Geografia Industriei

II.9. Industriile de bunuri de larg consum
II.9.1. Industria textilă
Localizarea acesteia a fost influenţată în Europa de consideraţii de ordin istoric dar şi tehnico-economic. Ea se suprapune adesea pe vechile regiuni cu industrii manufacturiere tradiţionale (prelucrarea lânii şi inului, ca în Flandra sau în nordul Angliei - Manchester)ori sunt determinate de importurile unor materii prime (bumbac în primul rând), concentrate astfel în zonele portuare (Rouen, de exemplu în Franţa) sau în zonele libere de la frontiere - Alsacia. Un factor important de localizare l-au constituit condiţiile naturale - ape silicioase şi limpezi, climatul umed şi blând care favorizează prelucrarea fibrelor fine - cazul vestului Angliei şi versanţilor vestici mai umezi ai vechilor masive europene ori din Noua Anglie în S.U.A.. Progresiv aceşti factori au scăzut din importanţă, concentrări textile importante apărând în regiunile producătoare de bumbac (Cottonbelt în S.U.A., India Centrală, Uzbekistan) considerate ca fiind a doua generaţie de producători (fig. 63). A treia generaţie, mai nouă este cea dezvoltată de firmele multinaţionale care folosesc forţa de muncă ieftină din nordul Africii, vestul şi sud-estul Asiei (Coreea de Sud şi Taiwan în frunte).

Industria de prelucrare a lânii, mai complexă din punct de vedere tehnic păstrează concentrările tradiţionale din Europa (Yorkshire în Anglia, nordul Franţei, Silezia, Noua Anglie sau cele din Germania unde sunt foarte dispersate).

Industria mătăsii este perfect calchiată pe zonele de producţie a materiei prime, dispersate în China şi India îndeosebi dar şi în Indonezia, Japonia sau Coreea.

O distribuţie aparte o prezintă fibrele artificiale şi sintetice care domină astăzi piaţa mondială a textilelor. În unele cazuri ele s-au suprapus pe vechi regiuni cu tradiţii în manufactura textilă, regiunea lioneză sau cea milaneză de ex. Dispersia lor este maximă fiind totuşi legată de petrochimie, carbochimie şi industria celulozei care-i furnizează materia primă. Constituie apanajul ţărilor dezvoltate, necesitând o chimizare de sinteză complexă.

O importanţă secundară o au azi fibrele de in, produse mai ales în nordul Franţei şi Silezia sau cele de iută concentrate în subcontinentul indian sau în porturile de import (Dundee, Dunkercque).

a) Industria bumbacului a cunoscut o dezvoltare dublă. Pe de o parte s-a dezvoltat în statele producătoare de bumbac (China, India, Pakistan, Bangladesh, S.U.A., Brazilia) şi pe altă parte în statele importatoare de bumbac (Japonia, Germania, Marea Britanie, Polonia). Apariţia în 1793 a maşinii de filat şi în 1784 a războaielor mecanice de ţesut (în Anglia) va produce „explozia” pe piaţa economică, tot mai multe ţări copiind modelul englez. Industria prelucrătoare a bumbacului se calează în mare pe aceleaşi ţări cultivatoare de bumbac, calităţile ţesăturilor din bumbac (absorbţie bună a umezelii, uşor, ieftin, rezistenţă sporită în amestec cu fibrele chimice) impunându-l pe piaţă. Deşi Europa a fost la început regiunea de difuziune a industriei bumbacului (Lancashire-Cheshire, Renania, Flandra, Lombardia, Lodz, Sudeţi), datorită avantajelor de natură tehnică (maşini de egrenat, maşina de filat, războiul mecanic), în prezent, ţările asiatice (China, India) s-au impus prin produsele lor (ieftine şi realizate cu o forţă de muncă la fel de ieftină) stimulate de o gigantică piaţă internă. Mari centre ale industriei textile sunt în: China (Shanghai, Guangzhou, Beijing, Congqing), statele C.S.I. (Taşkent, Ashabad, Fergana, Baku, Erevan, Tbilisi, Moscova, Ivanovo), S.U.A. (Fall River, Concord, New Orleans, Atlanta), Japonia (insula Hokkaido, sudul insulei Honshu – Nagoya, Osaka), Franţa (Mulhose-Strasbourg, Lille-Roubaix, Munţii Vosgi), Germania (Renania-Westfalia, Rin-Neckar, Hamburg-Bremen, Saxonia-Turingia), Italia (Milano, Genova, Veneţia, Novara, Napoli), Spania, Marea Britanie (Manchester – „metropola mondială a bumbacului”), Belgia (Anvers, Bruxelles), Polonia (regiunea Lodz numită şi „Manchesterul polonez”, Silezia superioară), Cehia (poalele Munţilor Sudeţi). Mai pot fi meţionate şi alte centre, localizate predilect în regiunile de cultură ale bumbacului din statele în curs de dezvoltare: India (Bombay, Bangalore, Ahmedabad, Baroda, Calcutta), Pakistan (Lahore, Karachi), Egipt (Alexandria), Bangladesh (Dacca), Brazilia (Brasilia, Sao Paolo), Argentina (Cordoba, Buenos Aires, Rosario) din America Latină. În Africa, Egiptul (Cairo, Assuan, Suez, Alexandria), Africa de Sud (Johannesburg, Durban, Port Elizabeth) şi Algeria (Alger, Oran, Constantine).

b) Industria lânii. Activitate de veche tradiţie, ea s-a dinamizat începând cu secolele XIII-XIV prin descoperirea „roţii indiene” (pentru tors) şi a „roţii saxone” (pentru bobinat). Piaţa concurenţială în domeniul lânii şi a produselor din lână exista încă de la începutul mileniului al II-lea, cele mai înverşunate rivale fiind Franţa (apariţia primelor corporaţii la Saint Omer în 1129 şi filaturi la Tourcoing în 1173) şi Anglia. Până în secolul al XIX-lea, dominaţia europeană a fost netă. În acest secol are loc o extindere a creşterii ovinelor spre emisfera sudică (Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud, America de Sud) şi se petrece o migrare a interesului economic spre aceste regiuni în defavoarea britanicilor. La aceasta s-a mai adăugat şi o întărire a monopolului francez.

Ţesăturile de lână şi tip lână sunt produse de statele europene care-şi păstrează tradiţia în domeniu: Anglia (Yorkshire, Lancashire, Londra, SE-ul Scoţiei), Franţa (nordul şi regiunea pariziană), Germania (Renania-Westfalia, valea Rhinului, Bavaria), Italia (Piemont, Lombardia, Veneţia), Belgia (Gand, Eckle), S.U.A. (Chicago, Los Angeles, litoralul NE) etc. Filaturile de lână cele mai numeroase sunt în Italia. Statele vest-europene dau producţii excedentare de ţesături de lână şi fire de lână.

c) Industria mătăsii naturale. Parcurge traseul invers din punctul de vedere al tradiţiilor, popoare ca şi chinezii, coreenii şi japonezii fiind creuzetul apariţiei şi dezvoltării prelucrării mătăsii naturale, după care s-a difuzat şi spre alte continente. China (Shandong, Shanghai, Guangzou, Suzhou, Yantai, Qingdao) şi Japonia (insula Honshu cu centre la Nagoya, Kumamato, Gifu, Yokohama, aceasta fiind şi cel mai important centru din lume) îşi împart supremaţia. Italia (Padova, Como, Florenţa, Milano), Franţa (Lyon), Elveţia, S.U.A. (New York, sudul S.U.A. pe baza materiilor prime importate din China şi Japonia), statele C.S.I. (Asia centrală, Transcaucazia).

d) Industria inului şi cânepei este în regres în faţa ofensivei firelor şi fibrelor artificiale. Arealele de cultură sunt în partea europeană a C.S.I. (Smolensk, Kostroma), Marea Britanie (Dundee, Belfast), Belgia (Grand), Letonia, Estonia, Lituania, Polonia (în Nord), Germania, Cehia, Ungaria, Slovacia.

e) Industria iutei este importantă prin prisma faptului că iuta este considerată cea mai ieftină fibră textilă naturală. Delta Gangelui şi Brahmaputrei sunt arealele de cultură cele mai importante, iar centrele de prelucrare sunt Calcutta şi Bombay (India) şi Narayanganj (Bangladesh), Luda (China). Alte plante utilizate ca materii prime textile sunt: sisalul (Brazilia dă 50 % din producţia mondială), abaca (cânepa de Manila cultivată în Filipine, Brazilia, Mexic, Guatemala), chenaful sau cânepa de Bombay (India, Thailanda, Tanzania, Mozambic, Zimbabwe, statele C.S.I.), henequenul (Mexic) etc.

f) Industria confecţiilor şi tricotajelor. Toate marile oraşe ale lumii concentrează fabrici de confecţii şi tricotaje, însă ce este mai important se remarcă în ultimul timp o tendinţă de delocalizare a acestei industrii spre ţările cu forţă de muncă ieftină (în regim lohn). S.U.A. are numeroase centre în Nord-Estul industrializat (New York, Philadelphia, Boston, Baltimore) şi ţărmul pacific (Los Angeles, San Francisco). Printre primii producători mondiali se situează şi ţări europene ca Marea Britanie (Londra, Manchester, Belfast, Bradford), Franţa (Paris, Amiens, Marsilia), statele C.S.I. (Moscova, Volgograd, Sankt Petersburg, Kiev), Italia (Milano, Roma, Veneţia), România etc. Continentul asiatic este dominat de China (Shanghai, Beijing, Guanghzou), Japonia (Tokyo, Osaka, Nagoya), Coreea de Sud, Hong Kong, Singapore, la care se mai adaugă India (Bombay, Madras, Calcutta) şi de pe continentul sud-american Brazilia (Sao Paolo, Rio de Janeiro).
II.9.2. Industria pielăriei şi încălţămintei
Industria pielăriei şi încălţămintei este o ramură difuză, în mare parte artizanală, presupunând mai multe operaţii de prelucrare a materiei prime brute (concentrate în tăbăcarii), unităţile de producţie fiind mult mai disperse. Tradiţii vechi în domeniu au unele state europene care domină piaţa mondială (Italia, Elveţia, Germania, Franţa, Cehia) unde aceste industrii sunt tipice pentru mediul rural. În statele în curs de dezvoltare existenţa unor moduri particulare de consum a acestor produse asigură dezvoltarea difuză a numeroase ateliere, producţia europeană fiind destinată în primul rând unei clientele adaptată modei europene.

Tăbăcirea pieilor naturale are loc în ţări mari crescătoare de animale: India, Argentina, S.U.A. (Chicago – bursa mondială de piei brute, Omaha, St.Louis, Cincinatti), statele C.S.I., China, Mongolia, Australia, Noua Zeelandă, Canada, Franţa, Italia, prin utilizarea de tananţi, coloranţi, uleiuri. Produsele rezultate sunt pielea pentru marochinărie, talpa, piele pentru feţele de încălţăminte, pielea pentru curelărie. Alte ţări ca Franţa, Japonia, Marea Britanie, Italia se bazează pe importul de piei brute pe care le tăbăcesc, ţările exportatoare de piei brute fiind S.U.A., Argentina, Brazilia, Uruguay, Mexic, India, Pakistan etc.

Industria încălţămintei este concentrată în Europa de Vest şi S.U.A., care dau împreună 60 % din producţia mondială. Statele C.S.I. (Moscova, Sankt Petersburg, regiunea Volgăi, Ucraina, Siberia Occidentală) – 20 % din producţia mondială, S.U.A. (Chicago, Philadelphia, Saint Louis, Cincinatti), Italia (Modena, Legnone) – 11 %, Franţa (Paris, Fougères), Marea Britanie (Leicester, Northampton), Germania (Offenbach). În ultimele decenii a început să fie utilizată pe lângă pielea naturală şi o serie de înlocuitori chimici sau textili. Tot ultimii ani au scos în evidenţă o diversificare tipologică a producţiei (pantofi, sandale, cizme, bocanci etc.). Industria încălţămintei din statele dezvoltate şi parţial în statele în curs de dezvoltare este din ce în ce mai sensibilă la valurile modei, din acest punct de vedere, ea trebuind să se adapteze foarte rapid la cerinţele schimbătoare ale industriei modei. Statele care exportă încălţăminte sunt: Italia, Japonia, Cehia, Polonia, Slovacia, România, Mexic, Elveţia, Spania, China. Printre ţările importatoare se numără: S.U.A., statele C.S.I., Germania, Marea Britanie etc.

Legate de această ramură industrială sunt şi industriile blănurilor şi marochinăriei. Pentru industria blănăriei, materia primă este asigurată tot mai mult de blănurile artificiale şi artificiale. Ţările cu o asemenea preocupare se suprapun peste climatul temperat şi rece, adică cu regiunile unde trăiesc animalele cu blănuri preţioase (Canada, S.U.A.-Alaska, statele C.S.I., China, Mongolia, India). Pentru a face faţă cererii de pe piaţă, unele din aceste ţări, dar şi altele au trecut la amenajarea de crescătorii speciale de animale cu blănuri preţioase, inclusiv unele state europene (Austria, Germania, Ungaria). La nivel mondial sunt cunoscute prin prelucrarea şi industrializarea blănurilor statele C.S.I. (Sankt Petersburg, Moscova, Nijni Novgorod, Perm), S.U.A. (New York, Portland, Seattle, Anchorage) şi Canada (Montreal, Winnipeg, Edmonton, Vancouver).

Marochinăria este în general o producţie artizanală foarte apreciată, fiind tradiţională în Orientul Apropiat (Sirira, Iran, Irak) şi Africa de Nord (Maroc, Tunisia, Egipt, Algeria). Pe lângă produsele de marochinărie artizanală, unele ţări au trecut şi la producţia de serie în mari unităţi industriale specializate, destinate unui public din cel mai divers: S.U.A., statele C.S.I., Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia, China.