologice actuale, fără să fie prea caracteristică, eroziunea areolară acţionează totuşi pe unele sectoare de versant ale Moldovei, Humorului ş.a. Eroziunea liniară , producând adânciri ale unor ravene până la 15 m, este mai frecventă în partea inferioară a versanţilor acoperiţi cu păşuni şi fâneţe, în apropierea aşezărilor din câmplunguri, la Vama, Moldoviţa, Gura Humorului, Argel, Straja, Vicov, dar arealele afectate nu sunt prea mari. Cele mai păgubitoare sunt alunecările de teren, favorizate de rocile cu proprietăţi fizico-mecanice atât de diferite ale flişului, ca şi de despăduririle din cauze naturale şi artificiale produse în ultimii ani. În general sunt mai puţin extinse şi mai slabe în Obcina Feredeului, dar se accentuează aval pe Moldova, în ulucul Ciumârna-Săcrieş şi mai ales pe contactul flişului Obcinei Mari cu miocenul pericarpatic, de la Vicov la Păltinoasa.

C l i m a Obcinelor Bucovinei are acelaşi fond central-european ca şi în cazul altor munţi din nordul Carpaţilor Orientali, dar cu influenţe boreale în nord-vest şi continentale în sud-est. Corespunzător acestora, spre exemplu, valoarea medie de 850 mm/an a precipitaţiilor se manifestă cu un plus de aproximativ 100 mm/an în nordul Obcinei Feredeului şi o reducere de 200 mm/an în sud-estul Obcinei Mari. Temperatura medie anuală scade în acelaşi sens şi în altitudine , de la 6⁰ C la 2⁰ C. Sunt 60-80 zile de iarnă şi numai 20-30 zile de vară, relieful depresionar atenuând această asprime climatică (50 zile de iarnă şi peste 40 zile de vară). În schimb, inversiunile termice şi fenomenele hidrometeorologice asociate acestora sunt mai frecvente. Ca efect al climei, a p e l e pâraielor şi râurilor (Sadova, Moldoviţa, Moldova, Suceava şi afluenţii lor sunt alimentate în proporţie de 60% din ploi şi zăpezi (pluvio-nival în nord-est şi pluvial-moderat în sud-est)şi de 20-40% din ape subterane. Acestea prezintă mineralizări mici şi moderate (bicarbonatări, sulfatări) în sud-est şi foarte mari (500 g – 800 g/l), pe contactul cu miocenul salifer pericarpatic.

V e g e t a ţ i a forestieră este dominată de molid în pădurile de pe versantul vestic al Obcinei Feredeului şi prezintă diferite amestecuri spre est, de molid cu fag în partea estică a Feredeului, în Obcinele Brodinei, în depresiunea Moldoviţei şi pe versantul vestic al Obcinei Mari, pe versantul opus al acesteia în amestec fiind şi brad. În general, conform condiţiilor climatice molidul se regăseşte la altitudini din ce în ce mai mari spre est, iar fagul şi bradul, mai termofili, coboară din ce în ce mai mult spre vest. Pajiştile secundare din nivelul pădurii de molid au asociaţii de păiuş şi iarba câmpului, dar şi elemente subalpine – afin, ienupăr, iar cele din pădurile dominate de fag (foarte extinse în bazinul Humorului) sunt mai bogate, în asociaţiile de Festuca rubra şi Agrostis tenuis intrând şi specii de Arenatherium, Lolium, Cynosurus ş.a. Corespunzător condiţiilor climatice şi de vegetaţie, s o l u r i l e brune au un caracter acid şi podzolic spre nord-vest şi eu- mezobazic spre sud-est, în depresiunea Moldoviţei şi în Obcina Mare. Sub pădurea de molid, cu precipitaţii mai bogate şi temperaturi mai coborâte, în Obcina Feredeului solurile sunt spodice, dar spodosoluri se formează şi în Obcina Mare, pe gresii silicioase de Kliwa. Pe calcarele senoniene şi pe calcarele de Doamna din Obcina Mare sunt soluri rendzinice. În arealele cu drenaj deficitar din luncile râurilor mai mari şi de pe versanţii cu alunecări de teren se produc gleizări şi se formează soluri gleice. O suprafaţă destul de importantă este acoperită cu protosoluri aluviale şi cu aluviuni nesolificate.

U m a n i z a r e a este străveche (s-au identificat vestigii de locuire neolitică), continuă şi deosebit de viguroasă de-a lungul timpului. O reţea densă de aşezări este consemnată în documentele sec. XV (Vama, 1409), Câmpulung (1411), Mânăstirea Humor (1428), Moldoviţa (1443), Putna (1468), Straja (1490). Din sec. XVI se adaugă Suceviţa, Frumosu ş.a. Condiţiile istorice şi economice au favorizat durabilitatea acestor aşezări de ţărani liberi din Ocolul Câmpulungului. Structura etnică s-a modificat începând din sec. XVII, prin infiltrările tolerate şi apoi organizate ale huţulilor (aşezaţi în special în Obcinele Brodinei – bazinul Argel şi spre izvoarele Sucevei) şi continuând prin colonizările din perioada dominaţiei austriece (austrieci din Tirol şi Stiria, instalaţi pe toată valea Moldovei, la Câmpulung, Prisaca Dornei, Vama ş.a., dar şi la Cacica, Solca, Fundul Moldovei, polonezi, evrei). În sec. XVIII s-au produs roiri din satele iniţiale şi a început locuirea risipită pe plaiuri. Astăzi satele sunt aşezate atât pe văi (răsfirate, de obicei de talie mijlocie), cât şi pe plaiuri (risipite până la 1.400 m şi de talie mică). Pe fondul impulsului industrial al urbanizării unor poziţii nodale, aşezările de la Câmpulung, Gura Humorului şi Solca au devenit oraşe. Conform premiselor naturale şi social-economice multe alte aşezări au o perspectivă urbană reală (Vama, Pojorâta, Vatra Moldoviţei, Frasin, Cacica).

Pe seama unor resurse importante de materiale de construcţie (gresii, marno-calcare, argile şi mari cantităţi de pietriş şi nisip) şi a resurselor de minereuri metalifere şi sare din zonele învecinate, ocupaţiile tradiţionale (în primul rând creşterea bovinelor de rasă) au fost dublate de minerit, de industrializarea lemnului, a laptelui, de alte activităţi industriale, bazate pe materii prime aduse din alte regiuni (textilă, încălţăminte ş.a.). Cel mai intens flux turistic din Obcinele Bucovinei este determinat de valoarea artistică patrimonială şi de semnificaţia cultural-religioasă a mânăstirilor pictate în frescă exterioară Voroneţ, Humor, Moldoviţa, Suceviţa, Putna. De asemenea, s-au înscris în circuitul valorilor turistice atelierele de ceramică de la Marginea, salina de la Cacica şi, în ultimii ani, capacităţile de cazare şi serviciile turistice de nivel european oferite în toată aria Obcinelor, în cadrul A.N.T.R.E.C.

Munţii Stânişoarei continuă structurile flişului la sud de Obcinele Bucovinei şi de valea Moldovei, care este astfel limita lor nordică. Spre vest, sud-vest şi sud văile Suha (cu Slătioara şi Brăteasa) şi Bistriţa îi separă de M.Rarău, M.Bistriţei mijlocii, M.Ceahlău şi M.Tarcău, iar spre est culmile Stânişoarei domină Subcarpaţii Neamţului (în lungul unui contact tectonic), între Păltinoasa - Vânători-Neamţ.- Piatra Neamţ.

La alcătuirea lor g e o l o g i c ă participă toate unităţile flişului, dispuse în structuri orientate NNV-SSE, deversate spre est. Cele mai extinse sunt unităţile de Ceahlău (gresii, grezocalcare, marnocalcare, şisturi argiloase ş.a. – litofaciesul de Sinaia, gresii micacee ş.a. – litofaciesul de Bistra, gresii şi conglomerate – litofaciesul de Ceahlău-Zăganul) şi Tarcău. O r o g r a f i c se prezintă ca o culme principală (vestică), mai înaltă, din care se dirijează divergent culmi secundare mai scunde, unele longitudinale , separate de afluenţii Moldovei, în nord (spre exemplu Obcina Voroneţului), sau de cei ai Bistriţei, în sud, altele transversale, orientate spre est şi separate de Suha Mare, Suha Mică, Ozana şi Topoliţa.

Altitudinile cele mai mari corespund, de regulă, rocilor celor mai rezistente din culmea principală, în special conglomeratelor de Ceahlău (vârful Bivolul, cu altitudinea maximă – 1.530 m, se află în centrul unui mare sinclinal înălţat, în alcătuirea căruia se află o masă importantă de conglomerate cretacice de Ceahlău). Pe rocile mai puţin rezistente s-au format depresiuni de facies petrografic, ca depresiunea Găineşti, pe Suha Mică (pe şisturi argiloase şi marne bituminoase oligocene), depresiunile Pipirig, pe Ozana şi Hangu, pe Bistriţa (pe marnocalcarele cretacic-superioare de Hangu), aceasta din urmă acoperită acum de apele lacului de acumulare Izvorul Muntelui. În aceleaşi roci au fost modelate şi înşeuări destul de joase, care au permis amenajarea traversărilor, ca Petru-Vodă (la 900 m). De regulă între sectoarele mai largi râurile trec prin scurte defilee, pe care le-au săpat în roci mai dure, aşa cum sunt cele două defilee ale Bistriţei de la Izvorul Muntelui şi de la Straja, în gresia eocenă de Tarcău, primul servind şi construcţiei barajului pentru lacul de acumulare al hidrocentralei „Stejarul”.

Ca urme ale evoluţiei ciclice a reliefului au fost identificate (I.Ichim, 1979) două niveluri de culmi interfluviale, unul la 1.300 m – 1.400 m, sarmaţian, foarte clar între Holda şi Cotârgaşi, echivalent la altitudine mai mică al suprafeţei Cerbul şi altul la 900 m – 1.000 m, mai recent, corespondent al suprafeţei Mestecăniş. Sub aceste niveluri, în special în lungul Bistriţei se dezvoltă un sistem complex de terase, cu altitudine relativă până la 280 m (I.Donisă, 1968, I.Ichim, 1979).

În M.Stânişoarei sunt foarte active procesele de modelare a versanţilor – prăbuşiri, eroziune torenţială şi mai ales alunecări de teren cu deluvii groase de până la 20 m, care se dezvoltă mai ales pe stratele de Hangu şi pe şisturile negre de Audia, provocând dificultăţi materiale importante în întreţinerea şi exploatarea drumurilor (în special a şoselei Bicaz – Largu). Conform cercetărilor geomorfologice detaliate ale acestor munţi (I.Ichim, 1979), dinamica actuală a versanţilor este în bună parte o reminiscenţă a morfodinamicii specifice condiţiilor climatice periglaciare din pleistocen.

Sub condiţii c l i m a t o - termice mai marcat continentale, datorită poziţiei, şi primind o cantitate de precipitaţii mai redusă decât în Rarău şi în Obcinele Bucovinei, M.Stînişoarei sunt încă bine împăduriţi (aprox. 75%), dar pădurea este dominată de formaţiunea de amestec conifere-fag. Numai pe culmile de peste 1.200 m din vest şi sud-vest există molidişuri pure. În sud, pe versantul culmii Cozla, s-a plantat pin, iar spre baza versantului estic, la contactul cu Subcarpaţii Neamţului, în amestecuri pătrunde gorunul.

Munţii sunt bine populaţi, cu ghirlande de sate răsfirate atât pe văile marginale (Moldova şi Bistriţa), cât şi pe cele interne (Suha, Ozana, Cracău, Sabasa, Largu – în lungul căreia în ultimii ani satele au evoluat spaţial până la aglutinare, accentuând premisele devenirii urbane ale aşezării de la Poiana Largului). Importante aşezăminte religioase (Bistriţa, Sihla, Sihăstria, Secu, Neamţ, Horaiţa, Agapia stimulează astăzi fluxuri turistice importante. În extremitatea sud-estică, la contactul cu Subcarpaţii, s-a dezvoltat Piatra Neamţ, al doilea centru urban al Carpaţilor Orientali, la confluenţa Cuejdiului cu Bistriţa. Oraş medieval, menţionat documentar din sec. XIV, fostă reşedinţă a unei curţi domneşti şi mai târziu reşedinţă a ţinutului Neamţ, este astăzi un centru industrial important, concentrând şi funcţii culturale şi de învăţământ, de ocrotire a sănătăţii ş.a., pe lângă cele administrative aferente condiţiei de reşedinţă a judeţului. Concomitent este o veritabilă placă turnantă pentru turismul din bazinul montan al Bistriţei.

Activităţile economice de bază în aria montană propriu-zisă sunt cele zootehnic-forestiere. Subordonat, pe terasele inferioare ale râurilor se cultivă cartof, plante furajere şi chiar porumb. Resursele minerale sunt modeste, singurele în cantităţi mari fiind materialele de construcţie, care nu fac însă obiectul unor exploatări sistematice de amploare. În gresia oligocenă de Kliwa au fost identificate mici rezerve de petrol, exploatate numai la Pipirig, din 1983.

Masivul Ceahlău, deşi ocupă o suprafaţă mult mai restrânsă, se distinge din masa munţilor flişului prin altitudinea mai mare (1.908 m în Ocolaşul Mare) şi prin silueta sa aparte, de cetate naturală. În plan, masivul are un contur rombic, descris de văile Bistricioarei în nord-vest şi culoarul Pintic-Pârâul Caprei în sud-vest, care-l separă de M.Bistriţei mijlocii şi de M.Hăghimaş, de valea Bistriţei în nord-est şi valea Bicazului în sud-est, dincolo de care se află M.Stânişoarei şi – respectiv – M.Tarcău.

G e o l o g i c, Ceahlăul corespunde în cea mai mare parte unităţilor interne ale flişului – Ceahlău, Teleajen şi Audia, numai în extremitatea estică fiind prezentă şi unitatea de Tarcău. Mari contraste de rezistenţă la modelarea externă sunt evidenţiate atât între formaţiunile fiecărei unităţi a flişului, cât şi între unităţile vecine şi parţial suprapuse. În r e l i e f se impun conglomeratele masive poligene din partea superioară a stratelor de Ceahlău, dispuse în poziţie centrală într-o structură de sinclinal puternic înălţat, incluzând în bază şi o serie de klippe de calcar, provenite din sinclinalul marginal al axului cristalin învecinat. Aceste roci contrastează cu cele mult mai slabe din aria montană periferică (gresii, marne, argile), creându-se astfel două niveluri morfologice net deosebite. Unul este înalt (Ceahlăul propriu-zis), dezvoltat pe conglomerate sub forma unui platou structural, mărginit de abrupturi cuestiforme cu diferenţe de altitudine de peste 700 m şi dominat de câţiva martori de eroziune – spre exemplu Toaca (1.900 m). Al doilea este mult mai scund (1.300 m – 1.400 m) şi reprezentat prin culmi radiare separate de afluenţii Bistriţei, Bistricioarei şi Bicazului. Contrastul altitudinal puternic al celor două niveluri face partea înaltă vizibilă – pe vreme senină – de la mari distanţe. În detaliu, pe conglomeratele din partea centrală s-au detaşat forme de dezagregare selectivă – trepte structurale (poliţe), turnuri, coloane etc. Cea mai cunoscută este Panaghia, de forma unei clăi de piatră. Înălţimi izolate, formate prin dezagregare şi eroziune diferenţială sunt specifice şi klippelor de calcar, aşa cum este Ocolaşul Mic. Aceleaşi diferenţe altitudinale cu motivaţie structural-petrografică explică şi repezişurile din albiile unor pâraie, care au generat cascade deosebit de pitoreşti (Duruitoarea ş.a.).

Datorită altitudinii, în partea centrală înaltă a Ceahlăului c l i m a este mai aspră decât în restul munţilor flişului. Temperatura medie anuală este de numai 0,7⁰ C, în schimb precipitaţiile sunt de 800 mm – 1.200 mm/an) şi puternic diferenţiate între versantul vestic (950 mm la Durău) şi cel estic (700 mm). Cele sub formă de zăpadă se menţin un timp mai îndelungat, în unele locuri adăpostite din fisuri, de la baza abrupturilor etc. rămânând toată vara. Dinamica aerului este foarte activă. În aria înaltă situaţiile de calm au o pondere de numai 3%, cel mai frecvent fiind vântul din vest, urmat de cele din sud-vest, sud şi est. Deşi prin altitudine masivul s-a aflat în pleistocen în aria zăpezilor persistente, probabil insuficienţa precipitaţiilor sau spulberarea lor de pe platoul înalt au împiedicat formarea gheţurilor perene, astfel încât urme glaciare sigure nu s-au identificat. Abundă însă forme de relief create în condiţii periglaciare – trene de grohotiş stabilizat la baza abrupturilor, care coboară până la 1.200 m, microdepresiuni de tasare nivală în scoarţa de alterare, pietre glisante şi terasete de solifluxiune etc.

Deşi suprafaţa este redusă, v e g e t a ţ i a este bogată şi extrem de variată. Cercetările de botanică sistematică au identificat în Ceahlău 33% din totalul speciilor de plante superioare din ţară. Ansamblul învelişului vegetal are o dispoziţie concentrică. Până la altitudinea de 1.100 m este un brâu de pădure mixtă (brad, molid, fag, carpen, mesteacăn, paltin), bine dezvoltat atât pe versantul estic şi sud-estic, cât şi pe cel vestic, spre pârâul Schitului şi pe interfluviul Schit-Bistricioara. Urmează pădurea de conifere, cu molid, brad şi relativ multă zadă, uneori cu exemplare bătrâne, protejate. Peste 1.750 m apar jnepenişurile, odinioară compacte, acum în mare parte defrişate şi înlocuite de pajişti secundare, dominate de Festuca supina şi Poa alpina. Sunt însă şi foarte multe plante cu flori, ghinţuri (Gentiana nivalis, G.lutea, G.kochiana), clopoţei, primule, orhidee (Nigritella nigra) ş.a. Este foarte frecventă floarea-de-colţ. Pe platoul înalt, în sectoarele în care apa stagnează, s-au format turbării oligotrofe. În pajiştile secundare din nivelul forestier de amestec, în special pe versanţii de sud-vest şi sud-est, spre valea Bicazului, pajiştile sunt alcătuite din păiuş roşu, iarba câmpului ş.a., frecvent cu ţăpoşică. Pentru diversificarea faunei, altădată foarte bogate, s-a recolonizat capra neagră. Amenajarea lacului Izvorul Muntelui a determinat îmbogăţirea avifaunei, cu trei specii de pescăruşi, raţe sălbatice ş.a. Pe pârâul Schitului sunt amenajate două păstrăvării de mare capacitate.