George r. Walter

CAP.2.15. Ceea ce ei nu ştiu n are cum să i afecteze
Vă aflaţi în vizită la nişte prieteni şi cineva vine cu ideea să jucaţi bridge. Mary vă întreabă dacă vreţi să fiţi partenerul ei.

Spuneţi cu voce tare:

„Bine, pot să fiu partenerul tău, dar nu mă prea pri­cep la cărţi. Te rog să mă ierţi dacă fac cumva greşeli stupide. Sper că nu vom pierde din cauza mea."

Apoi spuneţi:

„Grozav, hai să jucăm!"
În ce caz va regreta Mary că v a ales ca partener? în ce caz sunt mai multe şanse ca jocul să fie amuzant şi antre­nant?
În foarte multe situaţii, oamenii îşi construiesc o „plasă de siguranţă" formată din scuze, anticipând că vor da greş. Dacă nu spuneţi nimic, sunt şanse ca oamenii să nu şi dea seama că sunteţi nesigur de capacităţile dumneavoastră. Singura persoană care vă critică sever realizările... sunteţi dumneavoastră înşivă.

Vara trecută mi am propus să particip la trei meciuri de volei pe plajă. Poate că pentru dumneavoastră nu pare cine ştie ce, dar pentru mine era o realizare importantă, în copilărie, n am fost mare sportiv. Nu participam de bună voie la evenimente sportive, iar la liceu am reuşit să mi asigur o notă de trecere la sport în calitate de conducător al echipei de gimnastică. Prin urmare, sportul îmi dădea un sentiment de nesiguranţă.

Cu toate acestea, nu există nici un motiv pentru care n as putea fi un bun sportiv. Sunt înalt, bine proporţionat şi îmi coordonez bine mişcările. Singurul meu dezavantaj era atitudinea nesigură.

Fireşte, mi am atins modestul scop şi am participat la cele trei meciuri de volei. M am simţit foarte bine şi am ju­cat onorabil, în cursul celui de al treilea meci, s au apro­piat de noi doi fraţi, o fată şi un băiat, şi ne au întrebat dacă pot juca şi ei. Tânăra, care avea vreo 25 de ani şi se numea Stacy, s a alăturat echipei noastre. A intrat pe teren şi a întrebat: „Sunteţi siguri că vreţi să fac parte din echipa voastră?" Fireşte, de cele mai multe ori n a reuşit să prin­dă mingea, dar lipsa stimei de sine îi întrecea cu mult lip­sa de îndemânare. De fiecare dată când rata mingea, spu­nea: „Vai, îmi pare rău, nu mă pricep deloc. Dacă vreţi să plec, spuneţi mi." A devenit de a dreptul jenant să jucăm cu ea, pentru că toţi ne imaginam chinurile prin care tre­cea, ştiind că probabil va rata mingea următoare.

Apoi i a venit rândul să servească. Ne a pregătit ime­diat pe toţi, spunând: „Va fi îngrozitor. Nici măcar nu sunt în stare să dau mingea peste plasă." Bineânţeles, nu a reu­şit. Era evident că nimeni nu i arătase vreodată lui Stacy cum să servească, aşa că am cerut o pauză şi i am dat o scurtă lecţie. Membrii celeilalte echipe, fiind oameni de treabă, i au dat o a doua şansă. La următoarea încercare, Stacy a reuşit un serviciu excelent, pe care echipa adversă n a reuşit să l prindă. A mai servit de două ori foarte bine şi am câştigat puncte de fiecare dată.

Puteam să mă pun în pielea ei fiindcă în rarele ocazii în care am fost implicat într o competiţie sportivă începeam prin a mi cere scuze pentru slaba mea prestaţie şi mă de­nigram în mod repetat pentru jocul meu neîndemânatic. Stacy s ar fi descurcat mult mai bine — şi eu la fel — dacă, pur şi simplu, am fi făcut tot ce ne stătea în puteri. Nici unul dintre jucători nu era un expert la volei, iar lipsa ei de îndemânare ar fi trecut, practic, neobservată dacă nu ne ar fi atras atenţia asupra ei. Ar fi jucat mult mai bine dacă, în loc să ia în derâdere capacitatea ei de a servi, ar fi spus: „Vrea cineva să mi arate cum să ţin mingea când servesc? N am mai făcut asta de mult."

Faceţi ce aveţi de făcut aşa cum ştiţi mai bine, fără a le spune oamenilor că nu aveţi o părere prea bună despre asta.