Georges Dumezil

* Adunarea obştească a bărbaţilo r. * Regimul republican.

Dacă luăm în seamă faptul că, după una dintre variantele concurente, ze roman Quirinus a intrat în panteonul roman unitar tocmai cu prilejul ace păci fericite şi anume^ adus de componenta sabină şi faptul că, la rândul Io marii Asi, 6dinn şi Porr, alcătuiesc, împreună cu Vanul Freyr pe locul treilea, triada centrală a mitologiei scandinave, observăm imediat sensul acest corespondenţe: şi aici Roma înfăţişează ca evenimente umane, naţionale, datat şi trăite de romani cu nume cunoscute ceea ce Scandinavia înfăţişa ca' mitul divine. Triadele teologice fundamentale sunt prezente, desigur, în ambele părţ dar, la Roma, numai în urma unor intervenţii din afară sau a întemeierii unc culte, în vreme ce, în Scandinavia, ele oferă chiar pe actorii dramei mitice Pornind de la aceste două cazuri, primele observate şi analizate, alte, ev (. Nimente' din istoria Romei arhaice au fost supuse încet-încet aceluiaşi examen din acelaşi punct de vedere. De fapt, analiza n-a fost niciodată întrerupt; Cartea de faţă îi prezintă ultimele rezultate.

* Cum nici o cercetare nu se poate lipsi de un domiciliu onorabil în Repubiic Literelor, voi avea îndrăzneala de a cere pentru cea de faţă un loc în prits neul istoricilor şi anume al istoricilor după definiţia cea mai tradiţională: „care se străduiesc, prin toate mijloacele rezonabile, să stabilească, să dateze, s explice fapte, dar care, când îşi dau seama că nu o pot face, renunţă să 1 stabilească, să le dateze, să le explice. Această dublă îndreptăţire, pozitivă 1 negativă, cred că face ca lucrarea de faţă să merite acea frumoasă găzduire este adevărat că faptele determinate aici ţin mai degrabă de istoria ideilor decî de cea a evenimentelor; dar este totuşi istorie şi, mai mult, o istorie can ajută la demascarea unor false evenimente, prea lesne crezute.

A stabili că legenda erupţiei lacului Alban la începutul Caniculei ţine d teologia lui Neptun, a cărui sărbătoare deschide şirul zilelor caniculare şi ci această teologie şi această legendă au corespondenţe în unele concepţii indo-ira niene şi irlandeze, care le şi lămuresc; a înţelege că relaţiile dintre Camillu: şi Mater Matuta nu se opresc la un legământ rostit, îndeplinit şi răsplătit, ci s „vădesc şi m multe alte povestiri despre Camillus; a constata că, în biografiile aceluiaşi Camillus şi a lui Coriolan, ideologia celor trei funcţiuni a sugerai autorilor lor până la zece,. Tablouri tripartite' în care fiecare termen corespunde unei intenţii funcţionale imediat perceptibile: nu înseamnă toate acestea cercetarea şi descoperirea unor fapte la fel de importante ca, peste secole, intenţia monarhică a lui Caesar sau programul de restaurare al lui Augustus, abil surprinse prin interpretarea unor acte şi a unor rezultate? Numai că aici nu sunt scoase la iveală 'planurile' lui Coriolan, Camillus sau ale senatului, ci cele ale literaţilor, autori ai acestor povestiri.

De altfel, nici procedeele folosite aici nu sunt luate din altă disciplină decât din cea a istoricilor şi din auxiliarele lor indispensabile: explicarea de texte, determinarea de constante sau leit-motive, de paralelisme şi de opoziţii în serie sunt curent utilizate de filologie, arheologie şi epigrafie, adică de disciplinele care sprijină istoria. Chiar şi comparaţia care, e drept, nu are cum să acţioneze ln domeniul italic, cu excepţia cazului Tablelor Iguvine ale umbrienilor, este dintotdeauna familiară eleniştilor, cărora dorienii, ionienii şi arcadienii şi, mai de curând, aheenii le oferă' adesea, în religie, instituţii şi legende, materiale divergente, dar atât de izbitor înrudite, încât se văd obligaţi să încerce să le definească asemănările şi deosebirile şi să le prindă liniile de evoluţie care, de i o origine comună, le-au făcut ceea ce sunt. Tipul de comparaţie pe care îl jlosesc eu, ameliorându-l, de vreo patruzeci de ani, are acelaşi temei. S-a chimbat doar nivelul de aplicare, nu şi felul relaţiilor: indo-iranienii, grecii itinii, germanii, celţii etc. Sunt, unii faţă de alţii şi toţi laolaltă faţă de indo-euopenii comuni, ceea ce sunt aheenii, arcadienii, ionienii, dorienii unii faţă de Iţii şi toţi laolaltă faţă de avspeţ [bărbaţii] preistorici care, ceată după ceată * u coborât din munţi sau din stepele nordului. A-i compara pe Sis'upăla, Star-: adr şi Heracles şi a determina măcar punctul lor de pornire comun, dacă nu irototipul lor comun, înseamnă a face, la un nivel mai vechi, ceea ce istoricii x „vestirilor greceşti fac şi refac de veacuri cu diverşii Heracles, cei ai legenlelor din Argos, din Teba, din Sparta sau de altunde.

În sfârşit, cercetările acestea constau în mare parte din evaluarea surselor loastre de informaţie, din determinarea exactă a tipului lor, din măsurarea antităţii de informaţii pe care ne-o dau: nu este aceasta, nu trebuie ea să fie ina din primele preocupări ale istoricilor? Dacă revărsarea lacului Alban şi laşterea unui râu efemer, drept pedeapsă pentru o vină rituală, în timpul Teptunaliilor, apare ca forma romană a unui mit a cărui formă irlandeză este taşterea râului Boyne, provocată de revărsarea fântânii lui Nechtan, drept iedeapsă pentru un sacrilegiu; dacă într-adevăr Camillus transpune la masculin, a preajma orăşelului Faleriae, când îl izgoneşte din tabăra sa cu lovituri de miele pe dascălul cel josnic şi îi cinsteşte pe băieţii nevinovaţi, ceea ce minează ritual în fiecare an matroanele romane la sărbătoarea protectoarei lui -amiilus, zeiţa Aurora; dacă întreaga poveste a asedierii Capitoliului de către; ali este cuprinsă în trei scene clar distribuite pe cele trei funcţiuni – extrardinarul act de pietate al unui Fabius, succesul lui Manlius împotriva asceniunii nocturne, ultimele pâini aruncate din înaltul cetăţii asupra avangardei Luşmane – toate aceste 'fapte', scoase la iveală sau puse în valoare de comaraţia la diverse niveluri, ne conving să nu căutăm, în ciuda preciziei numelor. E locuri şi de oameni, evenimente reale sub poveştile sus amintite, ci să le estituim literaturii propriu-zise, unei litaraturi ea însăşi hrănite de o religie i de o concepţie asupra lumii păstrate prin tradiţie, amândouă mai vechi decât toma.

Totuşi, este slabă speranţa ca cererea mea să fie luată în seamă şi pluralul ie care n-am avut cum să nu-l folosesc în subtitlu nu-i va înduioşa pe străjerii lorţilor istoriei. În fapt, studiile pe care cartea aceasta le ilustrează, cu siguranţă ca unul dintre ultimele exemple ale genului, cel puţin în ceea ce mă iriveşte, se află astăzi într-o poziţie cu totul incomodă: prizoniere între un efuz şi o anexare.

Mulţi dintre istoricii celui mai îndepărtat trecut al Romei, savanţi dintre: ei mai iluştri, continuă să le condamne fără judecată, sau, dacă sunt mai ilajini din fire, să le ignore, chiar dacă le iau cu împrumut elemente calchiate u grijă. Nimic mai firesc. Elementele de apreciere inedite pe care le aduc. Ceste studii, acele, fapte comparative' pe care le pun în joc deranjează anume onvenţii tacite, clatină sau distrug anume construcţii respectate. Ele sunt cu itât mai rău primite cu cât izbutesc adesea să pună în lumină ansambluri, emnificative ca ansambluri, din care însă lumea se obişnuise să reţină doar lemente dislocate şi să le analizeze separat. Aşa se întâmplă, cum am spus, cu acrificiul făcut de C. Fabius Dorsuo dincolo de liniile duşmane în timpul aselierii Capitoliului: acest act de pietate nu reprezintă, într-o triadă trifuncţioâală, decât un prim termen omogen cu ceilalţi doi, articulat cu ceilalţi doi şi anume cu azvârlirea galilor de către Manlius şi cu aruncarea ostentativă pâinilor. Şi totuşi câte consecinţe 'istorice' n-au vrut să-i atribuie savan acestei anecdote smulse din contextul ei! Aşa se întâmplă şi cu şirul regilo Se spune curent în zilele noastre că, dacă Romulus aparţine legendei, lui Nuri şi regilor următori li se poate garanta autenticitatea; se lasă astfel compl deoparte mai întâi faptul important că biografiile şi caracterele lui Romulus Numa sunt construite aşa încât să formeze, în toate privinţele, o antiteză, apoi faptul, asupra căruia romanii înşişi au insistat totuşi destul, că cei pati regi preetrusci sunt consideraţi ca aducând, fiecare, Oraşului abia întemeii unul sau două dintre elementele funcţionale, necesare marelui lui viitor: c doi întemeietori, Romulus şi Numa, dăruindu-i, unul, auspiciile şi organiza” statală, celălalt, sacra [riturile] şi leges [legile]; apoi Tullus Hostilius impi nându-i ştiinţa, gustul şi practica armelor; în sfârşit, Ancus Marcius desch zându-i căile tuturor belşugurilor. La fel se întâmplă cu Cocles şi cu Scaeuoi care, chiar fără a se recurge la consideraţii comparative, formează un dipti fără îndoială voit, de salvatori mutilaţi şi, care, prin urmare, pretind interpretă analoge.

Deşi de cele mai multe ori primit fără simpatie, efortul nostru de! Reaminti că ansamblurile au întâietate asupra constituenţilor lor şi că este ni apărat necesar, când se cântăresc detaliile, să se ţină seama de intenţiile cai le organizează nu are în el nimic extraordinar. Dacă a putut apărea ca o noutal este numai fiindcă, folosind greşit una dintre regulile lui Descartes, mulţi ist rici erau pe atunci înclinaţi să împartă problemele în atâtea parcele încât ajui geau să nu le mai vadă. A fost deci necesar să declarăm oarecum apăsat că, d pildă, Marte sau Tullus Hostilius nu pot fi înţeleşi decât definiţi, cel dintâi î lumina relaţiilor lui cu Iuppiter şi cu Quirinus, asociaţii lui în cea mai vech triadă, iar cel de al doilea prin locul pe care îl ocupă, purtându-şi vocaţi proprie, în opera progresivă a domniilor preetrusce; într-un cuvânt, că fa parte, fiecare, dintr-o structură care îi orientează şi îi limitează. În pofid câtorva publicaţii recente, anumite semne arată că remarca aceasta, care ţin doar de bunul simţ, s-a şi impus.

Dar, în acelaşi timp, ea a angajat aceste studii într-o dezbatere în car nu au ce căuta.

De câţiva ani cuvântul structură a devenit ambiguu. Păstrându-şi şi valoare; precisă, veche – când se vorbeşte, de pildă, de structura unei demonstraţii a unui roman, a unui stat – a căpătat şi o valoare tehnică mult mai ambi ţioasă într-un sistem filosofic astăzi foarte la modă, căruia i-a şi dat numele De aici, oarecare confuzie. Adesea lucrările mele sunt socotite – cu laudă sai cu blam, după autori – manifestări, sau, în funcţie de dată, preliminarii li structuralism. Se întâmplă chiar ca unii structuralişti tineri să vădească nerăb dare în faţa încetinelii sau a incapacităţii mele de a urmări progresele doctrine Şi ale tehnicilor interpretative inspirate de ea şi să-mi arate, cu exemple, cun Pot anumite spirite mai agile sau mai ortodoxe să-mi fructifice de pe acun dosarele. Ţin să pun capăt acestor inutile acte de bunăvoinţă: nu sunt, ni este cazul să fiu, sau să nu fiu, structuralist. Strădania mea nu este strădani* de filosof, ea vrea să fie strădanie de istoric, de istoric al celei mai vechi istod Ş1 al zonei de ultraistorie la care legitim putem încerca să ajungem, adică di cercetător care se mulţumeşte să observe datele primare ale unor domenii recunoscute ca înrudite genetic, să treacă apoi la datele secunde care sunt prototipurile lor comune şi aceasta fără idee preconcepută la plecare; fără speranţa, ta sosire, de a fi obţinut rezultate universal valabile. Ceea ce se numeşte uneori. Teoria dumeziliană' nu este de fapt decât reamintirea faptului că au existat, îndva, indo-europeni şi credinţa, pe făgaşul lingviştilor, că prin compararea elor mai vechi tradiţii ale popoarelor care sunt, cel puţin în parte, urmaşele or, trebuie să se poată întrevedea esenţialul ideologiei lor. Dincolo de aceasta, otul este observaţie. Nu cunosc alte 'structuri' teologice, mitologice, instituionale etc.

— Fie că este vorba de cele trei funcţiuni, de anotimpuri, de focuri au de ape – decât cele înscrise în documentele indiene, iraniene, romane, rlandeze etc şi, pentru vremurile dinaintea acestor documente, decât pe cele: are rezultă din compararea lor. Niciuna nu este impusă a priori sau prin extrapolare, iar când, stârnit de vreo asemănare, deschid un şantier comparativ, iu ştiu dinainte ce voi descoperi în el.

Bineînţeles, oricine îşi consacră viaţa studierii, din orice punct de vedere, producţiilor spiritului uman, se justifică în propriii săi ochi printr-un soi de: redinţă: crede că contribuie la pregătirea momentului în care mecanismele icestui spirit vor devem materia unei ştiinţe. Dar el trebuie să ştie şi că acel moment nu se întrezăreşte încă. Or, epoca noastră, îmbătată de viteză, grăbită să conchidă, pare să fi uitat această rezervă. Spre deosebire de ce s-a întâmplat: n Renaştere, când progresul accelerat al filologiei a sucit capul noilor Aris-: oteli şi a dat naştere unei puzderii de 'sisteme ale Naturii', sinteze apriorice: ărora aveau să le pună capăt, mult mai târziu, nişte umile observaţii despre greutate, astăzi ştiinţele umaniste sunt cele care, îmbătate de progresul extraordinar al matematicilor şi al ştiinţelor xmateriei, se lasă pradă visului de a pătrunde, de a atinge, într-o singură generaţie, adâncul ultim al problemelor lor. Esenţa, dacă nu originea, limbajului se dezvăluie într-o frenetică renaştere a gramaticii generale. Pornind de la câteva colecţii exotice, foarte bogate, dar uniforme şi fără adâncime în timp, gmdirea mitică îşi dezvăluie secretele, foarte simple, de fabricaţie, de proliferare, de transformare, de degradare, secrete pe care nu ne rămâne decât să le verificăm, cu sau fără voia lor, prin univers, în Grecia, chiar, câteva analize ne dau putinţa să ajungem la anumite modele în legătură cu originea cărora nu se mai ezită astăzi decât între două posibilităţi, moştenire indelebilă din timpurile paleolitice, sau producţie stereotipată a neuronilor unor hominizi superiori. Toate acestea sunt, adevărat, aţâţătoare şi, câud iluziile se vor fi spulberat, vor dăinui fără îndoială lumini limitate, dar penetrante, care îşi vor avea rolul într-o explorare totodată mai sobră şi mai completă a realităţii. Putem înţelege că tineri entuziaşti acceptă riscul întreprinderii şi privim aventura lor cu simpatie – cel puţin câtă vreme nu amesteca genurile şi câtă vreme, uitând de felul în care Nicolai Marr, părintele teoriei 'difudoidelor', izbutise să blocheze timp de zece ani lingvistica sovietică etichetând-o drept 'burgheză' pe cea a lui Karl Brugmann şi Antoine Meillet, nu lipesc pe cercetările care se vor mai ponderate eticheta vacuă şi răuvoitoare de 'filologie burgheză'.

Îngreuiat poate de experienţă, mă voi mulţumi aici să contribui la viitoarea ştiinţă a spiritului sau, dacă vreţi, a creierului, degajând fapte al căror inventar poate părea de pe acum cam mare, dar care nu sunt, desigur, decrt o mică parte din ceea ce rămâne de descoperit, de clasat şi de gândit. Practic, ca să se poată distinge clar între două demersuri eterogene, cuvintele 'structura, 'structural' nu vor mai apărea în lucrarea prezentă, nici în cele viitoare, daca îmi va fi dat să merg mai departe; vor rămâne doar verbul 'a structura' Ş1 utilul său participiu, care au fost lăsate la o parte de transformările lexicale din vremea noastră. Eliminarea aceasta nu este, bineînţeles, decât o precauţie” nu o judecată Unsprezece capitole din această carte au fost pregătite în zece semini de religie romană ţinute la Universitatea din California, Los Angeles, în iam rie, februarie şi martie 1971. Îmi exprim via recunoştinţă faţă de colegii r Jaan Puhvel, Wayland D. Hand şi Philip I^evine, care mi-au oferit ac I prilej de a discuta idei foarte proaspete cu tineri interlocutori activi, critici binevoitori. Profesorul Jaan Puhvel, fondatorul secţiei de studii indo-europe a U. CX. A. şi profesorul C. Scott I, ittleton, de la Occidental College, care] 1966 prezentase cu curaj compatrioţilor săi, 'the new comparative mythologji au făcut gestul prietenesc de a participa la aceste întâlniri şi le datorez mu O parte din ultimul capitol a fost înfăţişată într-un colocviu de stu indo-europene organizat, cu ocazia prezenţei mele la Los Angeles, de Depg tamentul de Religie al Universităţii din California, Santa Barbara, sub dire ţiunea profesorilor Walter H. Capps şi Gerald J. Larson.

Un rezumat al primei părţi a fost prezentat la Universitatea din Oxfor în noiembrie 1971, în chip de conferinţă O'Donnell, la amabila invitaţie profesorului I. 1,1. Foster. Câteva puncte din partea a treia au fost precizate seminarii ţinute la Universitatea din Liege, sub egida Fundaţiei Francqui, trimestrul de toamnă, 1972.

Au fost adăugate trei anexe. Primele două se referă la Mater Matuta, piv tul părţii a doua. Ultima este un util exemplu al discuţiilor pe care le-a stârn explorarea, prelungită aici de partea a treia, a ideologiei trifuncţionale a indo-ei ropenilor. Datorez regretatului Myles Dillon şi prietenilor mei Marcel Renai şi Georges Redard avantajul de a fi putut utiliza aici întinse extrase dinart cole pe care le publicasem în revistele şi colecţiile lor: Celtica, Latomus, Kr tylos.

GEORGES DUMEZl TITEURIEE de cărţi şi de reviste sunt citate fără abrevieri, exceptând RRA – La religii romaine archaique, 1966 (ediţia a 2-a revizuita, sub tipar).

Pentru fiecare limbă, citatele sunt date cu ortografia sau în transcrierea uzuală.

Eungimea vocalelor este marcată în irlandeză (dar în unele texte această marcă lipseşte) în vechea scandinavă printr-un accent ascuţit, iar în celelalte limbi printr-o linie; a este vocala 'şva Oriunde se întâlnesc, L, z, c, J au „valoarea sunetelor transcrise în franceză, ch, j, Jch, dj [în română, ş, j, ci, gi']; x, g sunt pretutindeni, ach-Eaut '-ui german şi sonora corespunzătoari iu avestică 8, S, în vechea scandinavă p, 3 au valoarea englezului, th', surd şi sonor.

În sanscrită, r este 'r' vocalic; m nazalizează vocala precedentă; c, j = fr, tch, dj; îi, sunt formele pe care le ia n înainte de k şi de g şi înainte de c şi de/; s şi ş sunt două feluri (Şuierătoare surde (cf. fr., ch') [rom., ş'j; /, d, n sunt consoane cacuminale; h este un suflu sui substituit lui x în anumite poziţii; th, dh etc. Sunt oclusive aspirate.

În avestică, a = a nazalizat; /este o variantă a lui i.

În veche scandinavă, y = germanul, ii', /este semivocala lui '.

În veche irlandeză, h spirantizează oclusiva precedentă; s sau sh este aproximativ, ch cuvintele irlandeze, cu grafie neuniformă, sunt scrise întocmai ca în publicaţia din care au fo preluate.

— Mit şi epopee

7.1 PARTEA ÎNTll ANOTIMPUL RIURILOB.

Lui I. LI. FosU amintirii lui Myles DilU.

Capitolul.

FlntlNA LUI NECHTAN.

Unul dintre zeii 'Foc' din Rgveda este Apdm Nâpăt, 'vlăstarul apelor' Numele său îi indică îndeajuns însuşirea specifică: el este forţa ignee cai deobicei ascunsă în ape, se manifestă, tot atât de neaşteptat, prin fulger care ţâşneşte din nor, prin flacăra care izbucneşte din lemnul hrănit cu ap Câţiva mitografi s-au străduit să-l reducă la unul'singur dintre elementele sal fie la foc, fie la apă2, însă textele care îl pun în relaţie când cu unul, când celălalt şi mai ales, în formule adesea enigmatice, cu amândouă deodată sî: prea numeroase pentru ca autenticitatea mitologemului să poată fi pusă îndoială. Naşterea focului este un veşnic miracol, care n-avea cum să nu inci cugetarea vechilor filosofi: ori focul se naşte din ceea ce, în mod firesc, stinge, adică din apă (Apdm Nâpăt), ori el este propria sa odraslă, se naş din el însuşi (Tânunâpăt).

1. APAM IVAl'AT, FOCUL DI1V APA, PYZMC AL APELOR.

Să recurgem la imnul din Figveda care îi este consacrat, 2, 35. Citim el, printre alte formule semnificative;

3. În timp ce unele se unesc, altele se varsă (în mare): râurile (nadyăh) umplu obştes (ocean. Purele Ape îl înconjoară (pari tasthuh) pe Apăm Napătcelpur, cel prealuminos (dtdivănsam'

4. Para a râde4 tinerele îl împrejmuiesc (pari yantij pe tânăr, spălându-l (sau: împoc bindu-J).

— Apele. El, cu (membrele?) sale strălucitoare (suktebhih), sprintene, străluminează pent

1 Se pare că, nici în cazul acestui nume, nici în expresiile care vor fi citate mai departe, se impune o determinare prea strictă a valorii lui ndpăt (cf. L. Renou, Etudes vediques et păninet Kesf 7, 1960, p. 68: ndpăt ca înrudire figurată, în opoziţie cu sunu'). Agni este numit de optspi zece ori Urjo nâpăt [, nepot al puterii'], o dată urjo putrdh ['fiu al puterii']; Asvinilor li se spu le cinci ori divd ndpătă ['nepoţi ai cerului'], iar unuia dintre ei doi, o dată, divo putrdh [, fiu cerului'] etc. Este totuşi posibil ca, la dată preistorică, ndpăt să fi avut în asemenea situaţii valoare precisă; cf. explicaţia îndoitului sens al lui *nepol- ('nepot', adică fiu al fiicei unui bârb * fără îndoială, treptat, mai întâi 'nepot' de soră al unui bărbat) propusă de E. Benvenis Bulutin de la SocieU de Linguistique, 46, 1950, p. XX-XXII.

* Rezumatul discuţiilor anterioare în A. Hillebrandt, Vedische Mythologie*. I, 1927, p. 349

* Calificări provenite din această rădăcină se atribuie foarte adesea lui Apăm Napât.

* K. Geldner: 'ohne [verschâmt] zu lăcheln' [fără a surâde ruşinat].

) i în ape, fără buturugă (dâdăyănidhmah: idhmd, 'lemn de ars'), el al cărui veşmânt este untul! Jertfă.

7. Apăm Napăt, care prinde fiinţă şi putere înlăuntrul apelor (Urjdyann apsv ăntdr) '°, îşi îprăştie lumina (vi bhăti) pentru a-i dărui bunuri celui care îl cinsteşte.

8. El care, în ape, îşi împrăştie lumina (vi bhăti) până departe (într-un chip) pur, divin, el) trivit Poruncii, de nestins – da, ca ramuri ale sale se nasc celelalte fiinţe şi ceea ce creşte, ' îpreună cu ceea ce creşte apoi.

După misterul general al focului din apă şi al puterii apei-sevă, iată fularul:

9. Căci Apăm Napăt a stat deasupra poalei lor, el în picioare, drept, ele piezişe, îmbrăcat în lger (vidyutam vdsănah). Purtând cea mai înaltă a lui măreţie (tdsya jyeşţham mahimănam vdhanh), tinerele de culoarea aurului îl împrejmuiesc (pari yantij.

Focul de jertfă aprins de preot nu este nici el uitat:

11. Chipul său şi preţiosul nume al lui Apăm Napăt cresc tainic, el pe care tinerele (cele zece igete ale oficiantului) îl aprind astfel (ydm indhdte yuvatdyah sdmitlhâ). Untul de jertfă, de iloarea aurului, îi este hrafcă.

Şi imnul se răsfaţă astfel în paradoxul său până la a cincisprezecea şi Itima lui strofă, un refren, care invocă în sfârşit Focul cu însuşi numele său; Am statornicit, o Agni, un bun lăcaş pentru oameni.'.

Una dintre urmările practice ale acestei concepţii este aceea că, atunci când q om se duce să scoată apa din râuri, trebuie să-şi asigure mai întâi bunăvoiţa Napăt-ului care sălăşluieşte în ele. Când preotul oficiază (adhvaryn) şi jutoarele sale, cu prilejul sacrificiului de soma, înainte de tescuire, au a-şi mple cănile, preotul recitator (hotar) rosteşte, în vreme ce se duc şi se întorc, rofe din imnul RV, 10, 30, numit aponaptrâya, 'imnul lui Apăm Napăt'6, intre care iată-le pe cele mai caracteristice:

3. Voi, preoţi adhvaryu, duceţi-vă la ape, la ocean! Inchinaţi-vă lui Apăm Napăt dândui randa 1 Să vă dea astăzi unda bine limpezită! Stoarceţi, pentru el, dulcele soma!

4. Tu care, fără buturugă, străluminezi înlăuntrul apelor (yâ anidhm.6 didayad apsv ăntdr), pe care preoţii îl cinstesc în timpul ceremoniilor, Apăm Napăt, dăruie dulcile ape prin care Indra inde putere în vederea isprăvii bărbăteşti.

Şi, după ce apele au fost primite;

14. Aceste (ape) înzestrate cu bunuri, îmbelşugate de viaţă, au venit. Aşezaţi-le, o, preot [hvaryu, prieteni (ai lor), puneţi-le pe barhis (=iarba sfântă), o voi vrednici de soma, pe ele. Care „t nedezbinate de Apăm Napăt (apam ndptrâ samvidănasah).

Nici un mit, vechi sau confecţionat pentru împrejurare, nu însoţeşte această peraţie. Dar, odată încheiată, ea este – lucru vrednic de a fi pomenit – înţişată de preoţi drept un soi de biruinţă, o reuşită care ar fi putut fi vm ec şi asta în expresii în care se simte lauda de sine7.

Ei {=adhvaryu şi ajutoarele sale) se întorc la havirdhăna, lângă preot. H6tar-ul îi întreabă: Idhvaryu, câştigat-ai apele?' înţelegând prin asta: Dobândit-ai apele?' (Adhvaryu) îi răspunde: Da, s-au lăsat de bună voie', înţelegând: 1/e-am dobândit şi ele s-au lăsat în voia mea.

Aluzia la o posibilă împotrivire a apelor cerute lui Apăm Napăt lasă sa i înţeleagă că divinitatea aceasta nu e un funcţionar uşor de înduplecat şi că i dobândi, prin rugi, bunăvoinţa este ceva mai mult decât o simplă forma-: ate.