Georges Dumezil

Dacă luăm în considerare fără deosebire toţi actorii, divini şi umani, von spune că alianţa primei funcţiuni cu cea de a treia o învinge pe cea de a doua Dar trebuie să subliniem imediat că actorii nu sunt omogeni; cât ar fi ea de atot puternică, magia omului nu exprimă prima funcţiune aşa cum le exprimă p celelalte două trăsnetul lui Indra şi medicina Asvinilor: nu zeii primei funcţiur sunt cei care îi ajută pe As'vini împotriva lui Indra care, stăpân al zeilor, repre zintă între ei nu numai a doua, ci şi prima funcţiune. Omul nu este aici deci auxiliarul efemer al unuia dintre grupurile divine şi, după fericitul sfârşit pe cai îl impune, el nu se află nici în câştig, nici în pierdere: rămâne în afara joculi şi se retrage, bucuros că a putut schimba raportul între zei. Modul acesta d a concepe asceza ca pe o forţă superioară celor zeieşti şi în stare să-i tulbui acesteia efectele fireşti este propriu Indiei şi trebuie să fie un element introdt de indieni şi anume de indienii postvedici, în această legendă pe care cu tem1 o putem considera ca indo-iraniană. Poate că, într-o formă mai veche a e As'vinii înşişi îi făceau pe zeii superiori să cadă la învoială, creând monştri Beţie.

Oricum, sensul povestirii este acela că zeii funcţiunii inferioare nu s-L alăturat, într-un grup unic, zeilor funcţiunilor ttj_tr; cLie decât în urma ur „Despre Mada şi scandinavul Kvasir, vezi Loki, 1948, p. 97-106 (p. 67-74 în ediţia germai 1959) şi Les dieux des Cermains, 1959, p. 33-35 * O a treia putere.

Ncheiat după un conflict în care fiecare grup, prin sine însuşi sau prin lăi, a ameninţat mai întâi că îl va distruge, cu mijloace conforme naturii 5 celălalt.

2. ASI ŞI VANI, TUATHA DL DAâfabfN ŞI FOMORE obabil că această reprezentare era curentă încă din faza indo-europeană, ne ce o regăsim, cu altă afabulaţie, la popoarele scandinave5. Ansamblul or îi arată, e drept, pe Vani, zeii bogăţiei, ai fecundităţii şi ai voluptăţii, strâns legaţi de Asi, zeii marii magii şi ai puterii războinice, încât numele cuprinde adesea ambele categorii; totuşi, un mit aparte reflectă o fază în care ei sunt mai întâi despărţiţi, juxtapuşi şi se înfruntă într-un răzlement cu victorii alternate dar nedecisive la capătul cărora încheie o; re, nu numai de pace, ci şi de asociere: principalii Vani – Njordr, Freyja – se unesc strâns cu Asii, atât de strâns încât, la moartea lui (în versiunea umanizată prezentată de Ynglingasaga), cei care îşi asumă. Asupra acestei asociaţii unitare sunt, pe rând, Njordr şi Freyr. Snorri, îi datorăm această descriere coerentă dar succintă, nu ne spune în ce au victoriile alternate. Dar câteva strofe din Voluspd lasă să li se întrevadă,.1 lor aluziv, sensul: Vanii au trimis la Asi o făptură, numită Gullveig, e să-i abată de la bine, un fel de 'Beţie a Aurului', pe care Odinn şi di lui n-au izbutit să o distrugă şi care a stricat mai ales inima femeipetenia Aşilor, Odinn, a aruncat asupra armatei duşmane o suliţă fermele vede uşor să fiecare dintre aceste modalităţi de acţiune este conformă grupului divin care o foloseşte, abulaţia scandinavă se deosebeşte deci de cea indiană prin numeroase ri: conflictul nu mai opune zei individuali (Indra care, e drept, acţion numele zeilor superiori, As'vinii), ci două armate, două neamuri divine; se mai iscă din pricina pretenţiei reprezentanţilor 'funcţiunii a treia' avea partea din privilegiile funcţiunilor superioare, ci, dimpotrivă, din agresiunii reprezentanţilor funcţiunilor superioare, dornici să-i cucerească aservească pe reprezentanţii funcţiunii a treia; şi, mai ales, deşi concepute candinavia şi în India conform funcţiunilor celor două părţi, episoadele se manifestă pe rând superioritatea uneia sau a celeilalte au conţinut difeearea lui Mada, 'Beţia' şi trimiterea lui Gullveig, 'Beţia Aurului'; ui lui Indra şi suliţa lui Odinn). Şi totuşi ambele scheme au aceeaşi strucacelaşi sens. I se pot emite decât ipoteze despre o asemenea temă, fără îndoială mai lecât societăţile indiană şi scandinavă. Ea se deosebeşte, dar se şi învecu cea pe care o întâlnim la celălalt capăt al imensului teritoriu acoperit iziile indo-europenilor, la celţi6, a căror societate, în epoca preromană, partită în trei caste – druizi, nobili militari şi cultivatori liberi. Irlani închipuiau istoria insulei lor ca pe un şir de invazii; penultimul neam: or, Tuatha Da Danann, 'triburile zeiţei Dana', este alcătuit de fapt ezi al cincilea eseu ('Tarpeia') din culegerea Tarpeia, 1947, rezumat în L'heritage indoă Rome, 1949, p. 127-142 (reprodus în La religion romaine archaâque, 1967, p. 78 – 84, t, p. 87-88); şi capitolul întâi din Dieux des Germains, 1959, în special p. 8-29. Despre i a tratat Saxo legenda, vezi Du mythe au roman, 1970, p. 95 – 105 şi ha religion romaine i, p. 83 (ed. A 2-a, p. 87), nr. 1.

Evue Celtique, XII, 1891, p. 52-130; d'Arbois de Jubainville, L'epopee celtique en Irlande, 393 – 448; Naissance de Rome, 1944, p. 169-173; Mitra-Canina, 1943, p. 159-162 (cu din Du mythe au roman, p. 103, n. 1).

Din vechi zei ai păgmismuiui, m speciai um cei pe mc „_ejj. Îi n niu^itiu; de la strămoşii lor indo-europeni şi tocmai în 'istoria' acestor triburi se concen trează materialul mitologic utilizabil pentru compararea indo-europeană. Lj sosirea lor în insulă, ti alcătuiau o bandă şi nu o societate completă; într-ade văr statul-major al acestor Tuatha De Danann nu cuprindea în competenţa s: toate funcţiunile necesare unei societăţi sedentare: dintre cei cinci zei care 3 alcătuiau, unul era dedicat înaltei magii druidice (marele zeu Dagda), altul forţei războinice (Ogma, zeul-luptător), al treilea, stăpânirii tuturor iscusinţelo (Lug, 'zeul tuturor meşteşugurilor'); ultimii doi, tehnologiilor celor mai aprţ ciate' (bian Cecht, medicul; Goibniu, fierarul); condus de aceşti cinci ze: întreg poporul divin era şi el definit de aceleaşi avantaje: magie, putere război nică, pricepere în arte şi meşteşuguri. În acest ansamblu, la nici un nivel, ni. Urmă de funcţiunea a treia, în forma ei cea mai necesară, agricultura, produc? Toare de hrană şi bogăţie. Această formă a funcţiunii a treia era, dimpotrivî caracteristică locuitorilor mai vechi ai insulei, Fomorii, fiinţe demonice pe cai Tuatha De Danannii le-au învins şi le-au ucis în mare parte; pe cele rămas în viaţă le-au supus. Şi, tocmai ca încheiere a acestui război, a celebrei Ic victorii de la Mag Tuired, au hotărât năvălitorii Tuatha De Danann să las viaţa conducătorilor celor învinşi, cu condiţia ca aceştia să le dezvăluie secn tele care aveau să asigure prosperitatea agrară şi pastorală a Irlandei. Es1 evident că, în această versiune celtică, iniţiativa luptei aparţine reprezentanţilc 'funcţiunilor superioare', ca în Scandinavia; mai mult, există învingători învinşi: practic, învinşii sunt eliminaţi, iar reprezentantul funcţiunii agra: nu este, după înfrângerea partidului sau, asimilat, admis în viaţa comună, supus. Ceea ce se potriveşte perfect dispreţului cu care se pare că prives celţii cultivarea pământului. Dar, cel puţin, acest reprezentant transmite fun ' ţiunea a treia, sub formă de precepte secrete, învingătorilor deja în posesia celo lalte două.

3. PROTOROMANI, SABINI, ETRUSCI; ROMULUS, TATIUS, LUCUMO.

Acesta este dosarul căruia îi aparţine faimosul episod al războiului şi ap al fuziunii între protoromani şi sabini din legenda originilor Romei. Evenime tele reale ale acestor secole lipsite de document, oricare vor fi fost ele,; fost acoperite de schema tradiţională a fundării unei societăţi complete, iar schen aceasta, atât în aualistica romană cât şi în Ynglingasaga, a fost inclusă în c a 'primilor regi funcţionali', dând naştere, în ambele tradiţii, unor ansambh complexe, cu formă şi cu sens identic.

Structura războiului între Romulus şi Titus Tatius, cu fuziunea de neann care îl încheie, este cu atât mai uşor de recunoscut, cu cât romanii înşişi păst] seră, până în secolele clasice, o conştiinţă destul de limpede despre ea, cel pul despre elementele ei esenţiale. Ca şi în privinţa caracterelor articulate ale p urilor patru regi preetrusci, ca să o recunoaştem este destul să citim atent neîntrerupt povestirile scriitorilor antici, istorici sau poeţi, fără a avea preten să le înţelegem mai bine decât ei înşişi tradiţiile naţionale.

_ Intriga este simplă. Roma fusese desigur ritual întemeiată şi social orga zată de Romulus, într-o zi anume, bine cunoscută şi sărbătorită an de ' Lar această primă întemeiere – un oraş fără femei, un oraş pe care be possidentes [bogaţii proprietari] din împrejurimi îl dispreţuiau – se văc insuficientă, fără viitor; Romulus a fost aşadar nevoit să o completeze, dt A i cu sabinii şi cu aliaţii lor, prin fuziunea mai multor elemente etnice tanii, oamenii lui Romulus, sabinii lui Titus Tatius şi, după unii, ostaşii îi 'I/Ucumo', chemat în ajutor de Romulus la începutul ostilităţilor, tnic, deci, aşa cum vor să fie şi războaiele asemănătoare din povestea vă şi din cea irlandeză, dar război în care etniile, strict umane, poartă îvă'rate, din istorie şi geografie – latini, sabini, etrusci – şi nu nume umanizate ulterior, istoricizate, cum sunt cele de Asi şi Vani, Tuatha. Nni şi Fomori. În acelaşi timp, război funcţional, trifuncţional, identic îi dintre zeii scandinavi şi celui dintre zeii şi demonii irlandezi. În dogmatic vorbind, în versiunea fără etrusci, Romulus şi oamenii lui rigine, posesorii primei şi celei de a doua funcţiuni, iar sabinii, depolei de a treia; în varianta cu trei neamuri.'Romulus şi ai lui sunt caracle prima, etruscii de a doua, sabinii de a treia funcţiune, origine', am zis. Căci aceasta este starea de fapte care se deduce din îi datelor, din compararea variantelor. Dar foarte rar se întâmplă – I ştiu, există un singur text în care anumite circumstanţe i-au lăsat automultă libertate – ca acest tablou să nu fi fost deformat, ba chiar le conjunctura naraţiunii^ şi de intenţia naratorului, care relatează evenimentul sunt mai ales istoricii, moştenitori direcţi: ilor. Iar pentru ei important este să povestească pitoresc războiul, cu inile lui şi cu sfârşitul lui fericit şi nu să insiste asupra diferenţelor intre viitorii luptători. În plus, războiul trebuie să fie onorabil pentru) ărţi, marcat de succese alternate, cum spune Snorri despre cel între ani, fără învingători, fără învinşi, fără, măcar, 'mai puternici' şi bi', de vreme ce ambele părţi contribuie la formarea Romei. Rezultă ă atribuirea diferenţiată a funcţiunii a doua – vitejia şi forţa războirmmai uneia dintre părţi, în dauna celeilalte, sau celorlalte, este imposi- 'inii trebuie să se bată şi chiar se bat, tot atât de bine şi de priceput romanii şi, eventual, etruscii. Aceeaşi este, de altfel şi situaţia Vaniiceştia care în mod normal se caracterizează prin prosperitate şi printr-o dorinţă de pace (pacea lui Nerthus cunoscută încă de la Tacit*; i Njordr cu Freyr-Frodi, în Ynglingasaga) dau totuşi dovadă, exact urează 'războiul de întemeiere', de o vitejie pe potriva celei a adverr, specialişti ai 'funcţiunii a doua'. Dar această anomalie este mai ivă în Scandinavia decât la Roma, specialitatea Vanilor fiind explicit n teologie şi constant verificată în restul mitologiei, în timp ce sabinii, existenţă reală în istoria reală, scapă oricărei limitări funcţionale; pioşi, aerstiţioşi, viteji, legaţi de lucrarea pământului7. Din fericire, anumite e din amplele povestiri ale istoricilor, chiar episoadele războiului, înteeligioase şi evenimentele care au urmat încheierii păcii contribuie, toate,: area acestei confuzii.

Îl preveniţi, putem examina mai de aproape, la fiecare 'dintre istorici n adăuga acestora pe Ovidiu, deoarece şi el, tratând acest subiect în deşte aceleaşi preocupări şi pune accentul tot pe război – cauzele, i şi morale, ale ostilităţilor şi, în măsura în care povestitorii le redau, le şi limitările iniţiale ale viitorilor luptători. Să-i analizăm mai întâi re au ales varianta cu două neamuri; Titus Divius, Ovidiu, Plutarb, nania, 40.

Sance de Rome, 1944, p. 98-99; despre multivalenţa etruscilor în literatura latină în dei fuziunii populaţiilor, ibid.

4. CARACTERELE DIFERENŢIALE ALE CELOH THK1 iu. M'u. L.*. Aiv'* Având promisiunea lui Iuppiter (Titus Livius, I, 7, 1-3), după ce s-a îngrijit de primele res divinae [instituţii religioase] şi după ce a emis primele tura [legi] pentru micul grup al primilor săi tovarăşi (8, 1), după ce s-a înconiurat de prestigiul conferit regelui de însemne (8, 2-3), semizeul Romulus a chemat la el şi primit în Azil* o turba [mulţime] devălmăşită de oameni liberi şi de sclavi, conferind astfel grupului creat de el putere socială (robur, 8, 6; vires 8, 7) apoi, alegând o sută de senatori, a format în sânul acestui grup un organ de judecată şi de conducere (consilium). Res Romana [statul roman] a devenit astfel valida [puternic]; totuşi, ce îi lipseşte? Femeile (penuria mulierum [lipsa de femei]), fără de care oraşul nu va dăinui dincolo de generaţia primilor săi cetăţeni (hominis aetatem duratura magnitudo [putere care nu va dăinui mai mult decât o viaţă de om], 9, 1). Numai că popoarele vecine, vechi, stabile, nu au şi nu vor să aibă relaţii de connubium [căsătorie] cu aceşti nou veniţi (9, 1-2) vrednici de dispreţ (9, 5). Atunci Romulus le trimite vorbă prin' soli (9, 3-4): 'Oraşele, ca orice alt lucru, se nasc din mai nimic; mai târziu însă, cele pe care le ajută vrednicia lor şi zeii dobândesc mare spor şi nume mare (dein quas sua virtus ac di iuuent, magnas opes8 sibi magnumque nomen facere, 9, 3); se ştie că zeii au fost de faţă la începuturile Romei, iar vitejia nu îi va lipsi (satis scire origini Romanae et deos adfuisse et non defuturam virtutem); să nu li se pară aşadar umilitor ca ei, nişte oameni, să-şi amestece cu alţi oameni sângele şi stirpea, 9, 4).

Romulus îşi atribuie deci toate avantajele funcţiunilor întâi şi a doua, perfect rezumate de cuvintele di şi virtus. Deocamdată îi lipsesc însă opes [bogăţia] şi nomen [renumele], pe care, orice s-ar întâmpla, trebuie să i le procure primele două atuuri; doar provizoriu, momentan, ele aparţin altora; îi mai lipsesc, în primul rând, femeile, în stare să nască moştenitori; şi ele aparţin altora şi numai lor. Or, dacă magnum nomen depăşeşte toată analiza, încununând-o cumva, în schimb bogăţia (opes) şi modalităţile fecundităţii (sanguinem et genus miscere) aparţin funcţiunii a treia. Pe scurt, deci, Romulus şi oamenii săi, pe de o parte, sabinii şi, în general, vecinii Romei, pe de alta, îşi împart la început, inegal, atuurile corespunzătoare diverselor niveluri ale structurii trifuncţionale.

Aceeaşi 'âmpărţire de cărţi' se vădeşte în versurile consacrate de cartea a III-a a Fastelor răpirii sabinelor. Roma este încă mică (parva, 179-180), tot confortul ei se reduce la trestie, stuf şi paie (183-185), pământuri are foarte puţine şi foarte sărace (iugeraque inculţi pauca tenere soli, 192 [aveau câteva iugăre de pământ nelucrat]), în sfârşit, nu există nici soţie, nici connubium care să asigure continuarea primei generaţii (nec coniux Mi, nec socer ullus erat, 188 [nu aveau nici soţii, nici socri]). Astfel, lipsită de valoare sau aproape, din punctul de vedere al funcţiunii a treia, Roma este dispreţuită de vecinii avantajaţi tocmai de funcţiunea a treia – femei, bogăţie – (spernebat generos inopes vicinia dives, 189 [vecinii bogaţi îi dispreţuiau pe ginerii săraci]). R) ar îngâmfaţii aceştia nu văd esenţialul: nesocotesc înaltul rang al lui Romulus în celelalte două funcţiuni: pe de o parte, el este semizeu, fiu

* Romulus deschisese tuturor fugarilor şi năpăstuiţilor un'loc de refugiu (gr. asylon = loc nviolabil) în dumbrava dintre cetăţuie şi Capitoliu. Cei ce se adunau aici beneficiau de inviolabilitate Şi drept de cetăţenie.

Fără îndoială, opes înseamnă aici totodată,. Bogăţii' şi 'resurse de putere'. Virtus AC di u poate face aluzie, deşi s-a susţinut de curind această idee, la problema stoică: Ce e mai tare, energia omului sau soarta?'.

I; PQ de altă parte, avându-l drept tată pe Alarte, el primeşte de la acesta *n fhenten [spiritul, înclinarea tatălui său], gustul şi, cumva, instinctul r. Aşa spune zeul războinic însuşi9 (190, 195-198): et male credebar sanguinis auctor ego. Extremis dantur connubia gentibus, at quae Romano vellet nubere, nulla fuit 1 Indolui: patriamque dedi tibi, Romule, mentem: toile preces, dixi; quod petis, arma dabunt.

Şi nu mă credeau neamului tată a fi. Chiar şi la capătul lumii se-nsoară bărbaţii, dar una Nu era care să vrea soaţă romană a fi. Îndurerat, a părintelui minte lui Romulus dat-am: Ruga o lasă' i-am spus, armele-ţi dau ce doreşti'.

(trad. I. FLORESCU fi TR. COSTA) ste netă opoziţia între populaţia 'bogaţilor' şi noul venit 'marţial',: entul fiind pus, în îmbinarea funcţiunilor întâi şi a doua de care benefiromulus, pe cea de a doua, aşa cum este firesc când istorisirea o face însuşi cu prilejul calendelor lunii care îi poartă numele, ezumatul lui Florus condensează la maximum materia (I, 1), dă o schemă elor fără a marca însă caracterele sau intenţiile conducătorilor, dar ele asigur aceleaşi ca şi la Ovidiu. Din concluzie reiese, totuşi, că îi socoteşte ini 'bogaţii'; după încheierea păcii se petrece o res mira dictu [întâmsxtraordinară]: sabinii îşi lasă ţara, emigrează în oraşul duşmanilor lor c ca zestre pentru fiicelor lor bogăţiile moştenite, cum getieris suiş aviâas ociant [împart cu ginerii lor averile strămoşeşti].

Tt despre Plutarh, acesta, ca de obicei, s-a gândit prea mult la psihologia ajelor sale; ba a mai introdus şi speculaţii personale. Socotindu-i pe coloni ai Lacedemonei, îi defineşte numai prin mulţimea şi prin agresivilor, uoxxol xal 7roxs|juxot {Romulus, 16, 1); iar pentru explicarea furtuinelor ne lasă alegerea între două motive care, măcar, îl situează pe Romufuncţiunea a doua în afara celei de a treia: avea el însuşi o fire războinio7â6Xe [xo; şi credea în oracolele care promiteau Romei măreţie câştigată toaie, uoxeii. Oiş Tpecpo|jisv7) v; sau îşi vedea oamenii, în bună parte, fără nevesotodată fără avere şi fără glorie, [xiydcăeţ iţ doiopwv xal i&pavcov tfvrsţ, mproprie întemeierii unui stat (ibid., 14, 2-4). Sub aceste retuşări mai are ceva, dacă nu dintr-o opoziţie între războinici şi bogaţi, cel puţin opoziţie între săraci şi bogaţi (deşi sabinii nu sunt explicit prezentfel), între doi termeni deopotrivă războinici.

Sprezentanţilor variantei cu trei neamuri ar trebui să le vină mai uşor artă cele trei funcţiuni între suporturile lor umane. Dar nu se întâmplă îauna aşa. Lăsând deocamdată la o parte, în vederea unui examen mai nţit, textul cel mai interesant, începutul primei Elegii Romane a lui ţiu, să ne ocupăm de Dionis din Halicarnas, cel cu debit verbal atât de mt: la început, el îi contestă lui Romulus atât bogăţia cât şi superioritatea lică, sau cel puţin cumulează aceste două atuuri, împotriva lui Romulus, ia sabinilor (ÎI, 30): sondajul făcut în vederea unor căsătorii arată că rile vecine, mari şi puternice sub raport militar (jjlsyocâcov te xai ri ntervenţia lui Marte ca instigator la răpirea sabinelor se mai găsea şi în 'cartea a treia a lui Cu. Gellius': Aulus Gellius, Nopţile alice, XIII, 23. Hersilia îi spune zeiţei Nerio, soţia: e: de tui coniugis consilio contigit ut nos itidem integras raperent, unde liberos sibi et suiş, et patriae pararent [după voia soţului tău s-a înfăptuit răpirea noastră, a fetelor fecioare, îoi să-şi dobândească şi lor copii şi patriei urmaşi].

Rt0Xsfu' îxxi^cov Xâav), refuză înrudirea cu aceşti nou veniţi, 'care nici nu se disting prin bogăţii, nici n-au înfăptuit ceva deosebit' (ap-tx ie auvoixi r0aLvoic, xocl ouxe XP^^atjt Suvatoâţ o5ts X„[x7rp6v eypov ettissssiy^svoic; ousev). Aşadar, la început, faţă de sabini şi de ceilalţi vecini ai Romei, Romulus are un singur avantaj: este omul divin, fiul uuui mare zeu şi deţinătorul unor promisiuni ale celui mai mare dintre zei; puterea şi bogăţiile, ît^u? Şi xPW”-xoc, aparţin taberei adverse. Dar, odată conflictul iscat, Romulus îşi compensează insuficienta 'putere' atât cu ajutorul contingentelor primite din partea bunicului său alban, cât şi, mai ales, apelând la un specialist în războaie, etruscul Lokomân (Lucumo). Iată cum îl prezintă Dionis pe acest al treilea om (ÎI, 37): A sosit la el din Etruria, din oraşul Solonium, aducând ajutoare însemnate, un om de acţiune vestit prin faptele sale războinice (âvijp Spaotyjpioţ xal t& 7roxefna Siatpav^ţ), pe nume Lokomon, prieten cu el de nu multă vreme.

Aliat cu semizeul căruia îi aduce ajutoare substanţiale (e7uxoupâocv Ixixvyjv), acest specialist în războaie restabileşte echilibrul: unul pe culmea Palatinului, celălalt pe culmea viitorului Quirinal, ei doi vor ţine piept duşmanului, dându-le femeilor sabine, neveste de romani, acelor oratrices fiacis [cele care cer pacea], timp să-şi pregătească providenţiala intervenţie.

5. CELE DOUĂ EPISOADE ALE HĂZBOILLUI: TARPEIA, IUPPITER STATOR.

Acesta este coloritul funcţional al celor două sau trei părţi aflate faţă în faţă. Mai alterat la scriitorii greci (în afară de Lucumo, cert specialist în războaie la Dionis), el apare clar la scriitorii romani, cu toate că evenimentul i-a silit să împartă puterea războinică între cele două părţi.

De altfel, acest colorit este confirmat de conţinutul războiului, de orientarea celor două episoade în care se concentrează succesele alternate; altfel decât în legendele indiană şi scandinavă analizate mai sus, ele sunt caracteristice pentru două funcţiuni: Tatius îşi câştigă avantajul printr-un procedeu de bogătaş fără scupule, iar Romulus şi-l câştigă prin rugăciune, reamintindu-i lui Iuppiter de făgăduielile făcute.

1. Mai întâi, episodul Tarpeiei. Povestit diferit, având, în unele versiuni, drept mobil dragostea, în altele, rezervându-i eroinei rolul pozitiv, episodul apare transmis în forma lui cea mai pură de către Titus Livius (I, 11, 5-9)10: Ultimul război l-au iscat sabinii şi a fost cu mult mai greu, căci duşmanii nu au săvârşit nimic cu furie sau cu lăcomie şi nici nu s-au arătat potrivnici înainte de a porni războiul. Chibzumţei i-au adăugat viclenia. Spurius Tarpeius avea în pază cetăţuia romană.

Pe fata lui, o vestală, a mituit-o Tatius cu aur ca să-i lase pe ostaşii lui să pătrundă în etăţuie; ea tocmai ieşise în afara zidurilor după apă pentru slujbă. Când au intrat, ostaşii au omorât-o, strivind-o sub povara armelor, fie ca să se creadă că au cucerit cetăţuia cu propriile lor puteri, fie ca să dea o pildă a faptului că nimeni, niciodată, nu este ţinut să se poarte cinstit cu un trădător. Povestea mai spune că sabinii purtau de obicei pe mâna stingă brăţări de am toarte grele şi minunate inele cu pietre scumpe şi că Tarpeia le ceruse în schimb, ce aveau P6 mâna stingă': de aceea au îngropat-o sub scuturi în loc să-i dăruiască podoabele râvnite.

2. Apoi, în marea primejdie provocată de trădare, apelul la Iuppiter Statoi Şi minunea care i-a urmat (I, 12, 1 -9): Sabinii au cucerit deci cetăţuia; iar a doua zi, când armata romană pregătită de luptă umplut toată câmpia dintre Palatin şi Capitoliu, nu au coborât în loc deschis până când furia ş ivna de a-şi redobândi cetăţuia nu i-a împins pe romani să înceapă a urca spre ea. Căpeteniil

0 Tarpeia, 1947, al cincilea eseu ('Tarpeia') şi Revue des Uudes latines, XXXVIII, 1960,

— 99. Vezi variantele (în care dragostea înlocuieşte uneori coruperea cu aur, în care uneori Tai peia nu trădează, ci se sacrifică) în Tarpeia, p. 280 – 284.

Îi la luptă de ambele părţi: la sabini, Mettius Curtius, la romani, Hostius Hostiliws. Acesta bărbăta oamenii prinşi într-un loc neprielnic, desfăşurându-şi în primele rânduri vitejia şi leala. Când a căzut el, s-a frânt de îndată şi toată oastea romană şi s-a risipit până spre poartă a Palatinului. Atunci Romulus, luat şi el de valul fugarilor, a strigat, ridicând arspre cer: 'Iuppiter, îndemnat de auspiciile tale am pus aici pe Palatin temeliile oraşului, sabinii sunt stăpâni pe cetăţuia dobândită prin vicleşug; se îndreaptă încoace şi au şi trecut; a care ne desparte; tu însă, părinte al zeilor şi al oamenilor, ţine-i departe de locurile acesicar, topeşte groaza romanilor şi pune capăt fugii acesteia înjositoare. Îţi voi închina chiar i templu, ţie, Iuppiter Stator*, ca mărturie pentru urmaşi că tu, cu sprijinul tău de acum, at oraşul de la pieire'. După ce a înălţat această rugă, le-a spus romanilor, ca şi când ar sigur că i-a fost ascultată: 'Acum, romani, Iuppiter cel prea bun şi mare ne porunceşte n pe loc şi să luăm lupta de la capăt'. S-au oprit atunci romanii ca la porunca unui glas Romulus însuşi aleargă în fruntea lor. Mettius Curtius, căpetenia oştirii sabine, coborâse cetăţuie şi, respingându-i, îi risipise pe romani pe toată întinderea Forului. Ajunsese până e de poarta Palatinului. Romulus, cu un pâlc de tineri înverşunaţi, se repede asupra lui. S tocmai lupta călare; cu atât mai uşor a fost de pus pe fugă*. Romanii îl urmăresc; eaga oaste, înflăcărată de vitejia regelui ei, îi împrăştie pe sabini. Lşadar, Romulus opune actului de corupere, mituirii criminale (scelere im) a lui Titus Tatius apelul la zeul suprem, la Iuppiter atotputernicul, irui auspicii garantează viitorul Romei. El obţine de la acesta o intervenistică sau magică, neîntârziată, care, împotriva tuturor aşteptărilor, invermoralul celor două armate şi răstoarnă sorţii bătăliei. Este vizibil sensul două episoade şi felul în care ţine fiecare dintre ele de 'esenţa' câte uneia! Cele două partide: romani şi sabini, Romulus şi Titus Tatius se luptă, ir şi la fel de vitejeşte, iar ceea ce îi deosebeşte nu trebuie căutat nici rajul, nici în iscusinţa lor strategică. Dar pe de o parte căpetenia acestor i bogaţi, acoperiţi de bijuterii până şi în bătălie, pe de altă parte semizeul dus au, fiecare, un mijloc propriu de a interveni şi de a încerca să-şi î victoria. Bogatul recurge la aur, la viclenia ruşinoasă a mituirii şi încă uirii unui suflet de femeie. Semizeul obţine de la atotputernicul Iuppiter îea gratuită care schimbă înfrângerea în biruinţă. Ca să ne dăm bine i de structura logică a ansamblului, ajunge constatarea că nu ne putem ui rolurile inversate, Romulus mituind şi Titus Tatius obţinând miracolul '*; asemenea situaţie ar fi lipsită de sens. Titus Tatius şi Romulus proră nu conform caracterului lor, ci conform funcţiunii pe care o reprezintă, n versiunea cu trei neamuri, dimpotrivă, intervenţia lui Lucumo rămâne militară: el nu dispune de alte mijloace, iar realizarea lui plenară este; ea eroică, la începutul bătăliei din For (Dionis, II, 43). În timp ce, în dreaptă, după grava rănire a lui Romulus, soldaţii romani încep să cedeze, stingă rezistă: ei orânduiţi cu Lokomon în aripa stingă au rezistat multă vreme, îmbărbătaţi d. e coman^anbărbat strălucit în ale războiului şi care săvârşise multe isprăvi şi în aceste lupte. Dar trăpuns în coastă de o suliţă, sleit de puteri, a căzut şi el, nici ei n-au mai făcut faţă., ecţia care se degajă din aceste înfruntări, din aceste vitejii alternate şi irmări decisive, este completată de concluzia către care tindea, la drept ad, întreaga poveste: prin mijlocirea femeilor, furate odinioară împotriva îi lor şi împotriva oricărei dreptăţi şi devenite apoi soţiile devotate ale fără a-şi uita îndatoririle faţă de ceilalţi, duşmanii se împacă. Ba, mai se asociază, în condiţii pe cât de uşor de enunţat pe atât de greu de uit, se contopesc constituind sub numele de Romani şi de Quirites (înţeleşi rintr-un joc de cuvinte, ca 'cei din Cures'*) o societate unitară, cu doi, Cel care ţine locului, care opreşte.'

* Titus Uvius va spune mai jos (§ 10) că i se speriase calul (trepidante equo). '* 'Al lui Iuppiter'. Adjectivul latin dialis derivă din acelaşi radical cu numele zeului suprem- * Oraş sabin.