George Orwell o mie nouasute optzeci şi patru



Yüklə 2,14 Mb.
səhifə22/25
tarix05.03.2018
ölçüsü2,14 Mb.
#44211
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   25

5


De când l-au arestat, din ziua aceea, a ştiut în fiecare moment - cel puţin, aşa i s-a părut, că ştie - cam prin ce parte a clădirii fără ferestre se găsea. Poate că există vagi diferenţe de presiune a aerului. Celulele unde l-au bătut gardienii erau sub nivelul p amantului, încăperea unde l-a interogat O'Brien se găsea undeva sus, sub acoperiş. Locul unde se află acum se găseşte la zeci de metri sub pământ, cel mai jos cu putinţă.

încăperea este mai mare decât cele mai multe celule prin care a mai trecut. Dar nu prea poate să studieze cum trebuie ceea ce vede din poziţia în care stă. Vede două măsuţe, exact în faţa lui, fiecare acoperită cu postav verde. Una se găseşte la numai un metru sau doi de el, cealaltă mai departe, lângă uşă. El, Winston, stă legat drept de un scaun, atât de strâns, încât nu poate face efectiv nici o mişcare, nici măcar cu capul. Are ceva ca un colier care îi fixează capul de la spate, obligându-l să privească drept în faţă.

Deocamdată e singur, dar uite că uşa se deschide. Intră O'Brien.

- M-ai întrebat odată, zice el, deschizând brusc vorba, ce este în Camera o-sută-unu. Ţi-am răspuns atunci că ştiai deja şi singur. Toată lumea ştie: în Camera o-sută-unu este cel mai rău lucru din lume.

Uşa se deschide din nou. Intră un gardian ducând ceva făcut din sârmă, un fel de cutie sau de coş, pe care-l depune pe măsuţa de lângă uşă. Din cauza lui O'Brien care îi stă în faţă, Winston nu reuşeşte să vadă ce este obiectul respectiv.

- Cel mai rău lucru din lume, continuă O'Brien, diferă de la individ la individ.

Poate fi îngropatul de viu, moartea prin ardere sau prin înecare sau prin tragere în ţeapă, sau cincizeci de alte feluri de moarte, în unele cazuri, cel mai rău lucru din lume este câte ceva absolut banal, care nici măcar nu provoacă moartea, sau nu neapărat.

O'Brien s-a dat puţin mai la o parte, aşa încât Winston reuşeşte să vadă mai bine obiectul de pe masă. Este o cuşcă dreptunghiulară de sârma care are, în partea de sus, un mâner. La un capăt are fixat ceva ca un fel de mască de scrimă, cu partea concavă în afară. Deşi cuşca se găseşte la trei-patru metri de el, Winston vede că este împărţită în două compartimente şi că, în fiecare dintre ele, se găseşte câte un animal. Şobolani.

- În cazul tău, zice O'Brien, cel mai rău lucru din lume se întâmpla să fie şobolanii.

Din primul moment în care a zărit cuşca, pe Winston l-a apucat un fel de tremurat, ca o premoniţie, ca o teamă de ceva - nu ştie nici el de ce anume. Dar, acum, că s-a gândit puţin, pricepe brusc semnificaţia măştii anexate la capătul cuştii. Maţele i se întorc efectiv pe dos.

- Nu poţi face aşa ceva!! - zbiară el cu o voce ascuţită şi spartă. Doar n-o să faci aşa ceva! Nu se poate!

- Ţi-aduci aminte de momentul acela de panică oarbă din visele tale? - continuă imperturbabil O'Brien. Vezi în faţa ochilor ceva ca un perete de întunecime şi auzi în urechi un zgomot ca un muget? De cealaltă parte a peretelui de întunecime se găseşte ceva cumplit, îţi dai seama că ştii ce anume, dar nu îndrăzneşti să tragi lucrul acela la lumină. Şobolani sunt - ei se ascund de partea cealaltă a beznei.

- O'Brien! - zice Winston, făcând eforturi să-şi stăpânească vocea. O'Brien, dumneata ştii că nu-i nevoie de aşa ceva. Spune-mi ce anume aştepţi de la mine şi fac.

O'Brien tace o vreme. Apoi, începe să vorbească pe tonul lui profesoral, privind meditativ undeva, în depărtare, ca şi cum s-ar adresa unui public plasat în spatele lui Winston:

- în sine, durerea nu este întotdeauna de ajuns. Se întâmpla, uneori, ca un om să reziste durerii până când ajunge să moară din cauza ei. Dar, pentru orice om, fără nici o excepţie, există câte ceva de nesuportat - ceva la care nici nu se poate gândi. Nu este vorba aici de curaj sau de laşitate. Când cazi de undeva de sus, nu este o laşitate să te agăţi de o frânghie. Când ieşi la suprafaţa apei, nu eşti laş dacă tragi aer în plămâni. Este, pur şi simplu, un instinct care nu poate fi controlat. La fel cu şobolanii. Pentru tine, şobolanii sunt de nesuportat. Ei reprezintă o formă de presiune la care nu ai putea rezista, nici dacă ţi-ai propune acest lucru. In faţa lor, vei face întotdeauna ceea ce ţi se cere.

- Bine, dar CE anume mi se cere?! Cum pot să fac un lucru, dacă nu ştiu despre ce este vorba?!

O'Brien ia cuşca de mâner şi o aduce pe măsuţa mai apropiată, aşezând-o cu grijă pe faţa de masă de postav verde. Winston simte cum îi ţiuie sângele în urechi. Are senzaţia că se află într-o crâncenă singurătate. Parcă este în mijlocul unei imense câmpii goale, un deşert plat, scăldat în lumina soarelui, în care toate zgomotele ajung până la el de la distanţe enorme. Şi totuşi, cuşca este la nici doi metri de el. Şobolanii sunt enormi. Sunt la vârsta la care botul şobolanului devine turtit şi crud, iar blana i se face, din cenuşie, brună.

- Şobolanul, zice O'Brien, adresându-se din nou publicului invizibil, deşi face parte dintre rozătoare, este carnivor. Ştii asta, nu-i aşa? Ai auzit, probabil, ce se petrece prin cartierele sărace ale oraşului. Sunt străzi unde o femeie nu îndrăzneşte să-şi lase copilul singur în casă nici măcar cinci minute, pentru că sigur sar şobolanii la el şi, în cel mult câteva minute, nu mai rămân decât oasele din el. întotdeauna atacă numai oameni bolnavi sau muribunzi. Surprinzător cu câtă acuitate recunosc un om neajutorat!

Din cuşcă izbucneşte un val de chiţcăieli. Lui Winston i se pare că zgomotul vine de departe. Şobolanii se luptă între ei: încearcă să se muşte unul pe celălalt prin peretele despărţitor dintre compartimente. Aude şi un horcăit profund de disperare. Şi acela parcă ajunge la el de hăt, departe. O'Brien ia cuşca de mâner şi, ridicând-o în aer, apasă ceva înăuntru. Se aude un clic ascuţit. Winston face un efort supraomenesc de a se smulge din scaun. Nici o nădejde, însă: fiecare părticică din trupul lui, chiar şi capul, rămâne fixată de scaun. O'Brien aduce cuşca şi mai aproape. A ajuns la mai puţin de un metru de faţa lui Winston.

- Am apăsat pe prima manetă, explică O'Brien. înţelegi cum este construită cuşca aceasta, nu-i aşa? Masca se mulează pe capul tău. Când voi apăsa pe a doua manetă, uşiţa cuştii se va ridica. Fiarele-astea înfometate vor ţâşni din ea ca din puşcă. Ai văzut vreodată vreun şobolan plutind prin aer? Se vor arunca în obrazul tău şi vor începe să roadă de-a dreptul prin el. Uneori sar întâi la ochi. Alteori străpung falca şi sfâşie limba.

Cuşca este şi mai aproape: în câteva clipe, o să-l atingă. Aude un şir de ţipete ascuţite care parcă izbucnesc din aerul de deasupra capului lui. Dar se luptă furios cu disperarea. Să se gândească, să se gândească fie şi o fracţiune de secundă, cât mai are timp, să se gândească - este singura speranţă care i-a mai rămas. Deodată, îl izbeşte mirosul greu, muced, al fiarelor. Simte o convulsie violentă de greaţă în burtă. Şi-o fi pierdut cunoştinţa? Totul i se face negru înaintea ochilor. Pentru o clip ă, urlă ca un animal turbat. Şi totuşi, negreala se risipeşte, lăsându-i agăţat de o idee. Nu e poate salva decât într-un singur fel. Trebuie să pună pe altcineva, altă fiinţă omenească, între şi şobolani.

Cercul măştii este acum destul de mare pentru a-i astupa vederea de tot. Uşiţa de sârmă se găseşte la câteva palme de faţa lui. Şobolanii au înţeles ce urmează. Unul dintre ei se fâţâie în sus şi în jos; celălalt, un veteran râios al canalelor, s-a ridicat în două labe, sprijinindu-se cu cele din faţă de peretele de sârmă şi adulmecând aerul cu nerăbdare. Winston îi vede mustăţile şi colţii gălbejiţi. Panica oarbă îl cuprinde din nou. Neputinţă. Nu mai vede, nu mai gândeşte nimic.

- Era o pedeapsă banală în China imperială, zice O'Brien, mai didactic ca niciodată.

Masca i s-a lipit de faţă. Sârmă îi freacă obrajii, în clipa asta, abia în clipa asta - o fărâmă de speranţă - nu, n-a scăpat încă - dar speră - prea târziu, poate prea târziu... A înţeles brusc, abia în clipa asta, că nu există decât o singură persoană, în toată lumea largă, asupra căreia poate transfera supliciul - un singur trup pe care-l poate pune la mijloc, între el şi şobolani. Urlă ca un dement, repetând întruna:

- Pe Julia !! Pe Julia!! Nu pe mine! Pe Julia! Nu-mi pasă ce-i faceţi! Să-i sfâşie faţa, s-o roadă pân’ la os! Nu pe mine! Pe Julia! Nu pe mine !... în clipa următoare, cade pe spate, într-o prăpastie enormă, dar departe de şobolani. Este încă legat de scaun, dar i se pare că se prăbuşeşte trecând prin podea, prin pereţii clădirii, prin pământ, prin oceane, prin atmosferă şi ajunge în spaţiul cosmic, în vidul cosmic dintre stele, undeva departe, departe - departe de şobolani. A ajuns la ani-lumină depărtare, dar O'Brien se află tot lângă el. Tot mai simte sârmă rece pe obraz. Prin bezna de nepătruns care-l înconjoară, aude un altele metalic; dar ştie că uşiţa cuştii, în loc să se deschidă, s-a închis.


Yüklə 2,14 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   25




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin