George Orwell o mie nouasute optzeci şi patru

9

Se simte gelatinos de oboseală. Da, gelatinos este un termen foarte potrivit, care îi vine în minte spontan. I se pare că trupul lui a căpătat nu numai consistenţa, dar şi transparenţa jeleului. Are sentimentul că, dacă ar ridica mâna, ar putea vedea lumina prin ea. Tot sângele şi toată limfa i le-a stors din vene volumul imens de muncă din ultimele zile, lăsând în urmă numai o structură şubredă de nervi şi oase acoperite cu piele. Toate senzaţiile le percepe exacerbat. Salopeta îi jupoaie umerii; trotuarul îi gâdilă tălpile; până şi efortul de a strânge şi a desface palma îi face încheietura să pocnească.

A lucrat nouăzeci de ore şi mai bine în cinci zile, ca de altfel toată lumea din Minister. Acum s-a terminat şi nu mai are literalmente nimic de făcut, nici un fel de muncă pentru Partid, până mâine dimineaţă. Poate petrece şase ore în camera domnului Charrington şi alte nouă în patul lui de acasă, în lumina soarelui blând de după-amiază, se îndreaptă încet, pe o stradă prăfuită, către magazinul de vechituri. Cu un ochi se uită mereu după patrule, dar este convins - nu ştie nici el de ce - că în după-amiază asta nu-l paşte nici o primejdie să-şi bage cineva nasul în treburile lui. Cară după el o servietă grea, care-l buşeşte peste genunchi la fiecare pas, dându-i furnicături pe toată pielea piciorului, în servietă are cartea şi, deşi se află în posesia ei de când? - uite, da, de şase zile, nu a deschis-o încă şi nici măcar nu s-a uitat la ea.

Într-a şasea zi a Săptămânii de Ură, după toate demonstraţiile, discursurile, zbieratele, cântecele, lozincile, afişele, filmele, figurile de ceară, după tam-tam-ul tobelor şi ta-ta-ta-urile trompetelor, după tropăielile picioarelor în marş, zuruitul şenilelor de tancuri, huruitul avioanelor în formaţie strânsă, bubuitul tunurilor - după şase zile pline de asemenea lucruri, când orgasmul general vibra la intensitate maximă şi când ura tuturor faţă de Eurasia se încinsese până la o asemenea stare delirantă, încât, dacă mulţimea ar fi pus mâna pe cei două mii de criminali de război eurasieni care urmau să fie spânzuraţi în public în ultima zi a manifestărilor, i-ar fi sfâşiat, mai mult ca sigur, în bucăţi - exact în momentul acela s-a făcut cunoscut că, de fapt, Oceania nu se afla în război în Eurasia. Oceania se afla în război cu Estasia. Eurasia era aliată.

Bineînţeles, nimeni nu a recunoscut că ar fi avut loc vreo schimbare. S-a anunţat pur şi simplu, brusc şi peste tot în acelaşi timp, că Estasia este duşmanul, şi nu Eurasia. El, Winston, tocmai lua parte la o demonstraţie într-una dintre pieţele centrale ale Londrei, când a avut loc evenimentul. Era seară, iar feţele albe ca de ceară şi lozincile roşii se vedeau lugubre la lumina reflectoarelor. Piaţa gemea de mai multe mii de oameni, printre care un detaşament de vreo o mie de elevi îmbrăcaţi în uniforme de Spioni. De pe un podium drapat în roşu, perora către mulţime un orator al Partidului Interior, scund şi uscat, cu braţe disproporţionat de lungi şi cu o ţeastă mare şi cheală, pe care degeaba se străduiau să o acopere câteva şuviţe slinoase răzleţe. Individul, cu faţa mică, de şoarece, contorsionată de ură, ţinea gâtul microfonului cu o mână, iar cu cealaltă, o palmă enormă la capătul unui braţ osos, spinteca ameninţător aerul pe deasupra capului. Vocea, care bubuia metalic din cauza amplificatoarelor, revărsa un catalog interminabil de atrocităţi, masacre, deportări, jafuri, violuri, torturări de prizonieri, bombardări de civili, propagandă mincinoasă, agresiuni nedrepte şi tratate încălcate. Era practic imposibil să-l asculţi, fără să ajungi mai întâi să-l crezi şi apoi să turbezi la rândul tău. La fiecare câteva vorbe, furia mulţimii dădea pe dinafară şi vocea vorbitorului se îneca într-un urlet sălbatic, animalic, care izbucnea necontrolat din mii de piepturi. Zbieratele cele mai puţin omeneşti le scoteau elevii. Discursul începuse deja de douăzeci de minute, când, deodată, un curier a urcat grăbit pe podium şi a strecurat un petec de hârtie în mâna vorbitorului. Acesta l-a desfăcut şi l-a citit fără să se oprească din vorbit. Nu s-a schimbat nimic, nici în vocea, nici în felul lui de a vorbi, nici în ceea ce spunea, doar că, brusc, numele erau altele. Fără nici o explicaţie, un val de înţelegere şi-a croit drum prin mulţime. Oceania se afla în război cu Estasia! In clipa următoare, toată piaţa aceea de oameni a resimţit un şoc teribil: lozincile şi afişele cu care era împodobită piaţa erau toate greşite! Peste jumătate din ele nu reprezentau figurile corecte! Sabotaj !! Oamenii lui Goldstein erau la mijloc! A urmat un intermezzo de exaltare, în care afişele au fost smulse de pe pereţi, iar lozincile - rupte şi călcate în picioare. Spionii au săvârşit adevărate minuni prin promptitudinea cu care au escaladat acoperişurile pentru a sfâşia fanioanele atârnate de coşuri. Dar, după numai două-trei minute, totul a revenit la normal. Oratorul era tot cu gâtul microfonului în mână, cu umerii aplecaţi înainte, iar cu mâna liberă spinteca aerul; nici măcar o clipă nu s-a oprit. După încă un minut, din mulţime izbucneau din nou ţipete animalice de furie. Ura a continuat exact ca mai înainte, numai că ţinta se schimbase între timp. Ceea ce-l impresionează pe Winston şi acum, când îşi rememorează situaţia, este faptul că vorbitorul s-a comutat de la un rând la altul, în mijlocul propoziţiei, nu numai fără nici o pauză, dar chiar şi fără să-şi modifice câtuşi de puţin sintaxa. La vremea respectivă, însă, avea alte lucruri pe cap. Exact în timpul dezordinii produse la smulgerea afî şelor, un bărbat a cărui faţă nu a putut-o vedea l-a bătut pe umăr de la spate şi i-a spus:

- Scuzaţi-mă, vă rog, v-a scăpat servieta pe jos!

A luat servieta automat, fără să scoată o vorbă. Ştia că urmau să treacă zile întregi până să aibă el ocazia s-o deschidă, servieta aceea. In momentul în care manifestaţia s-a sfârşit, Winston a luat-o de-a dreptul către Ministerul Adevărului, deşi era aproape ora douăzeci şi trei. întregul personal al Ministerului a procedat la fel. Ordinele ca toată lumea să se prezinte neîntârziat la posturi, care se transmiteau deja la tele-ecrane, nu mai erau necesare.

Oceania se afla în război cu Estasia: Oceania se afla dintotdeauna în război cu Estasia. O mare parte din literatura politic ă a ultimilor cinci ani devenise brusc cu totul ne fondată. Rapoarte şi documente de tot felul, ziare, cărţi, broşuri, filme, înregistrări, fotografii - toate trebuiau corectate cu viteza fulgerului. Deşi, ca întotdeauna, nu s-a dat nici o asemenea dispoziţie, toată lumea ştia că şefii Secţiei intenţionau ca, în cel mult o săptămână, nici o referire la războiul cu Eurasia sau la alianţa cu Estasia să nu mai existe nicăieri. Volumul de muncă avea să fie copleşitor, cu atât mai mult, cu cât presupunea anumite procese cărora nu li se putea spune pe nume. Toată lumea de la Secţia Documente a lucrat câte optsprezece ore din douăzeci şi patru, cu câte două pauze de câte trei ore pentru somn. S-au adus de la subsoluri saltele şi au fost instalate peste tot pe coridoare; pentru mese, personalul de la cantină aducea tot timpul cărucioare pline cu sandvişuri şi cafea Victoria. De fiecare dată când se ridica de pe scaun pentru cele trei ore de somn, Winston se străduia să-şi lase biroul curat şi de fiecare dată când se ţâra înapoi la lucru, abia putând s ă-şi mai ţină ochii deschişi de cât îl dureau, găsea alt val de suluri de hârtie care acopereau biroul ca o avalanşă, îngropând scrievorbitorul şi revărsându-se şi pe jos, aşa încât prima lui grijă era întotdeauna de a le aşeza cât-de-cât ordonat, pentru a-şi face loc să lucreze. Cel mai prost era, însă, că munca era departe de a fi mecanică. De multe ori, ajungea să înlocuiască un nume cu altul; în schimb, rapoartele detaliate ale tuturor evenimentelor îi solicitau atenţia şi imaginaţia. Până şi simplul fapt de a muta războiul dintr-o parte a lumii în alta cerea solide cunoştinţe de geografie.

După trei zile, ochii îl dureau insuportabil de tare, iar ochelarii trebuia să şi-i şteargă la fiecare câteva minute. Era ca un fel de efort fizic epuizant, pe care ar fi avut dreptul să-l refuze, dar cu care simţea şi el, ca de altfel toţi colegii lui, o nerăbdare nevrotică de a se lupta. Din câte avea timp să-şi mai aducă aminte, nu faptul că fiecare cuvânt pe care-l şoptea în scrievorbitor sau pe care-l scria cu creionul chimic era o minciună voită îl deranja. La fel cu toţi ceilalţi din Secţie, dorea şi el, din tot sufletul, ca falsificarea să fie perfectă. In dimineaţa celei de-a şasea zile, avalanşa de suluri s-a rărit. Timp de jumătate de oră, din tubul pneumatic nu a mai ie şit nimic, pe urmă încă un sul şi gata. Cam în acelaşi timp, volumul de muncă slăbea peste tot. Secţia a fost străbătută de un oftat prelung şi, dacă se poate spune aşa, secret. Săvârşiseră cu toţii, acolo, o faptă măreaţă despre care, însă, nimeni nu putea sufla o vorbă. Nimeni n-ar mai fi putut dovedi, pe de altă parte, pe bază de documente, că avusese loc vreodată vreun război cu Eurasia. La orele douăsprezece s-a anunţat deodată, pe neaşteptate, că toţi lucrătorii Ministerului erau liberi până a doua zi dimineaţa. Winston s-a dus acasă, cărând încă i după el servieta în care se găsea cartea şi pe care o ţinuse între picioare cât timp lucra şi sub saltea cât timp dormea; s-a bărbierit şi a fost la un pas de-a pica de somn direct în cadă, deşi apa abia dacă era cât-de-cât dezmorţită.

Cu un fel de pocnituri voluptuoase în toatei încheieturile, urc ă repede scările deasupra magazinului domnului Charrington. Este obosit, dar nu-i mai este somn. Deschide fereastra, aprinde soba murdară de gaz şi pune apă la fiert, într-o cratiţă, pentru cafea. Julia trebuie să sosească dintr-o clipă într-altă; până atunci, are cartea. Se aşeză comod pe fotoliul uzat şi desface servieta. Scoate din ea un volum greu, negru, legat gro solan, fără autor şi titlu pe copertă. Tiparul arată şi el destul de neregulat. Paginile sunt roase pe la colţuri şi se desprind cu uşurinţă, ca şi cum ar fi trecut prin multe mâini.

Pe pagina de titlu, scrie:

TEORIE ŞI PRACTICĂ ÎN COLECTIVISMUL OLIGARHIC

de Emmanuel Goldstein

Winston începe să citească:

CapitolulI

IGNORANŢA ESTE PUTERE

De-a lungul întregii istorii, şi poate chiar de la sfârşitul neoliticului, în lume au existat trei categorii de oameni: cei de Sus, cei de Mijloc şi cei de Jos. Aceste grupuri au fost subîmpărţite în multe feluri, cu cele mai diverse denumiri, iar numărul de indivizi din fiecare grup, ca şi atitudinea unora faţă de ceilalţi au fost diferite de la epocă la epocă; dar structura societăţii nu s-a modificat, în esenţă, niciodată. Chiar şi atunci când au avut loc răsturnări de proporţii sau schimbări aparent iremediabile, schema dinainte s-a reinstaurat, ca un giroscop care se întoarce de la sine în poziţia de echilibru, oricât de mult ar fi deplasat într-o parte sau în cealaltă.

Idealurile celor trei categorii sunt cu totul incompatibile între ele...

Winston se opreşte din citit, realizând, brusc, tocmai acest lucru: uite, citeşte, se simte bine şi nu-l pândeşte nici o primejdie. Este singur, fără tele-ecran şi fără nici o ureche care să asculte pe gaura cheii, nu are reflexul nervos de a se uita mereu peste umăr sau de a-şi acoperi pagina cu mâna. Simte pe obraz adierea blândă a verii. De undeva, de departe de tot, ajunge până la el ecoul stins al strigătelor unor copii; în cameră, însă, nu se aude nimic altceva decât ticăitul pendulei. Se înfundă mai bine în fotoliu şi îşi ridică picioarele pe grătarul de la cămin. Este o minune pentru el, este ideea pe care şi-o face el despre nemurire. La un moment dat, aşa cum faci de obicei cu o carte despre care ştii că ai s-o citeşti de la cap la coadă şi de la coadă la cap, o deschide în altă parte şi nimereşte la Capitolul III, unde se apucă să citească:

Capitolu 3

RĂZBOIUL ESTE PACE

Împărţirea lumii în cele trei mari superputeri a putut fi şi a fost, într-adevăr, prevăzută încă prima jumătate a secolului XX. O dată cu înghiţirea Europei de către Rusia şi a Imperiului Britanic de către Statele Unite ale Americh, au luat fiinţă două dintre cele trei puteri existente, Eurasia si, respectiv, Oceania. Cea de-a treia, Estasia, s-a cristalizat ca unitate distinctă abia după un alt deceniu de lupte confuze. Frontierele dintre cele trei superputeri sunt, pe alocuri, arbitrare, iar în alte părţi oscilează în funcţie de soarta războiului, dar, în general, urmează liniile geografice. Eurasia cuprinde întreaga parte de nord a masei continentale euro-asiatice, din Portugalia până la strâmtoarea Behring. Oceania cuprinde cele două Americi, arhipelagurile din Oceanul Atlantic, inclusiv Insulele Britanice, Australasia, precum şi sudul Africii. Estasia, fiind ceva mai mică decât celelalte două şi cu o frontieră occidentală mai puţin clară, cuprinde China şi ţările de la sud de ea, arhipelagul japonez şi o porţiune mare, dar variabilă, din Manciuria, Mongolia şi Tibet, într-o combinaţie sau alta, cele trei superputeri se află în permanenţă în stare de război, de peste douăzeci şi cinci de ani. Cu toate acestea, războiul nu mai este o luptă disperată şi anihilantă, aşa cum era în primele decenii ale secolului XX. Este un conflict cu scopuri limitate, între nişte combatanţi care nu se pot distruge unul pe altul, care nu au nici un motiv material ca să se lupte şi între care nu există nici o diferenţă ideologică esenţială. Ceea ce nu înseamnă că modul în care este purtat războiul sau atitudinea predominantă în legătură cu el au devenit mai puţin sângeroase sau mai cavalereşti. Dimpotrivă, isteria războinică este generală şi neîntreruptă în toate cele trei state, iar acte ca violul, jaful, masacrarea copiilor, reducerea de populaţii întregi la condiţia de sclavi şi represaliile împotriva prizonierilor, mergând până la a-i fierbe sau îngropa de vii, sunt considerate fireşti şi chiar meritorii atunci când sunt săvârşite de propria tabără, şi nu de inamic. Dar, fizic vorbind, războiul nu antrenează decât un număr foarte restrâns de oameni, mai ales specialişti de înaltă clasă, şi produce relativ puţine pierderi de orice fel. Lupta, presupunând că se dă vreo luptă, are loc pe acele frontiere vagi, ale căror linii omul simplu le poate cel mult bănui, sau în jurul Fortăreţelor Plutitoare care păzesc poziţiile strategice pe întinsul mărilor, în centrele de civilizaţie, însă, războiul nu înseamnă altceva decât o continuă criză de bunuri de larg consum şi, din când în când, explozia câte unei rachete care poate lăsa în urma ei cel mult câteva zeci de morţi. De fapt, esenţa războiului este cea care s-a schimbat. Mai exact spus, motivele pentru care se duce războiul s-au schimbat, ca ordine a importanţei. Motive care existau deja, într-o mică măsură, în războaiele extinse din prima parte a secolului XX au devenit acum dominante şi sunt recunoscute şi formulate în mod conştient.

Cine vrea să înţeleagă esenţa războiului actual - pentru că, în ciuda regrupărilor care au loc la câţiva ani o dată, este mereu acelaşi, unic, război - trebuie să-şi dea seama, în primul rând, că războiul de acum nu are cum fi hotărâtor. Nici una dintre cele trei superputeri nu ar putea îi definitiv cuce -rită, nici măcar de celelalte două împreună. Sunt mult prea echilibrate ca forţă, iar obstacolele naturale care le protejează pe fiecare sunt efectiv descurajante: Eurasia este apărată de suprafeţele ei parcă nesfârşite, Oceania de apele Atlanticului şi Pacificului, iar Estasia de numărul imens de locuitori pe care îi are şi de sârguinţă acestora, în al doilea rând, din punct de vedere material, nu mai are pentru ce să se lupte. O dată cu instaurarea unor economii închise, autarhice, în care produc ţia şi consumul se reglează reciproc, bătălia pentru pieţe de desfacere, care era una dintre principalele cauze ale războaielor anterioare, a luat sfârşit, iar concurenţa în legătură cu materiile prime nu mai este o problemă de viaţă şi de moarte. Oricum, fiecare superputere este atât de întinsă, încât poate obţine aproape toate materiile prime din resurse strict interne. Atâta cât mai are o raţiune economică directă, războiul se poartă pentru forţa de muncă, între frontierele superputerilor şi niciodată definitiv în posesia vreuneia dintre ele, se află o zonă aproape dreptunghiulară, având colţurile la Tanger, Brazzaville, Darwin şiHong-Kong, unde trăieşte aproximativ o cincime din populaţia globului. Pentru capturarea acestor regiuni dens populate şi a Polului Nord se luptă cele trei state fără întrerupere. De fapt, nici unul dintre ele nu controlează vreodată întreaga suprafaţă disputată. Unele regiuni trec în continuu dintr-o parte în alta, iar nesfârşitele schimbări de aliniere sunt dictate de posibilitatea de a cuceri cutare sau cutare porţiune printr-o bruscă trădare.

Toate teritoriile disputate conţin minereuri valoroase, iar unele dintre ele sunt surse de produse vegetale importante, cum ar îi cauciucul care, în zonele cu o climă mai rece, nu poate îi obţinut decât pe cale sintetică, prin metode relativ costisitoare. Dar, mai presus de orice, toate sunt rezerve nesecate de forţă de muncă ieftină. Puterea care controlează Africa Ecuatorială, ţările din Orientul Mijlociu, sudul Indiei sau Arhipelagul Indonezian dispune, în acelaşi timp, de vieţile a zeci sau sute de milioane de muncitori prost plătiţi, care trag din greu. Locuitorii acestor regiuni, reduşi, mai mult sau mai puţin pe faţă, la condiţia de sclavi, trec fără întrerupere de la cuceritor la cuceritor, fiind consumaţi ca o materie primă, ca petrolul sau cărbunele, în competiţia celor trei puteri de a produce şi mai multe arme, de a cuceri şi mai mult teritoriu, de a stăpâni şi mai multă forţă de muncă, de a produce şi mai multe arme, de a cuceri şi mai mult teritoriu -si tot aşa la nesfârşit. Este de remarcat, totuşi, faptul că luptele în sine nu trec niciodată dincolo de marginile regiunilor disputate. Frontiera Eurasiei oscilează între bazinul fluviului Congo şi ţărmul de nord al Mediteranei; insulele din Oceanul Indian şi din Pacific sunt tot timpul cucerite şi recucerite de Oceania şi Estasia; în Mongolia, linia care desparte Eurasia de Estasia nu este niciodată fixă; în jurul Polului, toate cele trei puteri ridic ă pretenţii la nişte enorme teritorii care, de fapt, sunt în mare măsură nelocuite şi neexplorate; dar echilibrul de forţe rămâne tot timpul relativ constant, iar teritoriul care constituie corpul fiecăreia dintre puteri rămâne întotdeauna ne violat. Mai mult decât atât, forţa de muncă a popoarelor din jurul Ecuatorului nu este, în realitate, vitală pentru economia mondială; aceşti oameni nu adaugă nimic avuţiei globale a omenirii, din moment ce întregul produs al muncii lor este consumat pentru ducerea războiului, iar scopul fiecărui război este acela de a ajunge într-o situaţie favorabilă pentru a declanşa un nou război. Forţa de muncă a Populaţiilor înrobite permite accelerarea tempo-ului stării neîntrerupte de conflict. Dar, chiar dacă aceste populaţii nu ar exista, structura societăţii mondiale şi procesul prin care aceasta se menţine nu ar fi esentialmente diferite.

Principalul scop al războiului modern-conform Principiilor dublugânditului, acest scop este şi, în acelaşi timp, nu este recunoscut de capetele conducătoare ale Partidului Interior - este acela de a consuma produsul maşinii, fără a ridica nivelul general de trai. încă de la sfârşitul secolului XIX, printre problemele latente în societatea industrializată a fost şi aceea de a găsi ceva de făcut cu surplusul de bunuri de larg consum. In prezent, când puţini oameni au ce mânca în cantităţi suficiente, această problemă, desigur, nu este urgentă şi nu ar fi devenit urgentă nici dacă nu ar fi existat un proces artificial de distrugere. Lumea de astăzi este o lume despuiată, înfometată, ruinată, chiar şi faţă de cea dinainte de 1914 şi cu atât mai mult faţă de viitorul utopic pe care-l prefigurau oamenii acelor timpuri. La începutul secolului XX, imaginea unei societăţi a viitorului incredibil de bogată, de tihnită, de ordonată şi de eficientă - o lume antiseptică, strălucind a sticlă, oţel şi beton armat alb ca laptele - făcea parte din conştiinţa aproape a fiecărui individ alfabetizat. Ştiinţa şi tehnologia se dezvoltau într-un ritm prodigios şi era de presupus că aveau să se dezvolte în continuare. Şi totuşi, nu s-a întâmplat aşa, pe de o parte datorită sărăcirii provocate de o lungă serie de războaie şi revoluţii, pe de altă parte fiindcă progresul ştiinţific şi tehnic depind de un sistem de gândire empirică imposibil de menţinut într-o societate strict înregimentată, în general, lumea este mai primitivă astăzi decât în urmă cu cincizeci de ani. Unele regiuni înapoiate au progresat şi au fost dezvoltate anumite tehnologii, întotdeauna legate, într-un fel sau altul, de înfruntările militare şi de spionajul poliţienesc, dar inovaţia şi experienţa au dispărut aproape de tot, iar ravagiile războiului nuclear din anii cincizeci nu au fost înlăturate în întregime. Şi totuşi, pericolul inerent pe care-l reprezintă maşina este în continuare activ, încă în momentul primei apariţii a maşinii, orice om cu capul pe umeri îşi putea da seama că nevoia de corvezi omeneşti şi, plecând de aici, într-o oarecare măsură, nevoia inegalităţii între oameni dispăruseră. Dacă maşina ar fi fost utilizată în această direcţie în mod conştient, atunci foametea, munca excesivă, mizeria, analfabetismul şi boala ar fi fost eradicate în răstimpul câtorva generaţii. Realitatea a confirmat că, fără a fi folosită cu acest scop anume, ci printr-un fel de proces automat - prin producerea unei avuţii care, uneori, nu putea să nu fie distribuită -, maşina a ridicat, într-adevăr, foarte mult nivelul de trai al omului mediu, într-o perioadă de circa cincizeci de ani, la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Dar la fel de limpede a devenit şi faptul că o creştere globală a avuţiei ameninţa să distrugă - si, de fapt, într-un anume sens, a şi distrus - societatea ierarhizată, într-o lume în care fiecare ar fi muncit puţine ore pe zi, ar fi posedat o maşină sau chiar un avion, într-o astfel de ipotetică lume, forma cea mai evidentă şi poate cea mai importantă de inegalitate ar fi dispărut. Devenită generală, bogăţia ar fi şters deosebirile. Desigur, se putea imagina o societate în care bogăţia, \n sens de bunăstare, adică posesiuni personale şi comodităţi, să fie echitabil distribuită, iar puterea să rămână în mâinile unei mici caste privilegiate. Dar o asemenea societate nu ar fi putut, practic, rămâne stabilă prea mult timp. Fiindcă, dacă toată lumea s-ar bucura de tihnă în egală măsură, atunci narea masă a celor scufundaţi, în mod normal, în sărăcie s-ar cultiva şi ar învăţa să gândească independent; pasul următor ar fi să realizeze, mai devreme sau mai târziu, că minoritatea privilegiată nu are nici o funcţie şi s-o dea la o parte, „Până la urmă, o societate ierarhizată nu este posibilă decât bazându-se pe sărăcie şi ignoranţă, întoarcerea la un trecut agricol, aşa cum propovăduiau gânditori de la începutul secolului XX, nu era o soluţie realizabilă, atât pentru că venea în conflict cu tendinţa către mecanizare, devenită cvasi-instinctivă în toată lumea, cât şi pentru că o ţară nedezvoltată din punct de vedere industrial rămânea, militar vorbind, neajutorată şi descoperită în faţa dominaţiei directe sau indirecte a rivalilor mai avansaţi. Nici soluţia de a ţine masele în stare de sărăcie prin restrângerea producţiei de mărfuri nu a fost satisfăcătoare. Acest lucru s-a petrecut pe scară largă în timpul ultimei faze a capitalismului, în linii mari între anii 1920 şi 1940. Economia multor ţări a fost lăsată să stagneze, pământul a fost lăsat să se sălbăticească, fondurile fixe nu au mai fost reînnoite, secţiuni mari ale populaţiei au fost împiedicate să muncească şi întreţinute de Stat prin ajutorul de şomaj. Dar şi această situaţie pe de o parte a atras după sine slăbirea capacităţii de luptă, iar pe de altă parte, cum privaţiunile pe care le menţinea erau vizibil ne-necesare, a făcut inevitabilă fortificarea opoziţiei.