Georges Dumezil

: easta va fi soarta lui Asvatthăman, rătăcitor singuratic prin hăţişuri, zeul Rudra pe care îl poartă în sine şi care îl stăpâneşte. Şi acesta va inul fătului: Parikşit se va naşte mort şi de îndată Krşna îl va învia, creşte mare. Când va ajunge în vârstă să domnească, Yudhişţhira îi va nţa conducerea şi împreună cu cei patru fraţi ai săi şi cu Draupadî, va pre paradis, în care el singur va intra viu, dar unde îi va regăsi, pe fieân colţul lumii divine de unde coborâse pentru a se întrupa.

5. MAHABHĂRATA, TRANSPUNERE EPICĂ A UNEI CRIZE ESHATOLOGICE rin această încheiere, prin cele două fiinţe antagoniste care o prilejuiesc, ţi îşi primeşte sensul: Mahăbhărata transpune într-o criză aproape mortală inţiei şi a regalităţii neamului Kuru o criză a istoriei lumii, ceea ce mil hinduistă numeşte 'sfârşitul unui yuga'. Mai întâi, în cursul unei lungi de, Răul îi face viaţa amară Binelui, îl persecută, pare că triumfă. În încheierii socotelilor, două imense armate se adună şi se luptă între ele, Răilor în jurul lui Duryodhana, care nu este altul decât demonul Kali at, adică demonul celei mai rele vârste a lumii şi îndeobşte a ceea ce este ai rău în orice domeniu; cea a Bunilor în jurul fraţilor Păndava, care şeii întrupaţi ai celor trei funcţiuni. Pe rând pier, primii în bătălie şi i în năvala nocturnă, toate neamurile şi toată armata celor Răi, inclu-) uryodhana, în afară de trei oameni, apoi toată armata celor Buni, în afară de fraţii Păndava ş? Alţi doi oameni. Speranţele de supravieţuire a neamului Kuru se reduc la copiii care urmează să se nască. Atunci, pentru miza supremă – embrionii, apoi ultimul dintre embrioni – se înfruntă doi dintre eroii supravieţuitori: cel în care este întrupat zeul distrugător care, la fiece sfârşit de yuga, asigură nimicirea, lumii; cel în care este întrupat zeul mântuitor care, după sfârşitul fiecărui yuga, asigură renaşterea lumii. Fiecare dinei îşi îndeplineşte îndatorirea şi, întocmai ca şi în cosmologie, ultimul cuvânt îl are zeul mântuitor; Krşna învie fătul şi prin aceasta restabileşte seminţia, aşa cum în cosmologie Vişnu reface universul plecând de la germenii sau de la formele pe care le-a păstrat în sine însuşi.

Intenţia autorilor este clară. După unul din procedeele lor obişnuite, ei au subliniat-o prin formule de comparaţie. I, a fel cum, atunci când Kama, fiul zeului Soare, moare într-o scenă transpusă dintr-un mit al Soarelui, se spune şi se repetă că retezatul său cap este 'ca soarele în asfinţit'10; la fel cum atunci când Bhima, fiul zeului Vânt, fuge din incendiul casei de lac luând în braţe pe fraţii şi pe mama sa, se spune că el 'aleargă cu iuţeala vântului'11, tot aşa s-a putut vedea, din extrasele citate mai sus, că acţiunea finală a lui As'vatthăman, întrupare a lui Rudra-Siva, este comparată în trei rânduri, în puţine versuri, cu ceea ce se petrece 'la sfârşitul unui yuga, al unei Vârste a Lumii'12. Comparaţia acoperă aici motivul: toate aceste evenimente nu se desfăşoară în acest chip şi în această ordine decât pentru că ele sunt transpuse dintr-un 'sfârşit de yuga'.

6. Vişnu şi Siva Această constatare deschide o mare problemă. Teoria Vârstelor Lumii, a distrugerilor şi renaşterilor lumii, nu este vedică. Dacă Vişnu şi Rudra sunt amândoi figuri puternice în Rgveda, ei nu se înfruntă acolo şi îndeosebi nu într-o eshatologie care nu există. În plus, dacă Vişnu cel epic se lasă înţeles ca o desfăşurare liniară, în felul său, a lui Vişnu vedic, dimpotrivă Siva, mai ales în rolul de distrugător cosmic, este cu totul altceva decât era cel mai vechi Rudra. Or, mai multe din analizele întreprinse până acum cu privire la principalii eroi au arătat că mitologia folosită de către autorii transpunerii este extrem de veche, vedică, prevedică: lista zeilor funcţionali, taţi ai fraţilor Păndava, îl conţine încă pe Văyu, în poziţie canonică13; dincolo de incolorul Dyu din Rgveda, Bhâşma, în care este întrupat Dyu, se întâlneşte în trăsăturile sale cele mai neobişnuite, cele mai improbabile, cu zeul ceresc al scandinavilor14. Cum să înţelegem atunci că intriga pentru care aceste personaje au fost concepute şi în care ele manifestă caracterul zeilor a căror copie sunt corespunde unui stadiu de mitologie postvedic, târziu, deja aproape hinduist?

Chiar dacă această problemă ar fi insolubilă, acest lucru nu ar suprima faptele care o suscită. Poate că ea va fi rezolvată într-o zi, cu un grad oarecare de certitudine, printr-o nouă studiere a textului. În mod provizoriu, se poate propune un 'model' de soluţionare.

10 Vezi, mai sus, p. 95.

11 Vezi, mai sus, p. 43.

13 în naraţiunile de bătălii, sau de dueluri, mai întâlnim această comparaţie; aici insă repetiţia apare a fi intenţionată.

13 Vezi, mai sus, p. 41. „Vezi, mai sus, p. 129-134.

; mul are cu siguranţă o lungă istorie, el a trecut prin revizuiri, dintre a, foarte veche, ne-a apărut în legătură cu eliminarea numelor zeilor i 'vedici şi prevedici15. Se prea poate ca evenimentele finale, aşa cum în cânturi care par scheletice când le comparăm cu cele ale copilăriei 4e ale luptelor, să fi suferit o retuşare târzie, sub influenţa dezvoltării îtărilor s'ivaite. Căci, între cele două personaje pe care k-am văzut ndu-se în criza finală, nu există o măsură echivalentă: Krşna ocupă, le atât de mult poemul de la un capăt la altul, încât unii, mergând până: m, au putut să spună că el este eroul lui cel adevărat; As'vatthăman îgtâl tuturor cânturilor, până la sfârşitul cântului al nouălea, este, dimpofigură secundară, pierdută în mişunarea eroilor de toată obârşia. Putem de că rolul său a fost amplificat, 'sivaizat'. Se întrevede chiar o umbră ei evoluţii: naşterea sa pornind de la patru componente cumplite îl onform cu Rudra vedic; s-ar zice că, pentru a îndeplini Distrugerea această naştere şi acest model nu mai erau suficiente; Siva, acel Rua de tip posterior, pune într-adevăr stăpânire pe el, intră în el, care îl conţinea deja. Despre ceilalţi eroi tiu se povesteşte niciodată ceva ător: nici Indra, nici Dharma, nici Agni, nici Brhaspati, nici'un zeu ătrunde' pentru a-l transforma pe eroul pe care-l are ca fiu sau, deja, upare. Se va admite deci cu uşurinţă că aventurile prenatale ale lui t şi disputa pentru embrion sunt nişte adăugiri.

R ce se afla acolo înaintea acestei retuşări? Este oare sigur că cei mai Irya din India au pătruns pe noile lor meleaguri fără a aduce o eshanu, desigur, teoria ciclică a Vârstelor, ci măcar concepţia unei crize i unice, prevăzute pentru viitor, punând capăt unei lumi mediocre şi la o lume minunată? Că această concepţie nu apare nici în Rgveda, tot ce depinde direct de ea nu dovedeşte că ea nu există deloc. Cugeltăreţilor vedici este concentrat asupra prezentului, asupra serviciilor ale zeilor, cărora le sunt chezăşie isprăvile lor trecute, mitice: depăriitorului nu-i interesează. Ei vorbesc deci mereu despre fiinţele demonice, verse nume colective sau individuale, însă întotdeauna în trecut şi în

: pentru a preamări biruinţele zeilor şi pentru a obţine, pe dată, altele whmana sistematizează această reprezentare, zeii şi demonii, deva şi iind înfăţişaţi ca două popoare mereu duşmane, deşi înrudite, însă nu rba de ua 'sfârşit' al acestui conflict; nici un ritual nici nu menţionici nu pregăteşte între zei şi demoni, pe seama sau în folosul lumii re', o ultimă încheiere a socotelilor: cugetul ritualiştilor se leagă mereu eu de prezent, cu urmările sale apropiate. Însă, luând aminte la Iran, junge să credem, cu toată această tăcere, că eshatologia nu era străină i celor mai vechi indieni. Se cunoaşte importanţa pe care o întruneşte te formele mazdeismului lupta cosmică dintre Bine şi Rău, perioadele ire trece ea, Binele fiind mult timp asuprit sau constrâns la învoială cu apoi bătălia în care se înfruntă, termen cu termen, protagoniştii Binelui ti Răului (anume Amssa Spgnta, Entităţile substituite termen cu termen funcţionali şi Ar hi demonii care le corespund), victoria finală a Binelui aurarea domniei necontestate a lui Ahura Mazdă16 – toate acestea Vezi, mai sus, p. 102, 120-121.

Cată răfuiala eshatologică după Marele Bundahisn, XXXIV, 27-32 (ediţie şi traducere engleză T. Anklesaria, 1956, p. 290-293): 'Ohrmazd îl va apuca pe Spiritul Rău, Vohuman îl: a pe Akoman, Asa-Vahist pe Indra, gatrivar pe Sauru, Spendarmat pe Taromat (adică ţaioya), Xurdat şi Amurdat îi vor apuca pe Taurvi şi Zairi, Cuvântul Adevărat pe Cuvâninos, iar Sros pe Aesma (demonul furiei). Atunci vor rămâne doi druj, Aharman şi Îz (demon sunt oare curate închipuiri ale zoroastrienilor sau, ca atâtea alte lucruri în doctrina şi în miturile lor şi cum o sugerează vocabularul însuşi al acestui dualism, sunt amplificarea controlată a unor vechi date prezoroastriene, indo-iraniene? Răspunsul la aceste întrebări, sau mai curând la această întrebare, mereu aceeaşi sub diverse forme, va apărea fără îndoială când se va adânci în continuare comparaţia dintre 'sfârşiturile de lume' concepute de mai multe popoare indo-europene. Şi, de asemenea, când se vor fi lămurit originile, funcţiunea primă şi totală a zeului Vişnu. Eu nu pot decât să reamintesc pentru moment nişte reflecţii pe care le-am propus cu câţiva ani în urmă.

7. ESHATOLOGIILE INDIANĂ, IRANIANĂ ŞI SCANDINAVĂ; ZEI ŞI DEMONI.

Cititorul se poate gândi la paralela stabilită mai sus între zeul scandinav Heimdallr şi eroul indian Bhişma, întrupare a lui Dyu17. Ea se extinde asupra întregii vieţi a unuia şi a celuilalt, de la naşterea şi până la moartea lor; veniţi cei dintâi pe lume, ei pier ultimii, unul printre zei, celălalt printre eroi şi mor luptând: în cazul lui Bhâşma, este vorba de marea bătălie de la Kurukşetra, în cazul lui Heimdallr este vorba – tocmai – de marea bătălie a, sfârşitului lumii'. Iar pentru amândoi, acest masacru pe care ei îl încheie nu este un lucru secundar, eroul indian, ca tutore al viitorilor luptători, zeul scandinav, ca pândar al zeilor, l-au prevăzut, l-au aşteptat. Fără să se poată spune că acesta este evenimentul capital al existenţei lor, vedem cu greu cum l-am putea înlătura din ea, fără a-i spulbera înţelesul. Această corespondenţă obligă deci la o confruntare mai strânsă între eshatologia scandinavă şi cea care se citeşte în filigran sub intriga umană din Mahăbhărata18.

Căci există o foarte importantă eshatologie scandinavă, acel 'Destin al zeilor', Ragnarok, care, printr-o confuzie de cuvinte, consacrată de o veche tradiţie, a ajuns să fie numit şi 'Amurgul zeilor', Ragnarok. De o jumătate de secol, criticii înclină s-o pună pe seama unui împrumut: fie de la Occidentul creştin, fie, prin Caucaz, din Iran. În 1913, vestita carte a marelui poet al filologiei daneze, Axei Olrik, Ragnardksforestcllingemes Udspring19, apoi, în 1924, un lung articol al unui autor care impune cea mai mare consideraţie, R. Reitzenstein20, au înmulţit argumentele în favoarea unei origini iraniene, prin inter* mediul Caucazului: în cea mai mare parte ele sunt însă foarte puţin stringente, niciunul nefiind cu totul convingător. Această dezbatere este de altfel solidară cu cea care îl priveşte pe I^oki, pentru actele 'demonice' ale căruia a fost căutat, de asemenea, un împrumut de la creştinism sau din Iran, dar fără al concupiscenţei). Ohrmazd va veni în această lume el însuşi ca preot zoi cu Sro§ ca preot răspî şi va ţine cingătoarea sacră în mână. Spiritul Rău şi Ăz vor fugi în beznă, trecând înapoi pragul cerului prin care intraseră. Iar balaurul Gocâhr va fi ars în metalul topit care va curge asupra existenţei celei rele şi murdăria şi duhoarea pământului vor fi nimicite de acest metal, care îl va face neprihănit. Gaura prin care intrase Spiritul Rău va fi închisă de acest metal. Ei vor alunga astfel în depărtări reaua existenţă a pământului şi va fi renaştere în univers, lumea va deveni nemuritoare pentru veşnicie şi propăşirea eternă'. Primele şase personaje 'bune' numite sunt cei şase Atnasa Spmta, sublimări ale vechilor zei ai celor trei funcţiuni şi ale zeiţei trivalente, din care fiecare îşi are antagonistul particular; Sroă (Sraosa) este sublimarea lui Aryaman indo-iranian, vezi Les dieux des Indo-Europcens, 1952, cap. II.

17 Vezi, mai sus, p. 129- 134.

(18 Utilizez aici Les dieux des Germains, 1959, cap. III, I, e drame du monde: Baldr, Hocâr, Ioki. Vezi, mai jos, p. 160, n. 30, un răspuns la o critică.

19 Tradusă în germană de Wilhelm Ranisch, Ragnarok, die Sagen vom Weltuntergang, 1922.

20, Weltuntergangsvorstellungen, eine Studie zur vergleichenden Religionsgeschichte', Kyrkohistorisk Arsskrift, XXIV, p. 129-212.

Succes21: ca Satan al evului mediu timpuriu, mai curând decât Auriii îmbogăţit personajul lui Loki, este un lucru cu putinţă, deşi n-a adusă nici o dovadă vădită; oricum, el nu l-a produs; iar faptul că zintă totodată unele trăsături de mic trickster*, de farsor mai mult lecât cu adevărat răutăcios şi altele care fac din el un adevărat antizeu Leşte nici măcar că ar fi avut loc vreo evoluţie; acel Syrdon din legene, de exemplu, întruneşte aceleaşi două aspecte, într-un mod coerent, i privim fără prejudecată mitologia din Edda, tragedia lui Baldr şi l zeilor' care o continuă mai departe, în viitor, deţin în ea un ro] iare, încât nu se poate imagina că au fost adăugate în momentul când eligie urma să dispară. În plus, spre a nu vorbi de Baldr, vechi zeu nume se regăseşte pe continent, o divinitate cu siguranţă veche, isupra căreia vom reveni îndată, nu are sens decât în funcţie de bătălia i care zeii şi demonii se ucid unii pe alţii. Să luăm pe scurt ^minte! Două episoade care încadrează o bună parte a istoriei lumii, lea este acum sub puterea marilor zei, din care principalii sunt cei din icţională canonică: Odinn, suveranul magician şi patronul războiului; [ce izbeşte singur, Njodrdr şi Freyr, dătătorii de bogăţie, de plăcere şi Ei cârmuiesc lumea aşa cum se vede că este, la un nivel moral destul it şi fără prea mult ideal. Pe de lături se agită un personaj ambiguu, arte deştept dar amoral, care le face servicii zeilor, dar totodată le şi ite, uneori amuzante, alteori grave şi îşi dezvăluie firea cea rea neadulume, drept copii, decât monştri primejdioşi: lupul Fenrir este unul: i. în sfârşit, în grupul fiilor lui Odinn22, iese în evidenţă o pereche, Baldr23. Despre cel dintâi se spune un singur lucru: este orb şi datorită orbiri va servi drept instrument unui destin groaznic (Gylfaginning, torra Edda, ed. F. Jonsson, 1931, p. 33)24. Despre al doilea nu se vorecât de bine {ibid., 11 = p. 29-30): ste cel mai bun şi toţi îl laudă, scrie Snorri. El este atlt de frumos la înfăţişare şi atât: itor, încât răspândeşte lumină; şi pe câmpuri se află o floare atât de albă, că a fost asegenele lui Baldr: ea este cea mai albă dintre toate florile câmpului – şi, după aceasta, înfăţişezi în gând frumuseţea lui deopotrivă la păr şi la trup. El este şi cel mai înţelept i şi cel mai îndemânatic la vorbă şi cel mai îndurător. Dar din naştere este legată de el iniei una din judecăţile sale să nu se poată înfăptui. El locuieşte In sălaşul ce se cheamă rălucitor', care se află în cer. În acel loc nu poate fi nimic necurat.

Entarea fiinţei sale este confirmată de funcţia fiului său, Forseti, despre spune (ibid., 18 = p. 33-34): 'Toţi cei care aleargă la el pentru certuri) t se întorc împăcaţi. Este cel mai bun tribunal pentru zei şi pentru dem că, spre deosebire de ceilalţi zei, Baldr este de o înaltă valoare prea înaltă ca să fie eficientă, însă din cele ce urmează reiese că zeii aosc drept o comoară nespus de preţioasă.

Tr-o zi nenorocirea loveşte (ibid., 33-35 = p. 65-68). Mai întâi, Baldr e care îi ameninţă viaţa (acestea sunt Baldr draumar din Edda); când rezi, al meu Loki, 1948; ediţie germană remaniată, 1959.

Agi.: 'Păcală, farsor, bufon care joacă feste'.

N principiu, toţi Asii, inclusiv P6rr, sunt fiii lui (53inn; dar fiii săi sunt mai cu seamă acest 'tineri'.

Rezi şi 'Balderus et H0therus' (1962), reluat în Du mythe au roman, 1970, p. 159-172.

Se află un Ass care se cheamă Hoăr. Este orb. Este puternic, dar zeii ar ţine mult ca vut un nume, căci fapta mâinilor sale va fi multă vreme ţinută minte de zei şi de oameni.

Jbirşia lui Forseti interesează aici foarte puţin: esenţială este concepţia pe care o aveau vii despre ruda cea mai apropiată a lui Baldr.

Le povesteşte, zeii hotarr. Se 'să ceară ocrotire pentru Baldr împotriva oricărei primejdii'. În consecinţă, Frigg, care este mama lui şi soţia lui Odinn, pune toate fiinţele însufleţite şi neînsufleţite – focul, apa, metalele, pietrele, pământul, pădurile, bolile, patrupedele, păsările, şerpii.

— Să jure că nu-i vor face rău. Astfel apărat, Baldr se distrează, împreună cu zeii Asi, în piaţa publică, cu un joc uimitor. Ei aruncă asupră-i proiectile, îl lovesc cu sabia: nimic nu-l răneşte.

Nu-l puseseră însă la socoteală pe Doki. Sub chipul unei femei, el se duce la Frigg şi află de la ea că fusese trecută cu vederea, la luarea jurămintelor o plantă, 'vâscul26: acesta părea prea inofensiv. I^oki se grăbeşte să culeagă o ramură de vâsc şi se apropie de orb, de Hodr, care stătea în spatele zeilor fără să ia parte la joc. 'De ce nu-l loveşti tu pe Baldr?' – îl întreabă I^oki. El răspunde: 'Pentru că nu văd unde este Baldr şi pentru că nu am armă. – - Fă ca ceilalţi, replică Loki, atacă-l, eu îţi voi arăta în ce parte se află. Aruncă această ramură împotriva lui'. Hodr ia ramul şi, călăuzit de Loki, îl azvârle asupra lui Baldr. Vâscul îl străpunge pe Baldr, care cade mort. Snorrî adaugă: Fu cea mai mare nenorocire care li s-a întâmplat [cândva] zeilor şi oamenilor. Când Baldr a fost doborât, toţi Asii rămaseră fără glas şi neputincioşi să-l ridice. Ei se priviră unul pe altul şi toţi erau porniţi împotriva celui ce făcuse acest lucru, dar niciunul nu putea să-l pedepsească: deoarece acolo era un mare loc de ocrotire. Când Asii voiră să vorbească, ei izbucniră mai întâi în lacrimi, astfel că niciunul nu-şi putea arăta celuilalt durerea prin cuvinte. Însă (53inn suferea cel mai mult de această nenorocire, pentru că el măsura mai bine paguba şi pierderea pe care le însemna pentru Asi moartea lui Baldr.

Importanţa cosmică a acestui omor apare bine în episodul următor: stăpâna lumii morţilor, Hei – o fiică a lui Doki – primeşte să-i dea drumul lui Baldr, cu condiţia ca să se confirme 'că el este atât de iubit pe cât se spune': dacă tot universul îl plânge, fără excepţie, el se va întoarce la Asi. Oamenii şi animalele, pământul şi pietrele, arborii, metalele plânseră27, toate plânseră, în afară de o vrăjitoare, în fundul peşterii ei.

— O altă formă pe care o luase Loki. Şi Baldr rămase captivul lui Hei. Zeii reuşiră, cel puţin, să-l prindă pe Loki, cu toate metamorfozele şi vicleniile sale şi să-l pună în lanţuri: el va rămâne acolo, la caznă, până la sfârşitul veacurilor, ca şi, în alte locuri, fiii săi, Dupul, Şarpele, ca şi toţi monştrii duşmani ai lumii. În această perioadă trăim noi: mai rea decât cea care o precedase şi căreia prezenţa lui Baldr îi dădea ideal şi speranţă.

Dar va veni o zi în care, pentru un asalt final, toate puterile răului, toţi monştrii îşi vor sfărâma lanţurile şi, din cele patru colţuri ale lumii, vor păşi împotriva zeilor: Dupul Fenrir, Şarpele cel mare, 'fiii lui Muspell', Surtr cu foc arzător în faţa şi în spatele lui şi I/) ki, urmat de tot alaiul lui Hei şi Hryrnr, cârmuind corabia făcută din unghiile morţilor. Heimdallr dă alarma, zeii se pregătesc, lupta se dezlănţuie. Fiecare dintre marii zei funcţionali se bate cu câte unul din monştri într-un duel care îi este fatal, dar îi este, îndeobşte, fatal şi adversarului: Freyr regretă, fără îndoială, că nu mai are sabia pe care i-a dat-o slujitorului său într-o poveste de dragoste şi piere sub loviturile lui Surtr; Tyr şi câinele (sau lupul) Garmr se omoară unul pe celălalt: J3orr îi ucide pe Şarpele din Midgardr, dar cade otrăvit de veninul pe care acesta îi împroşcă asupra lui. Fenrir, care înaintase 'cu botul căscat, cu falca de jos ' Tentativa recentă a lui Aage Kabell de a explica 'vâscul' din povestea lui Baldr printr-un înţeles greşit n-a fost fericită, Balder und die Mistel, Folhlore Fellows Communications, 196, 1965.

' Vezi ale mele 'Balderiana minora', Indu-lranica (= MUanges Georg Morgenstierne), 1964, 3: 'Ies pleurs de toutes choses et la resurrection manquee de Baldr', p. 70-72.

Lgând pământul, cu cea de sus atingând cerul', îl înghite pe Odinn, pe cât pare, fără greutate şi se poate aştepta ca, între cele două fălci ale sale; de tot căscate, de la pământ până la cer, el să înghită tot universul, nci intervine zeul Vidarr (Gylfaginning, 38 = p. 72-73).

De îndată Vidarr se întoarce spre Lup şi calcă, cu un picior, pe falca de jos a acestuia. În; picior el poartă o încălţăminte făcută din petice adunate de-a lungul tuturor vremurilor: bucăţile de piele pe care oamenii le taie de la încălţările lor în dreptul degetelor şi al călcâiului aceea oricine are de gând să-i ajute pe zei trebuie să arunce aceste bucăţi de piele, fără să le ească la altceva). Cu una din mâini el apucă falca de sus a Lupului şi îi rupe botul în două:; a e sfârşitul Lupului.

Apoi are loc ultimul duel, cel al zeului Heimdallr cu demonicul L, Nki: ei ucid unul pe altul. Surtr acoperă cu foc şi arde totul, iar marea îneacă lanţul. Cel puţin, datorită morţii Lupului, lumea nu a fost înghiţită ca nn, definitiv nimicită: ea nu este distrusă decât de furia elementelor şi te apoi să se ridice din nou din ape, să reînverzească, să revină la viaţă, cei ce o cârmuiesc sunt zeii tinerei generaţii: fiii foştilor zei, conduşi de dr şi Hodr, împăcaţi.

Astfel se desfăşoară povestea lumii 'noastre': în ea catastrofa finală, cum em, este consecinţa îndepărtată a acelei prime nenorociri, a omorârii lui dr, căruia, pe de altă parte, ea îi pregăteşte dureros o frumoasă domnie, observă cu uşurinţă analogiile cu intriga din Mahăbhărata şi cu toată trupa îască pe care, în Mahăbhărata, o vedem agitându-se întruchipată în atâţia eroi.

Poemul indian descrie o înfruntare a forţelor Binelui cu puterile Răului: Precum pseudofiii lui Pându, scriam eu în 195928, sunt fiii (un pasaj spune 'ântrupările par- ' ale) marilor zei ai celor trei funcţiuni, ax central al mitologiei indo-iraniene [.], tot aşa latorul comploturilor, răspunzător de planurile răuvoitoare care duc mai întâi la nefericirea frapândava, apoi la exterminarea aproape a tuturor celor, buni' în acelaşi timp cu a tuturor 'răi', Duryodhana, este demonul Kali întrupat – demonul care poartă numele vârstei rele mii, a patra, în care trăim*9. Când s-a născut, semnele cele mai sinistre, zgomotele cele mai bre i-au prevenit pe oameni, însă tatăl său, cu toate sfaturile înţelepţilor şi-a început şirul slăinilor refuzând să-l jertfească binelui obştesc. Aşadar, în filigran, se desfăşoară un mare concosmic, cu trei 'epoci': jocul măsluit, prin care Răul triumfă pentru multă vreme, înlăâd din scenă pe reprezentanţii Binelui; marea bătălie în care Binele îşi ia revanşa, eliminând litiv Răul; cârmuirea celor buni.

Dacă ne mărginim la eroii centrali ai celor două partide, dualismul se rimă deci în mod răspicat şi izbitor: întrupările zeilor funcţionali – ca şi i faţă de Loki şi de monştri – se opun unei hoarde de demoni întrupaţi, fiind nu numai că Duryodhana este Kali, dar şi că suta de fraţi ai săi, mai puţin implicaţi în rău decât el, sunt un soi de Răkşasa, numiţi Pau- 'ya (I, 67, 2722-2726, urmaţi de enumerarea numelor)30.'

28 Les dieux des Germains, p. 98-99.

„ Despre Kali, vezi E. W. Hopkins, Epic Myihology, 1915, § 52, p. 77-78: Kali is evil fate, monym of alakşmi. Kali is plain destruction: „In war there is ever kali and lives are lost „ 72, 49). Yet the conception is not that of a permanent being, but rather of personified destrucliable to spring into existence on occasion. [Kali este soarta rea, un termen sinonim cu alaksmî Kali înseamnă distrugere curată: în război mereu este kali şi sunt pierdute vieţi omeneşti' 72, 49). Dar concepţia (asupra lui) nu este cea asupra unei fiinţe care există permanent, ci mai rabă cea asupra unei personificări a distrugerii, capabilă să ţâşnească în fiinţă, apărând ocazional.]

30 a) G. Johnsen, întemeindu-se pe câteva coincidenţe de nume (între cele o sută!), crede că lui Dhrtarăşţra sunt demoni-şerpi, nişte năga. Mă tem ca aceasta să nu însemne a da o prea e importanţă enumerărilor de nume, făcute din elemente de origini variate (art. citat în n. urmare, 4. Kauravas and Serpents, p. 255 – 260).