Gheorghe V. Bratescu vrăjitoria de-a lungul timpului 1985 Editura Politică Bucureşti Cuprins

38

raţi" inspirau o teamă teribilă, ca foşti vrăjitori sau indi­vizi care cunoscuseră un sfîrşit straniu. Slavii nu aveau frică de sufletul mortului necurat, ci de trupul acestuia, deoarece, în credinţa lor, el ieşea din mormînt spre a dăuna celor vii. Asemenea morţi purtau numele de upîri (Ia sîrbi

vampiri). Vrăjitorii erau însărcinaţi să scape obştea de

upîri. Practica lor urma un fel de ritual magico-religios. Cadavrul era deshumat şi străpuns cu un par din lemn de plop tremurător, iar după urechi i se înfigea un dinte de la o grapă. Astfel maltratat trupul mortului se con­sidera că nu mai putea face nici un rău.

începutul dualităţii magie-cult religios a fost marcat de constituirea instituţiei şamanilor. Aceştia nu mai sînt simpli indivizi care ştiu cum trebuie să procedeze co­lectivitatea pentru a stimula, impresiona sau forţa na­tura. Ei se sprijină atît pe ceremonialul magic, cît şi pe „forţa" spiritului unui strămoş ce-i „ajută" şi, prin ei, întregul trib. Instituţia şamanilor va evolua spre religie. Dar ea nu va putea submina vrăjitoria, care va dăinui si­multan, în paralel, ca o anti-religie.

Forme arhaice de şamanism au păstrat vechile triburi australiene, acestea oferind o imagine a modului în care s--a petrecut trecerea de la vrăjitorie la credinţe religioase. în aceste colectivităţi se menţine vraciul care execută ma­gia tămăduitoare, „lecuind" bolnavii prin practici ce ţin de medicina populară. însă există şi şamanul, ce acţio­nează asupra bolnavilor nu prin anumite tehnici directe, ci abstract, invocînd intervenţia spiritelor, aflate în slujba lui sau îmbunate de el. Iată deci, faţă în faţă, străvechea magie şi forme primare ale religiei caracteristice epocii" de descompunere a orînduirii gentilice. Tot aici existenţa si­multană a vrăjitorului, ca şi a şamanului care aduce ploaia este o dovadă a debutului procedeului de transfer a diferitelor ritualuri din sfera vrăjitoriei, în speţă magia meteorologică, în cea a religiei, înfăţişată de şamanism. Cum religia, chiar rudimentară, refuză a se ocupa de re­laţiile amoroase, magia sexuală sau de dragoste a con­tinuat însă a rămîne la australieni în apanajul vrăjitoru­lui ; acesta descîntă podoabe simple pentru tineri care cred că purtîndu-le îşi măresc farmecul personal şi atrac­ţia către sexul opus.

Magia neagră poate fi pusă în corelaţie cu apariţia totemismului, adică a credinţei că între un grup de <>a-^meni şi un grup de obiecte materiale, cel mai adesea o

39

specie de animale, ar exista o legătură. In practicarea totemismului se întîlnesc subiectul (grupul uman) şi obiectul (totemul). A existat, totodată, un totem'ism pe sexe şi un altul individual, acesta din urmă fiind în ge­neral apanajul vracilor, vrăjitorilor, ghicitorilor şi căpe­teniilor, deci al vîrfurilor colectivităţilor, oglindind efecte ale inegalităţilor sociale. Australienii nu văd în totem o divinitate sau, în genere, ceva superior lor. Nu există o divinizare a totemului, ci doar credinţa într-o înrudire a omului cu totemul său, pe care fiecare îl numeşte „fratele nostru mai mare", ,.părintele nostru", „carnea noastră", „prietenul nostru". Indivizii se identifică cu totemul lor, din acest proces luînd naştere interdicţia de a ucide sau de a mînca fiinţa reprezentînd totemul, ea fiind conside­rată tabu. Tabu-urile se vor extinde ulterior, cunoscînd ş alte aspecte, noi direcţii, dar aceste fenomene ţin de is­toria religiei, medicinei, dreptujui etc. Prescripţia este căl­cată numai cu prilejul anumitor ritualuri, cînd se gust"' puţină carne de totem, în credinţa că astfel se menţin; legătura cu fiinţa înfăţişată de acesta. în cadrul ritualu­rilor totemice, şamanii sau vrăjitorii, după caz, evocă — în interpretare religioasă, ori în povestire magică — istorii ale gintei sau obştei. O altă variantă a mitologiei tote­mice este credinţa observată la triburi australiene că omul ar fi încarnarea vie a spiritului totemului său (ra-tapa), ascuns într-un embrion uman, lăsat de către stră­moşii mitici în anumite locuri (stînci, copaci, grote etc.) Magicianul indică diferite locuri femeilor, care trec pe acolo în credinţa că vor rămîne însărcinate. Cînd acest lucru se întîmplă, fireşte din cauze pur biologice, ele au convingerea că poartă în pîntece embrionul mitic şi co­pilul născut va aparţine totemului locului respectiv Tot de totemism este legată credinţa în însuşirile spe­ciale ale unor obiecte cu semnificaţii de embleme. Cea mai răspîndită categorie de astfel de embleme sînt şuringu-rile, reprezentate printr-un fel de plăcuţe de lemn ovali-zate sau pietricele acoperite cu desene schematice şi sim­bolice. Şuringurile sînt legate, în credinţa tribului, de un strămoş totemic, aparţinînd întregii colectivităţi. La fel şi obiectele mai mari în formă de baston, romb, cruce, confecţionate special pentru ceremonii totemice. Există o relaţie între om şi totem, fiecare dintre aceşti factori influenţîndu-se reciproc. De ■ pildă, se crede că totemul poate scăpa omul rit' un pericol, dar şi că omul are pu-

40

terea de a determina anumite stări ale totemului, ca spre pildă înmulţirea acestuia. Prin astfel de convingeri su­perstiţioase, se reflectă sentimente, sau conştiinţa legă­turii membrilor comunei primitive cu teritoriul ei.

Rezultatul unor asemenea credinţe, va fi vizibil şi în magia neagră. De pildă, aborigenii australieni care se tem îngrozitor de farmece, cred cu putere că orice nenorocire abătută asupra lor — boală, accident, moartea rudelor apropiate — sînt datorate vrăjilor făcute de duşmani, chiar şi în cazurile în care cauza este evident alta. Iată de ce ei recurg la serviciile vrăjitorului, care trebuie să ghicească cine este şi unde se află duşmanul care a pro­dus prin vrăji nenorocirea. După ce vrăjitorul „desco­peră vinovatul", împotriva acestuia se trimit răzbunătorii, însărcinaţi a-1 pedepsi, cel mai adesea cu moartea. în această fază de practicare a magiei negre nu mai apare neapărat un profesionist deoarece toţi membrii colectivi­tăţii se pricep cum să pricinuiască un rău ; ţintesc de de­parte în direcţia celui vizat un os sau un beţişor anume prelucrat, rostesc descîntece aducătoare de nenorocire sau blesteme. Este aşa-zisul tip iniţiala de magie, în care ac­ţiunea (ţintirea) se declanşează în mod concret, iar conti­nuarea (deci zborul obiectului vătămător către cel vizat) este atribuită unei forţe magice. A doua fază a vrăjii o constituie strecurarea pe ascuns a osului sau beţişorului descîntat îritre lucrurile celui împotriva căruia se îndreaptă, blestemul.

Etnografia menţionează cazuri în care o asemenea vrajă într-adevăr avea rezultate. Aceasta deoarece în--tr-atît de mare şi de răspîndită era credinţa în vrăji, în-cît cel care găsea la el obiecte descîntate destinate morţii se descuraja imediat, se autosugestiona puternic, nu mai mînca şi nu se odihnea, chinuit de gînduri, pînă cînd intru într-o stare de apatie totală, de epuizare fizică şi morală, soldată, într-adevăr, cu moartea. Sigur, asemenea cazuri întăreau superstiţiile, credinţa în vrăji. Bineînţeles că tra­gediile erau frecvente într-o lume bîntuită de concepţii ■magice. Era suficient ca un om să fie bănuit de vrăji­torie, pentru ca acesta să fie* imediat supus răzbunării ce­lor ce se considerau năpăstuiţi. Reacţia socială pentru stă­vilirea acestor vendete, care ameninţau decimarea trep­tata a colectivităţilor şi aşa destul de reduse numeric, a ^tost specializarea cîle unui individ'din grup în profesia

41

ce vrăjitor aducător de nenorociri. La unele triburi aus-Taliene, acesta se numea raggalk, noţiunea respectiva M.'mnificînd profesionistul în practicarea magiei negre. Vrăjitorii raggalk, erau apăraţi de obşte chiar cu forţa ar-rielor, asupra lor pericolul răzbunării fiind micşorat, cu .--•■ît mai mult cu cit descîntecele erau îndreptate numai f-pre triburile inamice.

Interferenţa între magie şi religie va deveni mai evi­dentă în religiile evoluate, monoteiste. Este elocvent, de pildă, că religia creştină preia, între altele, înseşi practi­cile necromantice, specifice perioadelor străvechi ale magiei. De pildă, apostolii.creştini vorbesc cu Iisus, „ma­terializarea" acestuia avînd loc ,în faţa lor. Cristos reînviat „apare"' pentru a da curaj discipolilor săi. Avînd acest exemplu, primii creştini vor rămîne supuşi practicilor moştenite din vechime, timp de mai multe veacuri, pînă cînd Biserica va interzice credincioşilor săi orice legătură cu spiritele, rezervîndu-şi' dreptul de a interpreta mate­rializările, aşa-zisele „viziuni" de personaje sacre.

întrepătrunderile magiei cu peligia, preluarea în ri­tualurile religioase a unor străvechi practici magice, desacralizarea şi laicizarea de ceremonialuri mitico-magice şi de cult sînt manifestări într-o permanentă mişcare, evoluînd pe orbita progresului social şi dezvoltării con­ştiinţei, emancipării treptate a gîndirii folozofioe, moralei artei, politicii şi dreptului de sub sancţiunile sacerdotale

3. Practici

şi manifestări vrăjitoreşti străvechi. i Iniţieri, recuzită, dans

în trecutul îndepărtat omul era mai dependent ca ori-cînd de practica înaintaşilor deoarece singurul mijloc aJ supravieţuirii îl constituia cunoaşterea şi îndemînarea. căpătate prin transmitere directă de la individ la individ. In asemenea condiţii, experieaţele umane, informaţiile cu valoare socială nu puteau fi lăsate la voia întîmplării, sau în posesia unui singur- individ, existînd riscul major ca ele sâ se piardă prin,cine ştie ce împrejurare, acest fapt implicînd primejdia prejudicierii întregului grup. Feno­menul respectiv este valabil şi astăzi, cînd cunoştinţele

42

generaţiilor anterioare sînt transmise celor tineri de către persoane instruite, calificate şi t;u experienţă, în cadrul unui sistem de învăţămînt, indiferent de forma acestuia, în trecutul îndepărtat al omenirii, procesul de „învăţă­mînt" era continuu, de la cei vîrstnici, la cei tineri şi se făcea pe mai multe căi. Prima formă o constituia imitarea părinţilor de către copii. Etnografia menţionează că la populaţiile primitive din Africa şi Australia, ca şi la eschi­moşi, băieţii se joacă imitîndu-şi tatăl cînd acesta face un arc săgeţi sau obiecte casnice, meşterind şi ei aceleaşi obiecte, dar pentru amuzament, corectaţi fiind, în preocu­parea lor, dacă cumva greşesc. De la 6—7 ani, copiii în­cep a se exersa, de asemenea imitîndu-şi tatăl, în vede­rea participării ulterioare la vînătoare şi pescuit. Şi nu numai părinţii participă la educaţia celor mici, dar şi bu­nicii. Modurile în care a decurs iniţierea tineretului în tainele vieţii la populaţiile primitive se pare că au fost foarte diverse. Trebuie că, celor mici, le erau arătate con­cret cele mai felurite fenomene ale naturii, atît cît erau cunoscute, puşi să repete mereu, povestind ce păsări şi co­paci au văzut, să le descrie exact, ce zgomote au auzit şi cum le-au deosebit, dacă acestea erau produse de vînt, de un anumit animal sau de om. Apoi învăţau să descifreze urmele lăsate pe iarbă. în pădure, pe pâmînt de către o vietate, fiind lăuclaţi sau certaţi, în funcţie de însuşirea cunoştinţelor, de către cei în vîrstă. Fetele deprindeau, de la mame şi bunici, ce fructe, rădăcini şi plante sînt bune ■ de mîncat, cînd, cum şi unde să le caute, să deosebească ouăle de păsări şi reptile, insectele comestibile de cele care nu sînt bune de mîncat, să prepare mîncarea, să facă obiecte casnice.

Educaţia se continua cu iniţierea în viaţa omului ma­tur, cu deprinderea responsabilităţilor acestuia faţă de el însuşi şi faţă de colectivitate. în acest moment trebuie să fi intervenit un element nou, cu încărcătură gravă, anume ceremonia magică, desfăşurată după un anumit tipar, cu toată forţa de impresionare, în unicul scop de a grava în memoria adolescentului clipa de neuitat a trece­rii la maturitate. în acele zile de iniţiere, învăluite în misterul practicilor vrăjitoreşti, toate credinţele — ma­gice, mistice — se împleteau, se întretăiau, se suprapu­neau permanent asaltînd şi fixîndu-se în memoria ti­nerilor. '

43 .

I

Iniţierea constituia o perioadă de mare încercare, pe care adolescentul trebuia să o suporte cu curaj, dovedind că merită să fie trecut în rîndul maturilor. Cît de aspre erau aceste perioade de încheiere a adolescenţei o arată obiceiurile triburilor australiene, bine studiate. Băieţii erau -izolaţi de colectivitate, puşi să respecte tot felul de interdicţii, după care erau supuşi unor examene de o rară cruzime — smulgerea dinţilor, crestarea pielei, circum- | cizie, afumarea la fumul focului de tabără. în acelaşi timp, ei învăţau obiceiurile, miturile, legendele şi regulile se­crete ale tribului. După' care dădeau „examen". Fetele participau, de asemenea, la iniţieri, la împlinirea vîrstei de căsătorie, dar acestea erau mai puţin crude, constînd mai ales în pregătirea lor ca femei şi mame.

Cu 15 000 de ani în urmă, tinerii care luau parte la iniţiere studiau îndelung desenele făcute pe pereţi, in locuri,ascunse, luminate slab doar de o feştilă de muşchi înfiptă în grăsime, ceea ce /narea atmosfera de mister. în­tr-o firidă aproape inaccesibilă a grotei de la Montespan se pot vedea cu claritate urmele celor care stăteau aşezaţi în faţa unui desen magic, aidoma tinerilor care participă la ritualurile de iniţiere ale unor triburi sălbatice de astăzi. In perioada de iniţiere, ei erau încercaţi şi asupra talentelor de desenatori. Se păstrează din peştera Li-meul-Dordogne mai multe schiţe de desene rupestre fă­cute pe pietre de prund, un fel de caiete de elev, pe care vrăjitorul a făcut corecturile sale.

S-ar putea trage concluzia că teţi iniţiaţii deveneau magicieni. Bineînţeles că nu. Aceştia se recrutau numai din wndul anumitor persoane, îndeosebi al celor care aveau un anumit comportament, pe care medicina actuală îl clasează în rîndul psihopatiilor. Se cunosc din etnogra­fie mai multe ^nodalitaţi prin care viitorul vrăjitor căpăta „puteri speciale'' necesare a întreţine raporturi cu spiri­tul totemului, cu spiritele morţilor, sau cu un spirit per­sonal care să-1 ajute la înfăptuirea magiilor. O cale era aceea ca învăţăcelul să se retragă într-un loc complet izolat, unde, respectînd o serie de restricţii, să primească sprijinul spiritelor. O altă procedură o constituia iniţie­rea, sub directa supraveghere a „maestrului", îndelungată şi. violentă, plină de privaţiuni şi umilinţe, capabilă să declanşeze stări nevropatice.

La tribul australian Aranda, novicii deprindeau profe­siunea de la diverşi vrăjitori. Dar cel care dorea să fie

44

iniţiat şi de spirite se ducea noaptea la o anumită peşteră, socotită drept locuinţa acestora şi se culca acolo, la in­trare, pentru ca astfel să capete puterea lor. Asemenea vrăjitori erau denumiţi birrarki, deosebindu-se de cei obişnuiţi. La micronezieni, profesiunile de vrăjitor şi ghi­citor sînt ereditare, de altfel ca şi la tribul asiatic Vedda (Sri Lanka).

Ceremoniile de iniţiere a vrăjitorului cuprindeau ade­sea momente simbolizînd moartea şi învierea lui, ca ur­mare a „intrării spiritelor în trup". Mult mai tîrziu for­mula de iniţiere magică primitivă va fi modificată de sa­cerdoţi care, atribuindu-şi rolul de intermediari între cre­dincioşi şi divinităţi, se vor înconjura de mistere spre a apăra puterile castei. Doar ei, preoţii indieni, egipteni sau greco-romani, trebuiau să ştie că statuile mişcătoare ale zeilor erau manevrate prin mecanisme şi nu însufleţite de forţe supranaturale ; doar ei se pricepeau cum să măsluiască oracole etc. Ba mai mult, preoţii deţineau cal­culele calendarelor, ştiau să prevadă timpul şi eclipsele, să construiască temple şi monumente consacrate cultului Prin urmare, preoţii din antichitate au ajuns să deţină în secret o mare parte a cunoştinţelor acumulate în acea vreme. Profesiunea de preot se deprindea în temple, no­vicii fiind iniţiaţi în misterele religioase ani îndelungaţi, ei formind o clasă specială din care se recrutau nu neapă­rat slujitori ai altarelor, ci şi oameni de stat, comandanţi de oşti, toţi cei hărăziţi să conducă destinele mulţimilor. Fiii regilor, ai nobililor erau în mod curent iniţiaţi în ase­menea mistere. La chaldeeni, egipteni, evrei, greci, ro­mani,- la geto-daci, iniţierile în mistere se constituiau ca o suită de probe grele, cu iz alegoric. Homer, şi el un iniţiat, descrie cu fantezie aceste ritualuri, îmbrăcîndu-le într-o haină mitică. în gropile de iniţiere în care tinerii stăteau chirciţi, mimînd poziţia foetusului în pîntecul matern, se află adevărul. Apa rece în care tinerii erau obligaţi să se arunce, precum şi cei trei judecători ai morţilor sugerează examenele la probele fizice. Alte încercări de curaj pentru iniţiaţi vor fi imaginate de Homer ca infern. In fine, în­cheierea perioadei de iniţiere care prevedea trecerea no­vicilor prin flăcări spre a se curăţa de tot ce e impur, pă-mîntesc, va fi înfăţişată sub forma Olimpului luminat de ^un alt soare.

Comportamentul vrăjitorului dintotdeauna a fost toarte divers şi bizar. Asemenea personaje, aşa cum apar

45

ele încă din paleolitic, şi cum pot fi urmărite şi acum ia di ferite populaţii aflate în stadii inferioare de dezvoltare so­cială, îşi impuneau să se manifeste, să se îmbrace şi si mănînce altfel decît semenii lor. De pildă, luau masa la alte perioade ale zilei decît obştea, dormeau în timp ce toţi ceilalţi erau treji, hălăduiau noaptea ; făceau în aşa fel încît purtarea lor să atragă atenţia şi să provoace teamă. Printre regulile oculte, transmise din vechime, se remarcă cele cu caracter general şi anume interdicţiile ca vrăjitorul să se culce direct pe pămînt sau să îngenun­cheze, să consume grăsime sau altă carne decît părţile macre dintr-un animal, cît şi alte obligativităţi precum portul de măşti şi de îmbrăcăminte femeiască, ungerea ■permanentă a corpului cu grăsime. O altă.normă o consti­tuia datoria vrăjitorului tînăr de a întreţine pe cel de la care învăţase profesiunea.

Peştera Trois-Freres (Franţa) oferă, spre exemplu, în
desenele sale rupestre, imaginea vrăjitorilor străvechi în
exerciţiul activităţii lor, cu nimic modificată faţă de cea
studiată de etnografie la populaţii actuale aflate la un sta­
diu inferior de dezvoltare socială. Imaginile de pe pereţii
grotei arată că vrăjitorul era deghizat într-un animal ciu­
dat, semănînd cu un iepure cu coarne de cerb. Modelele
desenate ale costumelor cu care se îmbrăcau vrăjitorii
paleoliticului se întîlnesc mai pretutindeni, nu numai în
grote, dar şi pe stîncile din Tassili (Sahara). Veşmintele
dădeau constant impresia unor apariţii îngrozitoare : om-
bizon, om-cal sau om cu cap fără nas, gură şi urechi, cum
este aşa-numitul „Marele zeu marţian" de la Jabbaren
(Africa). . ■

Vrăjitorii se serveau fie de astfel de costume, făcute din blană, fie numai de simple confecţii hidoase, închi­puind capete de animale şau păsări inexistente în natură, aşa cum apar ele în grotele La Madeleine, Commarque-Dordogne şi altele.

Recuzita vrăjitorului se arată bogată. Un asemenea personaj dispunea de unelte şi culori preparate de'el pen­tru tatuajele rituale. Apoi confecţiona figurine, în general cu aspect animalier, pe care le „înzestra" cu puteri ma­gice, în cadrul unui ceremonial. La cerere, vrăjitorul fă­cea păpuşi, închipuind o anumită persoană, căreia i se înfigeau ace în „inimă" sau „în pîntec", în timpul descîn-tecelor, cu gîndul că aceasta va avea de suferit dureri,' sau chiar moartea. Străvechea manoperă persistă încă în

46

Sicilia, America de .Sud şi Asia, ca şi la o serie de triburi orimitive africane şi polineziene. Vrăjitorul se servea tot-dată de baghete magice, unele sculptate cu excepţională răbdare, practică existentă încă din paleolitic, după cum atestă piesele găsite în grota Isturitz (Basses-Pyrenees), Alte tipuri de obiecte şi ustensile pentru uz vrăjitoresc, utilizate în trecutul omenirii, observabile şi astăzi la popu­laţii din Malaezia, sînt capcanele pentru spirite rele, un fel de colivii în care urmau să fie capturate acestea, spre a nu impieta asupra succesului vînătorii. Capcanele res­pective apar pe pereţii grotelor pictate în paleolitic, cu forme diferite, ele primind denumirea convenţională de tectiforme.

în sfîrşit, vrăjitorii din paleolitic se serveau de anu­mite semne magice — triunghiuri, dreptunghiuri, ovaluri, serii de puncte — pe care le desenau în diferite zone ale peşterii, cu sensul de a apăra locul respectiv de influenta spiritelor rele. Practica persistă şi astăzi şi o vom regăsi chiar în religiile moderne. O cruce, spre exemplu, dese­nată undeva, are în mintea credinciosului valoare de pa­văză împotriva necuratului. Putem vedea aici un argu­ment al modului în care religiile au preluat din vrăjitorie unele practici care conveneau unui anumit nivel de dez­voltare a gîndirii, dar şi al faptului că gîndirea religioasa s-a născut, aşa cum s-a arătat, la mult timp după ce omul făcea apel la propriile lui forţe, prin intermediul magiei, pentru a învinge asperităţile puterilor ostile.

Practicile vrăjitoreşti erau "întotdeauna însoţite de declamaţii ritmate, de dansuri şi cîntece, însă aceasta nu înseamnă neapărat că magia este autoarea unor astfel de procedee, deoarece mişcarea ritmică intră în firea umană Şi nu numai a ei, ci şi a marilor maimuţe. Lucrări recente semnalează, de pildă, că cimpanzeii aii un dezvoltat simţ al ritmului. S-a putut observa $i filma un moment reve­lator. In perioada împerecherii, masculii se ţin unii de alţii, ca într-o horă, efectuând ronduri în pas cadenţat, lovind puternic cu talpa în pămînt. în jurul grupului se mvîrt lent femelele. împodobite cu liane şi frunze, conduse de un cimpanzeu, care bate din palme.

Pornind de la această observaţie apare clar că dansul nu a intrat în viata umană ca un gest magic, ci, dimpotrivă, magia şi 1-a însuşit la un moment dat spre a amplifica ceremonialul practicilor sale. Oricum s-ar fi petrecut acest lenomen. rămîne de acceptat că omul primitiv dansa şi

47

cînta în scopuri practice, mai curînd decît ca amuzament. O dovedesc cercetările etnografice, ca şi studiul artei ru­pestre. O scenă dintr-o peşteră de la Ariege (Franţa) înfă­ţişează un vrăjitor purtînd o mască, îmbrăcat cu o piele de cal, dansînd şi cîntînd în acelaşi timp cu un instrument bizar, în formă de arc, părind că vrea sa vrăjească două animale ierbivore "aflate în faţa sa. La Mege-Teyjat (Fran­ţa) a fost găsit un corn de cerb pe care era gravată o scenă cu trei bărbaţi mascaţi dansînd, iar la Cogul (Spania), pe peretele unei grote, o pictură străveche surprinde un grup de femei rotindu-se ritmic în jurul unui bărbat.

Toate aceste dansuri, despre care ne informează arta primitivilor, sînt uimitor de asemănătoare cu ceremonia-lurile magice de vînătoare şi de fecunditate observate de etnologi la populaţii din junglele Oceaniei şi Americii de Sud.

Oamenii au folosit dansul ca pe un mijloc de înfrun­tare a naturii, considerîndu-1 totodată o parte a acesteia. Un mit al triburilor Caiaungung din Brazilia este foarte elocvent în ceea ce priveşte concepţia respectivă. Naraţiu­nea arată că, într-o zi, oamenii — conduşi de un personaj mitic, denumit Cuyumere — s-au dus să vîneze. In pădure au ajuns într-un luminiş. în mijlocul căruia se afla un copac înalt. Pe trunchiul arborelui se rezemau cîteva cren­guţe cu frunze. Cum stăteau şi se întrebau ce putea fi aceasta, deodată vînătorii au văzut că crenguleţe încep să se mişte în ritm, sărind de jos în sus. Şi ei le-au imitat miş­carea, dînd naştere dansului.

Cum trebuie să fi fost dansurile în trecutul îndepărtat, ne arată ceremoniile triburilor actuale studiate de etnologi. Se dansa în ritmul produs prin lovirea cu putere de pă-mînt a picioarelor, prin bătutul palmelor, ciocnitul unor pietre anume destinate acestui scop alcătuind cel mai sim­plu instrument muzical din lume, cum este litofonul des­coperit la Ndut Lieng Krak (Vietnam). Se intonau melodii simple, grave, o repetare de sunete, în acompaniamentul unor instrumente rudimentare, ca arcul vibrator desenai pe pereţii peşterei Trois-Freres, pyunkung-ul din 16 lame de jad găsit în Peninsula Coreea, fluierul de os care apare în aşezările neolitice. Maniere de a executa astfel de dansuri primitive cu caracter magic se regăsesc şi as­tăzi la triburi primtive din Gabon, Congo, Africa de Sud, America de Sud, India, Insula Ceylon, Insulele Anda-mane de Nord.