Georges Dumezil

Data aceasta se află precizată la doi autori, Dionis din Halicarnas şi 3lutarh, iar aceştia nu dau aceeaşi dată. Să-l recitim pe Dionis (12, 11): în timp ce romanii asediau cetatea veienilor, în preajma răsăritului Caniculei' [nepl -z^v utoxtjv -ryjţ Kuviţ] în acea vreme a anului când toate lacurile şi râurile, cu excepţia Nilului giptean, au apele cele mal scăzute, un lac din munţii numiţi Albani [.] fără să cadă ploaie ri ninsoare şi fără vreo altă pricină omeneşte vădită, a primit de la izvoarele sale dinlăuntru un or atât de mare încât a inundat. Şi pe Plutarh (Cam., 3, 2): Era toamnă, iar vara care tocmai se sfârşise nu fusese nici deosebit de ploioasa, nici bătută le vânturi de sud deosebit de supărătoare. Dintre multele lacuri, râuri şi ape de tot felul din cuprinul Italiei, unele erau cu totul secătuite, iar celelalte abia mai curgeau; cum se întâmplă mereu ara, în albiile tuturor râurilor curgeau doar ape sărace şi scăzute. Dar lacul Alban. Începutul Caniculei ori sfârşitul verii? Două motive ne îndeamnă să-l irmăm pe Dionis, în favoarea lui Plutarh nu există niciunul.

1. DATA MIRACOLULUI DE LA LACUL ALBAN.

Când un interval unitar al timpului periodic, de pildă, un segment al inului, poartă, de la începutul până la sfârşitul lui, pecetea unui caracter disinctiv, ziua cu care începe este adesea, în ideologie şi în tot ce o exprimă, ncărcată în cel mai înalt grad cu acel caracter1. Ea reprezintă tot restul perioalei respective şi asupra ei se concentrează mituri şi legende, rituri, credinţe) opulare, zicale, toate putând fi aplicate indiferent cărui moment al acelei jerioade. Aşa se face că echinocţiul de primăvară, cele două solstiţii sunt, iecare, prilejul unor rituri a căror semnificaţie şi eficacitate sunt valabile) entru întreaga perioadă pe care o inaugurează; la fel, 'Anul Nou', în indierent ce sistem calendaristic, implică anul întreg şi îl orientează în sensul lorit.

1 Există şi alte tipuri de 'concentrare' a riturilor şi a legendelor: în jurul ceremoniilor regale India vedică), a marilor sărbători sezoniere (Irlanda, Scandinavia).

I, a fel stau lucrurile şi pentru săptămânile cele mai calde, pentru acel fr ment de an alcătuit din zilele caniculare. În loc să vorbească despre ma: călduri ale verii în general, ritualiştii, astrologii, 'istoricii' se referă de pr linţă la 'răsăritul Caniculei', prima zi din întregul avut în vedere. Iată cât „exemple.

Magie: iată unul dintre leacurile, conştiincios transcrise de Pliniu [Isto naturală, 28, 187) „mpotriva petelor de pe obraz, atribuite arsurii soarelui care pot apărea în orice moment al 'arşiţei': se aplică, în ziua răsăritu Caniculei, cenuşă provenită din arderea unei copite de cerb.

Prevestiri: Cicero (Div., 1, 57) relatează, după Heraclid din Pont, că locuito Ceei observau cu atenţie în ce condiţii avea loc răsăritul Caniculei, pentru afla astfel cum va fi perioada căreia îi era început: rea, nesănătoasă da în ziua aceea, atmosfera era ceţoasă; salubră şi luminoasă, dacă era limpec în tratatul Despre destin, 15, acelaşi autor reproduce, ironic, un articol c credinţa 'Caldeenilor', adică a astrologilor: cel născut la răsăritul Canicul oriente Canicula, nu va muri pe mare.

Ritual: la Sparta, sărbătoarea lui Hyakintos, Hiacintiile, considerată având, măcar în parte, legătură cu strângerea recoltei, era statornicită în Iu; cea mai caldă a anului. Or, acest erou avea un frate al cărui nume scoate evidenţă nu numai specificul perioadei, ci şi începutul ei: Kynortas2. Orth a dreptate când scrie (1913): Kyn-ortas, adică „Răsăritul-Câinelui”, „Hun aufgang”, se află probabil în legătură cu răsăritul stelei Câinelui, Sirius, eh încep cele mai mari călduri ale verii, ier iie grosste Sommerhitze einleitet'.

Celălalt motiv, critic, îl vizează pe Plutarh. În timp ce Dionis se confo mează întotdeauna, când este vorba de datarea evenimentelor şi a sărbătorile doctrinei romane, Plutarh este uneori uimitor de neglijent, sau de îndrăzne Eruditele Probleme romane conţin în privinţa aceasta două erori importante.

Ritualul 'Calului Idelor lui Octombrie' sacrificat lui Marte pe Câmpul 1 Harţe este fără îndoială, cum îi arată şi numele, o sărbătoare din luna cu ca: se încheie anotimpul militar, octombrie şi anume din timpul Idelor3. Şi totu a 97-a Problemă romană spune 'la Idele lui Decembrie', fără ca nimic, i tradiţia manuscrisă, să ne îndemne să dăm vina nu pe autor, ci pe copist: de altfel faptul că autorul îl lipseşte pe Cal de epitetul său revelatoriu, Octoh dovedeşte că a procedat cu bună ştiinţă. Nu este exclus ca, simţind că es1 vorba de sfârşitul unei lungi perioade de un ritual concluziv, el să-l fi atribui fără să verifice, ultimelor Ide ale anului4.

De Idele lui Iunie are loc pitorescul carnaval Quinquatrus Minuscula justificat prin legenda flautiştilor pe care tiburtinii i-ar fi adus, sau mai degrab transportat, la Roma, beţi şi travestiţi, în căruţe bine închise – şi vom vede; în a dcua parte a cărţii de fală, cărei cerinţe îi răspunde această localizai

2 Real-Encyklopadie Pauly-Wissowa, XVI, 1913, col. 2575, s.v. 'Hund'. Rădăcina orân greacţ*U (u, 'pun în mişcare, fac să se ridice' (hitit, pers. 3 sg. prez., amuzzi, sanscrit, momi, lat: fhor etc).

3 RRA, p. 217-229.

4 U. W. Scholz, Studien zum altitalischen und altromischen Marskult und Marsmythos, 1970,; 95-96, a propus o altă explicaţie a erorii lui Plutarh: el ar fi confundat riturile Calului Idelor li Octombrie cu Consualiile de iarnă, care se celebrează la Idele lui Decembrie. Autorul crede c Poate descoperi între cele două sărbători suficiente analogii pentru a îndreptăţi confuzia. Ns Mia nu rezistă examenului: nu este adevărat că serbările de la Consualii se raportează la Marte dacă atât caii cât şi alte ecvidee care aleargă de Consualii sunt 'âncununaţi', ei nu sunt, cum esl Calul din Octombrie, încununaţi pannibus [cu pânze]; de Idele lui Octombrie momentul esenţial prezintă sacrificarea calului, de Idele lui Decembrie – alergarea sau alegările însele etc.

— Mit şi epopee sezonieră5. Or, una dintre sursele noastre în această privinţă este o Problemă romană, a 55-a, unde descrierea riturilor este corectă. Numai că şi de data aceasta fără variantă manuscrisă, Plutarh schimbă data: 17.1c, 'Iavooaptati; eî&oâc scrie el, la Idele lui Ianuarie'. Poate fi foarte bine vorba de o greşeală de citire a unei fişe, Ianuariis' substituindu-se cu uşurinţă lui, Iuniis'. Fapt este că Plutarh a comis-o şi, poate, de astă dată, pe temeiul unei chibzuieli; * această mascaradă i se va fi părut mai potrivită să agrementeze începutul anului.

Nu cumva a procedat la fel, în Viaţa lui Camillus, când a situat revărsarea lactdui Albau nu la răsăritul Caniculei, ci în toamnă, după sfârşitul verii? Şi cu acest prilej se vede din ce socotinţă a putut rezulta acest transfer. Dacă din punct de vedere religios, mitologic, anotimpul cald se rezumă lesne, pentru motivul general menţionat mai sus, la prima dintre zilele caniculare, dimpotrivă, din punct de vedere raţional şi îndeosebi într-o povestire în care este de dorit să se sublinieze faptul că, prin opoziţie faţă de miracol şi spre a-i spori caracterul de miracol, toate apele curgătoare şi stătătoare sunt în mod normal secătuite, sfârşitul anotimpului cald pare cel mai potrivit: 'cum se întâmplă 8ii &ipouc, [de căldură], explică Plutarh, în albia tuturor râurilor nu mai erau decât ape scăzute. Cu alte cuvinte, dacă răsăritul solar al stelei Câinelui pune natura pe calea uscăciunii, urmările acestei uscăciuni vor fi cel mai vădite la capătul verii. Plutarh a corectat, probabil, tradiţia în acest sens.

Pentru aceste două motive, datarea lui Dionis, Ttspl tvjv e7UT0Âv] v ttjc, xuvoţ, 'ân preajma răsăritului Caniculei', pare cea mai întemeiată. Or, una dintre zilele pe care le cuprinde acest izzpi, acest 'ân preajma' – ţinând seama de variaţiile calendaristice preiuliene6 – este 23 iulie, adică ziua de sărbătorire a zeului dinaintea căruia ne-a călăuzit deja manifestarea acvatică a mâniei lui Iuppiter al munţilor Albani. M. Ruch, care nu dispunea de elementele comparative ale dosarului, a subliniat totuşi această concordanţă, puţin remarcată înaintea lui: Să ne amintim că începutul Caniculei cade în 23 iulie (apariţia ei este astăzi decalată din cauza precesiumi echinocţiilor) şi că ea durează până la 24 august; printr-o stranie coincidenţă, sărbătoarea romană a Neptunaliilor, una dintre cele mai vechi ale calendarului roman, are loc tocmai la 23 iulie (cf. CIL, I2, p. 323; Cicero, De haruspicum responso, 20).

Astfel că, dacă legenda lacului Alban reversându-se ca urmare a unei subite superfluenţe a izvoarelor sale interioare nu este chiar mitul Neptunaliilor, adică însuşi mitul care pretinde să explice instituirea sau anumite trăsături importante ale sărbătorii, trebuie măcar să admitem că ea avea o relaţie precisă cu natura Neptun-ului anterior lui Poseidon. Şi că, la data când şi-a dobândit forma 'istorică', această relaţie era încă simţită. Iată-ne astfel reîntorşi la problema numelor, dar pe o altă cale, mai sigură şi cu date care de fapt nu sunt pur lingvistice. Apam Napăt; Nechtan, Neptunus sunt posesori sau însufleţitori ai unor lacuri ori ai unor fântâni miraculoase în trei naraţiuni care dezvoltă acest miracol potrivit aceloraşi linii. Oricâte dificultăţi ar comporta absenţa unui şenitiv înaintea ultimelor două nume şi prezenţa vocalei îl înaintea sufixului celui de al treilea, nu este oare şi mai greu de admis că concordanţa lor este întâmplătoare? ',

6 Vezi, mai jos, p. 845-847. '. 'Despre felul, mai mult teoretic decât real, în care această variaţie stânjeneşte interpretarea sărbătorilor romane, vezi, mai jos, p. 939-940.

2. O ALTA ERUPŢIE A LACULUI ALBAN.

Înainte de a merge mai departe, trebuie să reamintim, împreună cu J (Hubaux7, că, independent de introducerea ei în acest punct al 'istoriei ronian tema erupţiei-pedeapsă a lacului Alban a fost inclusă şi în 'istoria albană' 5 mai curând, în ceea ce romanii au ticluit sub acest nume. Doar că în cea I urmă, dacă zeul ofensat este Iuppiter, revărsarea nu mai este un simplu se al mâniei sale, ci, ea singură, o sancţiune fără apel: un rege al Albei, Amul sau Allodius, nepot al unui 'Tiberinus' şi dispreţuitor al zeilor, pretindea poate, în felul lui Salmoneu8, să producă trăsnetul şi tunetul; atunci ploi şi trăsnetul au coborât asupra palatului său, în vreme ce apa lacului urca o înălţime neobişnuită şi îl îneca împreună cu toţi ai săi.

Această variantă este de slabă relevanţă: păcatul nu are legătură n cu riturile publice, nici cu viaţa politica şi nu pângăreşte comunitatea; e doar un acces de trufie strict personală; iar pedeapsa, imediată, scurtă şi d matică, nu mai poate prilejui cercetări divinatoare şi nu-şi prelungeşte actiur în viitor. Aceste caracteristici apropie 'varianta albană' de cea irlandeză, c celei dintâi îi lipseşte totuşi un element esenţial: e adevărat că şi aici la îşi umflă apele şi îl îneacă pe vinovat, însă nici un râu nu-şi deschide cal în afara craterului muntos unde stă ascuns; faptul divers se termină cu ce topirea de către ape sau, mai exact, nu se prelungeşte decât prin tema, la răspândită, a unui oraş ori a unui monument acoperit de ape care se străvec când e zi senină, în adânc: Şi în zilele noastre, spune Dionis din Halicarnas, intr-un anumit loc al lacului, când ap Scad şi când adâncul lor este liniştit, se pot zări ruine de porticuri şi alte urme de locuiri.

Este vrednic de luat în seamă faptul că acest deorum contemptor [dispi ţuitor al zeilor], pedepsit printr-o revărsare a lacului, este, înlăuntrul dinasti albane, nepotul unui rege numit 'Tiberinus', cu privire la care Dionis a Halicarnas spune, printr-o îndrăzneaţă inversare a derivării numelui, că rî prin excelenţă, Tibrul, îi datorează numele.

Tiberinus a domnit opt ani. A murit într-o luptă care s-a dat pe malul râului. Trupul fost dus de ape. Râul, care până atunci se numise Albula, a luat numele lui.

S-ar putea spune că, printr-o dezmembrare a legendei, bunicul, eponi al Tibrului la fel ca Boand al Boynei şi-a rezervat râul cel bun, lăsândvj fatala revărsare a lacului nepos-ului său.

Se întrevede astfel o variantă secundară, de bună seamă mai alterai decât cea principală. Ar fi zadarnic să le reducem la unitate cu tot dinadinsu Este posibil de altfel ca, în Irlanda, miticul Nechtan să reapară şi el, sub al1 formă şi în altă împrejurare. Desigur, numele acesta a fost purtat, după zei de mai multe personaje legendare sau istorice al căror caracter şi ale căr acţiuni nu-i datorează acestuia nimic. Totuşi, C. Guyonvarc'h a semnalat um ' Rome et Veies, p. 140-142. Textele sunt: Dionis din Halicarnas, 1, 7 (Allodius); Zonaras, „ 3 (Amulius); Origo gentis Romanae, 18, 2-4 (Aremulus Silvius).

8 O paralelă nordică în articolul meu 'Balderiana minora, 2; Episodul lui Hyrrokin, Ind jraiiica (Melanges Georg Morgenstieme), 1964, p. 68 – 70. Am găsit de curând o pitorească varian inţr-o povestire abhază (Caucazul de nord-vest). Dionis şi Zonaras spun că regele alban îşi Savtra 'figurantele minuni cu ajutorul unor maşini; după Origo, când tuna, el poruncea soldaţilor 1 Sa-Şi lovească scuturile cu lăncile; spunea mereu că zgomotul astfel produs este mai puternic. 1 r] vinţa pedepsei, Origo foloseşte o variantă potrivit căreia 'Aremulus Silvius' n-ar fi fost Iov le trăsnet, ci azvârlit în lac de un cutremur de pământ; ceea ce pare să ţină loc de brusca umfla * lacului, despre care Origo nu vorbeşte. Cu privire la acest mic tratat, vezi cele două eseuri (195i „le lui A. Momigliano reluate în Seconda contributo alia storia degli studi classici, 1960, p. 145 – '76 şi 177-189.

Cărui aventură miraculoasă aminteşte erupţia fatală a fmtânii omonimului 'uatha De Dannan9, cu toate că, de data aceasta, 'Nechtan' este el însuşi ictima a ceva care pare să fie tot un val ucigaş. La capătul vestitei 'Călătorii lui Bran', Immram Brain, prin misteriosul ocean de la apus, în clipa în are corabia se afla lângă coasta Irlandei, unul dintre tovarăşii lui Bran, Nechan, fiu al lui Collbran, coboară în apă: Omul plecă departe de ei, în afara bărcii. Îndată ce a atins pământul Irlandei, s-a prefăcut e loc în cenuşă, ca şi când ar fi stat în pământ veacuri la rând. Bran cântă atunci aşa: Fiul lui Collbran a săvârşit marea nebunie de a ridica mâna împotriva vârstei.

A venit un val de apă limpede asupra lui Nechtan, asupra fiului lui Collbran10.

C. Guyonvarc'h comentează: Moartea lui Nechtan care se preface în cenuşă pentru că intră nelegiuit şi brutal în timpul menesc nu are nimic surprinzător. Totuşi ne va reţine aici atenţia strofa cântată de Bran, din priina relaţiei dintre Nechtan şi apă: acest val de apă limpede (toinn usci glain), dacă nu ne în-: lăm asupra sensului exact al contextului, aduce moartea, iar aici există un paralelism remarcabil u valul care provoacă moartea lui Boand.

3. LEGENDE ŞI REALIA.

Când una şi aceeaşi reprezentare preistorică, indo-europeană, apare păsrată, de pildă, la indo-iranieni şi la germani sau la indo-iranieni, la ce Iţi şi la: alici, suntem obligaţi să credem că ea era legată de nişte nevoi stat ornice, aai puternice decât tulburările pricinuite de migraţii şi de noile decoruri. Dar otodată, pentru a supravieţui astfel, ea trebuia să se adapteze necontenit ondiţiilor geografice, uneori şi celor istorice ale momentului. Aşa a fo st cazul a Roma, unde povestea anevoioasei întemeieri a societăţii complete, tri funcţionale, a întrupat cele trei funcţiuni în trei popoare pe care experienţa zilnică. Vieţii le apropia într-adevăr: latinii semizeului Romulus, etruscii priceputei ăpetenii de oaste Lucumo, bogaţii sabini ai lui Titus Tatius. Tot aşa, privitor a tema de care ne ocupăm, în timp ce râul miraculos devenea în Irlanda îoyne, apa primejdioasă a fost identificată în Datium cu un lac din munţii ei mai apropiaţi. Şi, mai ales, în timp ce Irlanda menţinea evenimentul în. Marele timp' al miturilor, romanii l-au integrat timpului istoric, la sfârşitul isedierii oraşului Veii.

În asemenea răsădiri ale unei teme vechi, ambianţa geografică, chiar arhedogică, poate da naştere unor amănunte originale şi chiar devia cursul sau ensul povestirii. Explicite sau nu, mănunchiuri întregi de întrebări i se impun le fiecare dată naratorului: de ce vedem acest lucru şi de ce îl vedem aici? De ce are râul acesta cursul care ne este familiar şi nu altul? De ce tocmai iceste ruine lângă acest lac? În cazul care ne preocupă, gaelicii filid şi străbu.

Iii analiştilor romani au fost puşi, în chip firesc, în faţa unor asemenea probleme şi le-au rezolvat.

Una dintre povestirile despre nechibzuinţa şi nenorocirea lui Boand, aceea îeasupra căreia editorul Dinds'enchas-ului metric a înscris titlul 'Boand II,

9 Celticum, 15, 1966 (vezi mai sus, p. 744, n. 19), p. 377; penultimul paragraf din I mmra' Brain, ed. Van Ha-nel, 1941, p. 19.

10 dorralat toinn usci glain for Nechtan for mac Collbrain.

Est”; adresată unui personaj de neam mare; ea relatează, în termeni obsl unele precauţiuni salutare care par să fi abătut râul de la un itinerar nedorl

13. Mândra apă s-a ridicat asupră-i [: frumoasa Boand] şi până la urmă a înecat-o.

14. Ea a fost zăgăzuită, pe amândouă malurile, ca să nu ajungă la estuarul bărcilor, de către Maelmorda, cel plin de bogăţii şi de către ginerele lui Murchad

15. Mila Zeului i s-a arătat lui Leth Cuind prin sfatul acesta, astfel că noaptea cea iute şi oarbă s-a dus către tine, o nobil Maelsechlainn.

1,3. Roma, ceea ce a dat încheierii fericite a povestirii forma precis; care o citim este prezenţa unor conducte de apă autentică dedesubtul şi intea brâului muntos al lacului Alban. Această încheiere fericită putea se mult mai simplă: sacrilegiul săvârşit cu prilejul Feriilor L-atine odatăisp nu era oare de-ajuns ca lacul, potolit, să revină la nivelul său normal pe: ca din râul despărţit de obârşia apelor sale să nu mai rămână decât o amil urâtă? Nu: ruinele unui tunel, ale unui canal de irigaţie pe care romanii pul să le vadă şi pe care noi înşine le mai vedem şi acum12 au orientat a încheierea povestirii, spre preaslăvirea inginerilor lor.

Căci a existat într-adevăr un râu de scurgere al lacului, deschis de n de om şi fără nimic miraculos. Bariera muntoasă a fost străpunsă, aproapi nivelul lacului, iar lucrările au fost de bună seamă efectuate, ca şi cele d Cloaca Maxima, de nişte ingineri care nu erau romani, ci etrusci13. Jean Hub şi d-na Hubaux au studiat îndelung şi cu dragoste, la faţa locului, acest te cum au făcut cu toate cele pe care le menţionează epopeea războiului cu şi iată ce au văzut acolo14.

De la malul lacului, unde îşi are începutul, până la localitatea numită Le Mole sau La 3 unde iese de sub dealul sub care curge, râul de scurgere formează un cuniculus [cavitate subter lung cam de 2 500 metri. Lăţimea lui este de 1,20 metri; înălţimea, de aproximativ 1,60 ir,

11 E. Gwynn, The metrical Dindshenchas, III, 1913 (vezi ma sus, p. 744, n. 19), p. 33 – 39. Produc traducerea doamnei P. Le Roux, Celticum, 15, 1966, p. 337. Gwynn înţelege textul p altfel: 14. It was contrived against [the river] on either shore/by Maelmorda, vast of wea by the comely son of Murchad, that it should not reach the inlet of ships. – 15. God's m was shown/on Leth Chuind by that counsel, /so that it escaped (verbul eldim, aorist: elo) swift night of gloom/unto thee, O generous Maelsechlainn', [14., A fost astfel săvârşit împot [râului], pe amândouă malurile/de către Maelmorda, îmbelşugat în averi, de către frumosul fi lui Murchad, ca el [râul] să nu poată ajunge până la locul de intrare în râu al corăbiilor.

— Îndurarea Zeului i-a fost arătată/lui Leth Chuind prin sfatul [acesta], astfel că noaptea cea a beznei a năvălit spre tine/O magnanim Maelsechlainn'.] Textul ultimelor două versuri e corela în aidchi deinn daill chucut, a Mdil feil Sechlaind.

În al doilea vers al strofei 15, coma (i) de, Rath, Bes^huss, Entschluss' [sfat, hotărâre, deci (Windisch); poate să însemne şi 'plan'.

' Vezi studiul aprofundat, valabil în continuare, al lui M.-R. De la Blauchere în Dictionn des Antiquites alini Ch. Daremberg şi E. Sagllo, s.v. 'emissarium'; p. 598-603 cu privire la c de scurgere ale lacurilor Nemi, Giulianello.

13 Aceasta este părerea în general acceptată. Prima obiecţie a lui R. M. Ogilvie, A Commen, °n IJvy, Books I-V, p. 659 (, this view contradicts the unanimous testimony of the ancien [această opinie se află în contradicţie cu mărturia unanimă a celor vechi]) este irelevantă, per pS această pretinsă 'mărturie' nu este altceva decât tocmai dosarul supus discuţiei, iar a d '. And has not been established archaeologically' [. Şi n-a fost confirmată din punct!

Vedere arheologic]) lasă problema deschisă.

' Rome et Veies, p. 134-135.

I deschiderea dinspre lac este mai încăpătoare şi are un aspect mai mult sau mai puţin monumental, latorită îndeosebi celor doi pilaştri de peperin care stau de o parte şi de alta a intrării şi a căror construcţie este de dată mai recentă. Adincimea apei, în râul de scurgere, la ieşirea din lac, este le aproximativ 60 de centimetri; curentul este destul de slab.

Este probabil ca, în parcursul sau prin interiorul buzei de sud-est a craterului, râul de scurgere; ă fi dat de nişte cavităţi naturale, ceea ce a putut înlesni executarea lucrării. Când iese din deal n locul numit Le Mole, râul de scurgere apare, în zilele noastre, sub forma unui pârâu, Rio Albano' are, coborând spre nord, sfârşeşte prin a se vărsa în Tibru, la cinci kilometri în aval de Roma. În felul acesta apa lacului Alban ajunge până la urmă, după un itinerar complex şi relativ lung.; a se verse în mare.

După cât ne-am putut da seama, în nici un punct al traseului său actual, cel puţin sub cerul iber, pârâul obţinut prin scurgerea lacului nu se împarte în mai multe braţe. Lucrul acesta ne-a iurprins într-o anumită măsură, căci, potrivit textelor vechi, ne aşteptam să-l vedem curgând mai îeparte în pârâiaşe cu debit mai mic, care ar fi putut sluji drept canale de irigaţie.

Conform studiului lui M.-R. De la Blanchere din Dictionnaire des Antiquites s.v. emissarium, râul de scurgere se deschicfe la 128 de metri de marginea craterului de surpare în care se află acul şi aproape la aceeaşi înălţime deasupra punctului celui mai adine, prin urmare într-un punct; ituat la mijlocul laturii craterului'.

Străpungerea a fost efectuată în direcţia lacului, pornind din vale, ceea ce presupune din jartea inginerilor etrusci o uimitoare cunoaştere a orografiei, căci canalul subteran, după ce a urmat 5 pantă foarte puţin înclinată faţă de orizontală, ajunge la nivelul lacului. Oricât de puţin s-ar fi leschis într-un punct situat mai jos decât acest nivel, presiunea apelor ar fi provocat în conductă, a ieşirea din lac, stricăciuni care ar fi compromis economia şi utilitatea lucrării.

Este sigur că, în mare, aceste realia îi dau dreptate scepticului Marcus Cicero împotriva încrezătorului Quintus, care comisese imprudenţa de a le invoca: râul de scurgere al lacului Alban nu i luat naştere în urma prezicerilor privitoare la destinul Romei sau la cel al rivalei sale etrusce.

Trebuie totuşi să fim de acord că raţionalismul celui care a scris De diuinatione are bătaia. Am scurtă15. Este departe de a da seama de toată extraordinara urzeală, totodată politică şi reigioasă, al cărei singur punct de pornire, după el, era râul de scurgere care iriga ager suburban-ts [ogorul din preajma oraşului].

Dacă râul de scurgere n-a fost punctul de plecare al operei literare, putem totuşi crede că el i-a inspirat pe cei care trebuiau să imagineze o procuraiio [slujbă de ispăşire] pentru fabulosul miracol. Mai mult, vestigiile meşteşugului inginerilor etrusci aduceau, potrivit unui paralogism curent în folclorul de pretutindeni, dovada' că povestirea în care se integrau, care le explica, era adevărată, aşa cum, în cealaltă versiune, pretins albană, a revărsării lacului, ruinele de porticuri care, cu puţină bunăvoinţă, puteau fi văzute în adâncul lacului, dovedeau' că nepotul lui Tiberinus a fost într-adevăr înghiţit de ape împreună cu palatul său.

Tată deci că, în felul acesta, nişte realia oferă beneficiarilor unor ficţiuni parâme de fixare pe care ei le apucă fără greş. Se întâmplă chiar să fie folosite nişte false realia, care au meritul, atâta vreme cât reuşesc să amăgească, de a fi şi mai frapante, mai conforme cu particularităţile naraţiunii. Mai multe asemenea ticluiri pot fi întrezărite în relaţiile dintre Roma şi Delfi, care apar tot mai des într-o vreme în care nu aveau cum să existe; abia mai târziu, după ce Roma devenise o 'putere mondială', cele două părţi au crezut ca este în interesul lor să-şi prezinte relaţiile prieteneşti ca fiind mai vechi decât erau cu adevărat: Roma găsea în acesta o consacrare, o chezăşie măgulitoare a pretenţiilor sale, iar asupra lui Apollo de la Delfi cădea un folositor reflex al acestui soare în ascensiune. În ce mă priveşte, eu nu cred câtuşi de puţin în jurământul lui Camillus – se va vedea din ce motive în cea de a doua parte a acestei cărţi – şi, prin urmare, nici în craterul de aur care fusese depus, se zicea, în sanctuarul delfic al Atenei Pronoia, în tezaurul masilioţilor18: căci