George Orwell o mie nouasute optzeci şi patru

8

Au reuşit, în fine, au reuşit!

Camera în care au fost invitaţi este lungă şi uşor luminată. Tele-ecranul murmură încet. Covorul luxos, de un albastru-închis, îţi dă impresia că păşeşti pe catifea. La capătul celălalt al camerei, O'Brien stă la un birou, sub o lampă cu abajur verde, cu un teanc de hârtii de o parte şi de alta. Nu ridică privirile când servitorul îi pofte şte înăuntru pe Julia şi pe Winston. Lui Winston, inima îi bate atât de tare, încât nu se crede în stare să articuleze vreo vorbă. Au reuşit, în fine, au reuşit! - este tot ce-i vine în minte. Cu totul nesăbuit din partea lor să vină aici şi curată nebunie să vină împreună. Deşi este adevărat că au venit fiecare pe alt drum şi doar în faţa uşii lui O'Brien s-au întâlnit. Dar pentru simplul fapt de a intra într-un asemenea loc îţi trebuie nervi tari. Sunt extrem de rare ocaziile în care poţi vedea pe dinăuntru locuinţele membrilor Partidului Interior, sau chiar să intri în cartierul lor şi-atât. întreaga atmosferă a blocului imens, tot luxul ăsta şi bogăţia din jur, mirosurile neobişnuite de mâncare bună şi tutun fin, lifturile silenţioase şi incredibil de rapide, care alunecă în sus şi în jos, servitorii în livrele albe care se grăbesc încoace şi încolo - totul te intimidează. Deşi scopul venirii aici este unul precis, la fiecare pas îl urmăreşte teama ca nu cumva de după primul colţ să apară vreun soldat din gardă în uniformă neagră, să-i ceară actele şi să-i ordone să iasă afară. Oricum, servitorul lui O'Brien i-a primit fără şovăială. Este un tip scund, brunet, în livrea albă, cu o faţă romboidală lipsită de orice expresie, care poate foarte bine să fie o faţă de asiatic. Coridorul prin care i-a condus este acoperit cu un covor moale şi tapetat în crem, cu lambriuri albe, totul strălucind de curăţenie. Şi asta este de natură să te intimideze. Winston nu-şi aminteşte să fi văzut vreodată un coridor ai cărui pereţi să fie altfel decât murdari de la frecarea cu corpurile oamenilor.

O'Brien ţine în mână o foaie de hârtie pe care o studiază foarte concentrat. Faţa lui lată, aplecată în aşa fel, încât i se vede linia nasului, este deopotrivă impunătoare şi inteligentă. Timp de vreo douăzeci-treizeci de secunde, nu se mişcă deloc.

Apoi, trage scrievorbitorul spre el şi bolboroseşte repede un mesaj, în jargonul hibrid al Ministerelor:

Articol unu virgulă cinci virgulă şapte aprobat plineşte stop propunere conţinută articol şase dubluplus stupidă vecină crimăgândit anulează stop neprocedează constructeşte anteprimire plusdepline evaluări echipament deasupra stop final mesaj.

Abia acum se ridică de pe scaun şi vine spre ei de-a lungul covorului moale. Ceva din atmosfera oficială pare să fi dispărut o dată cu transmiterea mesajului în Nouvorbă, dar O'Brien este mai încruntat ca de obicei, parcă neconvenindu-i că este deranjat din munca pe care o face. Groaza resimţită de Winston până a ajunge aici este acum dublată de o stinghereală banală: dar dacă a făcut o greşeală stupidă? Ce dovadă clară are el că O'Brien conspiră în vreun fel împotriva regimului? Nimic, în afară de o anumită sclipire a ochilor şi un răspuns echivoc, în rest numai şi numai închipuirile lui, bazate pe un vis. Nici măcar nu poate folosi pretextul că a venit să ia dicţionarul promis, pentru că atunci ce rost mai are prezenţa Juliei? Apropiindu-se de ei, O'Brien trece prin faţa tele-ecranului, se opreşte brusc, de parcă i-ar fi venit chiar atunci o idee, se întoarce spre tele-ecran şi apasă pe un buton din perete. Se aude un pocnet ascuţit. Vocea se stinge.

Julia scoate un fel de icnet de mirare, abia perceptibil. De şi îngrozit, Winston este, totuşi, mult prea surprins ca să se abţină:

- Puteţi să-l închideţi! - exclamă el.

- Da, răspunde sec O'Brien. Avem acest privilegiu.

Acum a ajuns în faţa lor. Silueta lui masivă îi domină, iar expresia feţei este tot indescifrabilă. îl aşteaptă, cu o atitudine severă, pe Winston să vorbească, dar despre ce? Chiar şi acum se poate foarte bine să fîe, pur şi simplu, un om ocupat, iritat că a fost întrerupt. De când O'Brien a oprit tele-ecranul, nici el, nici ei doi nu au scos o vorbă. In cameră s-a aşternut o linişte mormântală. Secundele trec, lungindu-se la infinit. Cu eforturi aproape supraomeneşti, Winston reuşeşte să susţină în continuare privirea ochi în ochi a lui O'Brien. Deodată, faţa întunecată a acestuia se schimbă în ceva ce ar putea fi începutul unui zâmbet. Cu gestul lui caracteristic, O'Brien îşi scoate ochelarii şi apoi şi-i aşează mai bine pe nas.

- Cine începe? Dumneata sau eu? - întreabă el.

- încep eu, răspunde Winston prompt. Aparatul este închis de-a binelea?

- Da, este închis de tot. Suntem numai noi.

- Am venit aici pentru că...

Dar se opreşte, dându-şi seama, pentru prima oară, ce motive şubrede au avut de a veni acolo. Şi cum, de fapt, habar nu are ce fel de ajutor aşteaptă din partea lui O'Brien, îi vine greu să spună de ce au venit, îşi reia, însă, vorba, conştient că trebuie să spună ceva care să sune şi neajutorat şi pretenţios în acelaşi timp.

-...credem că există un fel de conspiraţie, un gen de organizaţie secretă care acţionează împotriva Partidului şi că dumneavoastră faceţi parte din ea. Vrem şi noi să facem parte din ea şi să luptăm alături de ea. Suntem duşmanii Partidului. Nu credem în principiile SOCENG-ului. Suntem criminali în gândire. întreţinem relaţii amoroase. Vă spun toate astea pentru că vrem să ne pune la dispoziţia dumneavoastră. Dacă vreţi să vă mai spunem şi altceva care să ne incrimineze, sunt gata s-o facem.

Se opreşte şi aruncă o privire peste umăr, cu sentimentul că s-a deschis uşa. într-adevăr, servitorul cel mic şi galben la faţă a intrat fără să bată la uşă, aducând pe o tavă o sticlă şi câteva pahare.

- Martin este dintre noi, zice O'Brien impasibil. Adu paharele -aici, Martin. Pune-le pe masa rotundă. Sunt destule scaune? Bine, atunci luaţi loc şi să stăm de vorbă mai comod. Adu-ţi şi tu un scaun, Martin. Avem de discutat lucruri serioase, zece minute nu-i nevoie să mai faci pe valetul.

Omul cel scund se aşează, foarte dezinvolt, dar, totuşi, cu un aer care tot a purtare de servitor aduce, ca un valet căruia i se face o favoare. Winston îl urmăreşte cu coada ochiului. Formidabil: toată viaţa, omul ăsta joacă un rol şi-i este frică să se dezbare fie şi o clipă de personajul pe care-l întruchipează. O'Brien apucă sticla de gât şi toarnă în pahare un lichid de un roşu-aprins. Lui Winston i se trezesc nişte vagi amintiri, ceva ce a văzut demult pe un perete sau pe un panou - o sticlă mare făcută din lumini electrice, care parcă se mişca în sus şi în jos, turnându-şi conţinutul într-un pahar. Privit de sus, lichidul acesta pare negru. Dar în sticlă se vede că luceşte în culoarea rubinului. Are un miros dulce-acrişor. Se uită la Julia: a luat paharul şi-l miroase de zor, cu o sinceră curiozitate.

- Vin se numeşte, zice O'Brien, cu un zâmbet discret. Aţi citit prin cărţi despre el, nu se poate să nu fi auzit. Din păcate, nu ajunge cine-ştie-cât din el şi la Partidul Exterior. Ridică paharul, cu un aer de solemnitate: Cred că s-ar cuveni să începem cu un toast. în sănătatea conducătorului nostru, Emmanuel Goldstein!

Winston îşi duce paharul la buze cu o oarecare nerăbdare. A citit în cărţi despre vin şi l-a văzut în vis. Ca şi presse-papiers-ul de sticlă, sau ca poezioarele pe care domnul Charrington şi le aminteşte numai pe jumătate, vinul ţine de un trecut romantic, dispărut - de vremurile de aur, cum îi place lui să le spună, atunci când meditează, în puţinele momente de intimitate. Nu ştie nici el de ce, dar întotdeauna a crezut că vinul trebuie să aibă un gust foarte dulce, ca gemul de mure, şi că te ameţeşte imediat. De fapt, când îl înghite, lichidul cel roşu îl dezamăgeşte profund. După ani întregi de băut gin, vinul i se pare chiar greţos. Pune înapoi pe masă paharul golit.

- Deci există o persoană numită Goldstein? - întreabă el.

- Da, există o asemenea persoană, şi anume trăieşte. Unde? Asta nu ştiu, îi răspunde O'Brien.

- Dar conspiraţia - organizaţia, vreau să zic? Ea este reală? Nu este, pur şi simplu, o invenţie a Poliţiei Gândirii?

- Nu, este reală. Frăţia i se spune. Nu veţi afla niciodată prea multe despre Frăţie, doar că există şi că faceţi parte din ea. Dar despre treaba asta o să vă spun mai multe peste câteva minute. Se uită la ceasul de la mână. Nu este indicat, nici pentru membrii Partidului Interior, să închidă tele- ecranul mai mult de jumătate de oră. N-ar fi trebuit să veniţi aici amândoi; iar de plecat, va trebui să plecaţi separat. Dumneata, tovarăşă, zice el, înclinând capul către Julia, pleci prima. Avem la dispoziţie vreo douăzeci de minute. Sper că înţelegeţi că, pentru început, trebuie să vă pun anumite întrebări, în linii mari vorbind, cam ce aţi fi gata să faceţi?

- Orice este omeneşte posibil, se grăbeşte să-i răspundă Winston. O'Brien se răsuceşte pe jumătate pe scaun şi ajunge cu faţa către el.

Pe Julia aproape că nu o bagă în seamă, de parcă i s-ar părea normal ca el, Winston, să vorbească şi în numele ei. Clipeşte din ochi ceva mai lung, apoi începe să pună întrebările cu o voce joasă, inexpresivă, aşa cum faci ceva de rutină, un fel de catehism ale cărui răspunsuri, cele mai multe dintre ele, le ştii dinainte.

- Sunteţi gata să vă daţi viaţa?

- Da.

- Sunteţi gata să ucideţi?

- Da.

- Să comiteţi sabotaje care ar putea costa viaţa a sute de oameni nevinovaţi?

- Da.

- Să vă trădaţi ţara unei puteri străine?

- Da.

- Sunteţi pregătiţi să înşelaţi, să falsificaţi, să şantajaţi, să corupeţi mintea copiilor, să împărţiţi droguri care anihilează voinţa, să încurajaţi prostituţia, să răspândiţi boli venerice - să faceţi orice este susceptibil de a demoraliza Partidul şi de a-i submina puterea?

- Da.

- Dacă, de pildă, s-ar dovedi necesar, dintr-un motiv oarecare, să aruncaţi acid sulfuric în ochii unui copil, sunteţi gata să faceţi aşa ceva?

- Da.

- Sunteţi gata să vă schimbaţi identitatea şi să trăiţi tot restul vieţii, de pildă, servind într-un restaurant sau cărând cu spinarea în port?

- Da.

- Sunteţi gata - amândoi - să vă despărţiţi şi să nu vă mai vedeţi niciodată?

- Nu, intervine Julia.

Winston are senzaţia ciudată că trece mult timp până să formuleze un răspuns. In prima clipă, i se pare chiar că şi-a pierdut capacitatea de a vorbi. Limba i se răsuceşte mută, articulând primul sunet al unui răspuns, pe urmă al celuilalt. Şi tot aşa de mai multe ori. Până nu-l rosteşte cu voce tare, nu ştie nici el pe care l-a formulat de fapt. In cele din urmă, spune:

- Nu.

- E bine că mi-aţi spus, zice O'Brien. Noi trebuie să ştim totul. După care adaugă, de astă dată cu o voce mai expresivă, întorcându-se către Julia: Trebuie să înţelegi un lucru, tovarăşă: chiar dacă prietenul dumitale rămâne în viaţă, s-ar putea să devină o cu totul altă persoană. S-ar putea să fim obligaţi de a-i da o identitate complet nouă. Faţa, mişcările, forma mâinilor, culoarea părului - până şi vocea - ar ajunge diferite faţă de ce ştii dumneata. Şi chiar şi dumneata ai putea deveni altcineva. Avem chirurgi care pot schimba un om de nu-l mai recunoşti. Uneori se dovedeşte necesar. Uneori ajungem chiar să amputăm câte-o mână sau un picior.

Winston nu se poate abţine să arunce o privire, mai mult cu coada ochiului, către faţa mongoloidă a lui Martin, servitorul. Nu vede, însă, nici o cicatrice. Julia parcă a mai pălit cu o nuanţă, arătându-şi şi mai clar pistruii, dar îl înfruntă pe O'Brien plină de curaj. Morfoleşte ceva din buze a asentiment.

- Bun, atunci astea le-am aranjat, conchide O'Brien.

Pe masă se află o tabacheră de argint. O'Brien o împinge către ei cu un aer oarecum absent, îşi ia şi el o ţigară, pe urmă se ridică şi începe să măsoare camera în sus şi în jos cu paşi mici, ca şi cum i-ar veni mai uşor să mediteze în picioare. Ce ţigări minunate, minunate şi bine legate, cu hârtia mătăsoasă, cum Winston n-a mai fumat până acum. O'Brien se uită din nou la ceasul de la mână.

- Ar fi bine să te întorci la tine-n oficiu, Martin, zice el. într-un sfert de oră îi dau drumul la loc. Uită-te bine la aceşti tovarăşi înainte de a pleca. Tu s-ar putea să-i mai vezi, eu - poate nu.

La fel ca atunci când au intrat pe uşă, ochii negri ai omuleţului se plimbă pe feţele lor. Nu este nici urmă de privire prietenească în felul cum se uită la ei. Le memorează trăsăturile, fără ca asta să-i trezească nici cel mai mic interes, sau, cel puţin, aşa pare. Poate că un obraz sintetic nu are capacitatea de a-şi schimba expresia, îi trece prin cap lui Winston. Apoi, fără să scoată o vorbă sau să salute pe careva dintre ei, Martin iese, închizând uşa delicat în urma lui. O'Brien se plimbă de colo-colo, cu o mână în buzunarul salopetei negre, cu cealaltă ţinând ţigara.

- Sper că aţi înţeles, le explică el, că veţi lupta în umbră, întotdeauna veţi fi în umbră. Veţi primi ordine şi le veţi îndeplini fără să ştiţi de ce. Peste câtva timp, vă voi trimite o carte din care veţi putea afla adevărata faţă a societăţii în care trăim şi strategia prin care o vom distruge. După ce veţi citi cartea - numai atunci veţi fi membri de drept ai Frăţiei. Dar ce se află între scopurile generale pentru care luptăm şi necesitatea imediată a fiecărui moment nu veţi şti niciodată. Vă spun că Frăţia există, dar nu ştiu să vă spun dacă are o sută de membri sau o sută de milioane. Din câte veţi şti voi, nu veţi putea niciodată spune dacă are măcar zece membri. Veţi avea trei-patru oameni de legătură, care se vor schimba pe măsură ce dispar. Fiindcă eu sunt primul vostru om de legătură, rămân deocamdată eu. Când veţi primi ordine, să ştiţi că vin de la mine. Dacă se va dovedi necesar să vă comunicăm ceva, vom lua legătura prin Martin. Când veţi fi prinşi, în cele din urmă, veţi mărturisi: asta este inevitabil. Dar nu veţi avea mare lucru de mărturisit, cel mult propriile voastre fapte. Nu veţi avea cum să trădaţi mai mult de o mână de oameni, Şi aceia dispensabili. Probabil că nici măcar pe mine nu mă veţi trăda. La ora respectivă, poate voi fi mort, sau voi fi deja altă persoană, cu alt chip.

Spunând toate astea, se plimbă în continuu de colo-colo pe covorul moale, în ciuda trupului său mătăhălos, are mişcări de o graţie ieşită din comun, care se vede până şi în gesturile banale, când îşi vâră mâna în buzunar sau când îşi aprinde o ţigară. Poate chiar mai mult decât forţă, îţi

dă o senzaţie de încredere şi înţelegere, dublată de ironie. Oricât de serios ar vorbi, nu are nimic din îndârjirea aceea obsesivă, proprie unui fanatic. Vorbeşte despre omoruri şi sinucideri, despre boli venerice, despre membre amputate şi feţe modificate, dar vorbeşte cu un anume aer de persiflare, cu o voce care parcă spune: este inevitabil, iată ce suntem obligaţi să facem, fără doar şi poate; dar, când viaţa va merita din nou să fie trăită, nu vom mai face aceste lucruri. Un val de admiraţie, aproape de adoraţie, se rostogoleşte dinspre Winston înspre O'Brien. Pentru o clipă, chipul încruntat al lui Goldstein p ăleşte, în mintea lui. Când te uiţi la umerii laţi ai lui O'Brien, la faţa lui cu pomeţii obrajilor teşiţi, atât de urât şi totuşi atât de manierat, nu-ţi vine a crede că ar putea fi înfrânt vreodată. Nu există strategie căreia să nu-i facă faţă, nici primejdie pe care să n-o prevadă. Până şi Julia pare impresionată de el. Şi-a lăsat ţigara să se stingă singură şi-l ascultă cu atenţie. O'Brien îşi reia peroraţia:

- Aţi auzit, probabil, vorbindu-se despre existenţa Frăţiei. Mai mult ca sigur că v-aţi format o imagine personală despre ea. V-aţi închipuit, pro­babil, o imensă reţea de complotişti care se întâlnesc pe ascuns în beciuri, scrijelesc mesaje pe pereţi şi se recunosc unul pe altul după câte o vorbă codificată sau vreun semn anume făcut cu mâna. Nici vorbă de aşa ceva. Membrii Frăţiei nu se pot recunoaşte între ei şi nici un membru nu cunoaşte decât o mână de alţi membri. Nici măcar Goldstein, presupunând că ar încăpea pe mâinile Poliţiei Gândirii, nu le-ar putea furniza o listă completă a membrilor şi nici vreo informaţie care să-i conducă spre completarea listei. Asta pentru că nici nu există o asemenea listă. Frăţia nu poate fi anihilată, pentru că nu este o organizaţie în sensul tradiţional al termenului. Ea nu are nici o bază de susţinere - numai o idee, şi anume o idee indestructibilă. Nu veţi avea niciodată un alt punct de sprijin, afară de acea idee. Nu veţi avea parte de tovarăşi sau de încurajări. Când veţi fi prinşi, fiindcă până la urmă veţi fi prinşi, nu veţi căpăta nici un fel de ajutor. Noi nu ne ajutăm niciodată membrii. In cel mai bun caz, dacă se iveşte nece­sitatea stringentă de a reduce pe cineva la tăcere, putem găsi o metodă oarecare de a introduce pe ascuns o lamă de ras în celula cutărui prizonier. Va trebui să vă obişnuiţi să trăiţi fără nici un rezultat şi fără speranţă. Veţi fi activi o vreme, pe urmă veţi fi prinşi, veţi mărturisi şi, în final, veţi muri. Acestea sunt toate rezultatele de care veţi avea parte. Este practic imposibil ca vreo schimbare notabilă să aibă loc în epoca în care trăim. Noi suntem cei morţi. Singura noastră viaţă normală se află în viitor. Vom lua şi noi parte la ea, deşi pe atunci nu vor mai exista din noi decât cel mult o mână de ţărâna şi câteva aşchii de os. Dar cât de îndepărtat este acel viitor nu avem cum şti. S-ar putea să vină abia peste o mie de ani. în momentul de faţă, tot ce se poate face este să încerci să extinzi, încetul cu încetul, aria de gândire normală. In grup, nu se poate acţiona. Atâta tot putem face: să ne răspândim cunoştinţele în afară, de la individ la individ şi de la generaţie la generaţie. în faţa Poliţiei Gândirii, nu avem ce face altceva.

Se opreşte şi se uită pentru a treia oară la ceasul de la mână, lung, de parcă şi-ar face nişte socoteli în minte.

- Mai este puţin şi trebuie să pleci, tovarăşă, adaugă el, întorcându- se către Julia. Dar, până atunci, să vedem ce facem cu jumătatea asta de sticlă. Umple el însuşi paharele şi-l ridică pe-al lui, ţinându-l de picior. De data asta, pentru ce bem? - întreabă, cu acelaşi aer ironic. Pentru prostirea Poliţiei Gândirii? Pentru moartea Fratelui cel Mare? Pentru omenire? Pentru viitor?

- Pentru trecut, intervine Winston.

- Într-adevăr, într-adevăr, recunoaşte O'Brien gânditor. Trecutul este mai important.

îşi dau toţi trei paharele peste cap şi, imediat după aceea, Julia se ridică să plece. O'Brien ia o cutiuţă de pe un scrin şi-i dă o pastilă albă, plată, rugând-o să şi-o pună sub limbă. Este foarte important să nu plece de-acolo mirosind a vin: însoţitorii de la lifturi sunt foarte perspicace. După ce închide uşa în urma ei, O'Brien parcă a şi uitat că Julia a fost de faţă. Mai face un pas-doi prin cameră, apoi se opreşte.

- Trebuie să ne mai punem de acord asupra câtorva amănunte, zice el. Bănuiesc că aveţi o ascunzătoare, ceva de felul acesta?

Winston îi povesteşte despre camera de deasupra magazinului domnului Charrington.

- Da, bine, pentru moment e bună. Mai târziu, o să vă găsim noi altceva. Este esenţial să-ţi schimbi ascunzătoarea de multe ori. între timp, însă, îţi voi trimite cartea - uite, până şi O'Brien pronunţă acest cuvânt de parcă ar fi subliniat, observă Winston -, cartea lui Goldstein, adică, şi anume cât de curând posibil. S-ar putea să dureze câteva zile până reuşesc să capăt un exemplar, îţi dai şi dumneata seama că nu există cine-ştie-câte. Poliţia Gândirii le vânează şi le distruge cam în acelaşi ritm în care reuşim noi să le tipărim. Dar nu are importanţă. Cartea este indestructibilă. Chiar dacă ar dispărea şi ultimul exemplar, tot am fi în stare s-o reconstituim, aproape cuvânt cu cuvânt. Când mergi la slujbă, ai cumva vreo servietă, ceva? - se interesează el.

- Da, de obicei da.

- Şi cum arată?

- E o servietă neagră, cu două toarte, foarte uzată...

Neagră, două toarte, foarte uzată - bun. într-o zi din astea, într-un viitor apropiat - nu-ţi pot spune exact ziua -, unul dintre mesajele pe care le vei primi ca lucrări va avea un cuvânt greşit bătut la maşină şi dumneata vei cere o confirmare, în ziua următoare, vei merge la lucru fără servietă. Iar cândva în timpul zilei, pe stradă, cineva te va atinge pe braţ şi-ţi va spune: „V-a căzut servieta”. Cea pe care ţi-o va da va avea înăuntru un exemplar din cartea lui Goldstein. Mi-o înapoiezi în cel mult două săptămâni... Urmează o clipă de tăcere, apoi O'Brien continuă: Ne vom mai întâlni -dacă ne mai întâlnim...

Winston ridică ochii spre el şi, uitându-se ţintă în ochii lui, întreabă, pe un ton ezitant:

- Aăă... In locul unde nu există întuneric?

O'Brien încuviinţează din cap, fără să pară deloc surprins:

- In locul unde nu există întuneric, da, răspunde el, ca şi cum ar fi dibuit pe loc aluzia. Până atunci, însă, vrei să-mi spui ceva înainte de a Pleca? Să-mi transmiţi ceva? Să mă-ntrebi ceva?

Winston se gândeşte. Parcă nu-i vine în minte nici o întrebare esenţială pe care să i-o pună; iar să proclame generalităţi sforăitoare nu are nici un chef. Prin faţa ochilor i se perindă nu ceva legat direct de O'Brien sau de Frăţie, ci un fel de tablou compozit, cu dormitorul întunecat unde a văzut-o pe mama lui pentru ultima oară, cu cămăruţa de deasupra magazinului domnului Charrington, cu presse-papiers-ul de sticlă şi gravura de oţel înrămată în lemn de trandafir, întreabă, aproape la nimereală:

- Aţi auzit vreodată, din întâmplare, o poezioară veche care începea aşa: „Portocale şi lămâi, zice-un clopot la Sân Clement”?

O'Brien încuviinţează din nou din cap şi completează strofa cu un fel de politeţe gravă:

- „Portocale şi lămâi, zice-un clopot la Sân Clement, / Ai să-mi dai trei gologani, zice altul la Sân Martin, / Când mi-i dai, zi, când mi-i dai? - zice-al treilea la Justiţie. / Când oi avea, răsună turnul de la Shoreditch.”

- Ştiaţi ultimul vers! - exclamă Winston, nevenindu-i să creadă.

- Da, ştiam ultimul vers, zice O'Brien. Acuma, însă, îmi pare rău, dar e timpul să te duci. Stai, stai, aşteaptă să-ţi dau o pastilă dintr-astea.

Winston se ridică de pe scaun. O'Brien îi întinde mâna şi i-o strânge atât de tare, de parcă ar vrea să-i zdrobească oasele palmei. Winston se opreşte la uşă şi întoarce capul, dar O'Brien a şi început să uite de existenţa lui. îl aşteaptă să iasă, cu un deget pe butonul care controlează tele-ecranul. Stă cu spatele la biroul de lucru, pe care se află lampa cu abajur verde şi scrievorbitorul. Pe jos, sunt coşuri de sârmă pline-ochi cu hârtii. Incidentul s-a terminat. în mai puţin de treizeci de secunde, O'Brien se va întoarce la acele treburi importante consacrate Partidului, de la care a fost întrerupt.