Gheorghe Virgiliu

Aşadar mediul este capabil nu numai să ne transmită nişte mesaje mai importante chiar decât mesajul pretext al procesului de comunicare (în exemplul nostru meciul Steaua – Dinamo), dar mai mult creează premisele unor comportamente specifice. EI configurează experienţa având un rol covârşitor în modelarea sau influenţarea comorta-mentelor, indiferent de intenţia sau dispoziţia cu care participăm la comunicare.

Într-o discotecă nu poţi să porţi decât anumite discuţii, să ai numai un anumit tip de atitudine. Acolo oamenii se distrează, îşi excită simţurile prin muzică, băutură, ritm etc. Semi întunericul, glumele, râsul, zgomotul, fumul de ţigară, dezordinea, gesturile lascive, provocatoare sunt doar câteva din constantele acestui mediu, care marchează sau definesc comunicarea, gândurile şi comportamentul celor care se află într-o discotecă. Forţa de persuasiune a acestei atmosfere este atât de puternică, încât este extrem de greu ca cineva să se manifeste altfel decât îi dictează acest climat general.

Alte stări de spirit, gânduri şi sentimente presupun medii precum stadionul şi discoteca şi altele biserica şi şcoala. Primele conduc, în general, la excitarea simţurilor, a emoţiilor şi la o diminuare a reflexiei raţionale, în timp ce biserica şi şcoala organizează procesul gândirii şi puterile sufleteşti, favorizeazând controlul emoţiilor şi al sentimentelor.

Într-o biserică, de exemplu, independent de slujba la care participăm, de mesajul care se face pricină acelei comunicau' – liturghie, botez, înmormântare – există un climat specific ce defineşte această, experienţă. Totul se petrece ca şi cum s-ar intui sau s-ar presupune faptul că alături de noi este prezent Dumnezeu împreună cu îngerii sau '¦ sfinţii Lui. Acesta este mesajul pe care ni-1 transmite, în principal, S mediul bisericii şi din care se împărtăşesc mai mult sau mai puţin (* conştient toţi credincioşii. Alte mesaje sau stări de spirit care ni se 4 induc sunt: pacea, liniştea, aşezarea sufletească, interiorizarea, reflexia, rugăciunea, însăşi rânduiala în care se petrec lucrurile, ierarhia, ascultarea etc. Este o atmosferă caracterizată de taină. Gândurile pe care le cultivă această realitate, nu sunt cele de propăşire, de obţinere a plăcerii, ci, dimpotrivă, cele de generozitate, de smerenie, de dragoş^ te altruistă. Apoape oricine vine la biserică, pleacă de acolo mai pacificat, mai liniştit, mai reflexiv, în timp ce stadionul le cultivă pe cele contrare.

Prin urmare, fiecare mediu constituie o şcoală care te învaţă să trăieşti conform cu valorile care-1 definesc şi care-1 exprimă. Această şcoală nu este una formală, vizibilă, declarată, ci, dimpotrivă, fără să ne dăm seama ne transformăm încetul cu încetul în sensul în care ne conduce mediul respectiv. De aici rezultă că rolul cel mai important în educaţia şi formarea oamenilor îl au mediile în care aceştia trăiesc sau cele cu care vin în contact. Pentru aceasta părinţii care vor să fie încununată de succes educaţia pe care o acordă copiilor trebuie să facă; ot posibilul să le controleze mediile cu care vin în contact şi încă din primii ani de viaţă să încerce să le dirijeze preferinţele sau mediile de activitate către direcţii care nu sunt nocive. In cele ce urmează vom încerca să arătăm care este pedagogia implicită la care telespectatorul este supus atunci când intră în contact cu mediul TV.

CADRUL GENERAL AL EDUCAŢIEI PRIN TELEVIZOR

— In căzu! Televiziunii, trăsăturile şi regularităţile pe care le prezintă acest mediu ni se comunică midt mat repede şi mai profund decât înseşi mesajele transmise, cu toate că. Datorită expunerii îndelungate la acest mediu, nu mai suntem conştienţi de aceste trăsături, nu ie mai sesizăm. Ceea ce ne transmite televiziunea şi ne influenţează ce! Mai puternic sunt situaţiile sau concepţiile cure se subînţeleg, care alcătuiesc însăşi ţesătura lumii televizualului şi nu lucrurile spuse direct, mesajele care ne atrag atenţia.

1. Lumea micului ecran constituie un mediu de existenţă pentru telespectatori, nu numai pentru că oamenii pătrund, prin vizionare, cu mintea în interiorul acesteia, dar şi pentru frecvenţa şi durata considerabilă a acestei experienţe – câteva ore zilnic din primii ani de viaţă Şi până la moarte.

2. Televiziunea ca mediu de comunicare, dincolo de mesajul principal pe care ni-I comunică (mesajul pretext), ne mai transmite o mulţime de alte mesaje, date atât de natura acestui mediu, cât şi de trăsăturile generale ale lumii TV.

3. Frecvenţa crescută a vizionării accentuează un-alt fenomen: trăsăturile caracteristice ale lumii TV care apar cu o anumită regula-ritate – violenţa, sexualitatea, magicul – indiferent de emisiune, devin J ele însele un mediu de experienţă. Aceste trăsături, ca medii de valori I şi de experienţă, nu numai că devin foarte puţin perceptibile, dar în,; mod inconştient sunt însuşite mult mai repede sau mai profund decât ' însuşi mesajul principal, care constituie pretextul comunicării. Urmărind o poveste de dragoste într-un film oarecare nu realizăm faptul că, prin contextul situaţional în care este amplasată acţiunea, este justificat adulterul, divorţul sau ni se sugerează că independenţa, cariera, plăcerea sunt, până la urmă, garanţia fericirii.

Prin urmare, televiziunea este capabilă de a ne modela comportamentul sau a ne forma anumite atitudini, nu atât prin mesajele pretext 1 pe care ni le transmite – subiectul declarat al programului la care ne I uităm – cât prin elementele specifice atmosferei pe fondul căreia se I desfăşoară acţiunea. Telespectatorii se uită la o emisiune de divertisi ment sau se implică în acţiunea unui film, neştiind că, în acest timp, ' nişte mesaje subînţelese situaţiilor create pe micul ecran, nişte valori „.< anume le sunt transmise sau mai curând inoculate. Ei intenţionează să.

Vadă ceva anume şi, de fapt, învaţă cu totul altceva. „', Prinşi în acţiunea de pe micul ecran, în senzaţionalul sau drama- -| ticul care ne surprinde permanent, ne captivează sau solicită atenţia, J' cu discernământul redus în mod semnificativ, nu ne dăm seama că, J însăşi construcţia în sine a realităţii care ni se prezintă, însuşi modul în j care se pune problema sunt vicioase sau că atmosfera respectivă ni se J insinuează în subconştient, influenţându-ne modul de a gândi. Astfel 1 că, în timp, se ajunge la cristalizarea unor sisteme de valori, a unor, J principii de viaţă despre care nu putem spune când sau cum ni le-amM format, de parcă dintotdeauna am fi gândit astfel.

Foarte puţini oameni conştientizează că, de fapt, o mare parte dinjl ceea ce ei consideră propriile păreri şi viziuni despre lume şi viaţăJB modul „original” de a fi şi a simţi nu sunt decât produsul a mai multofiB ani de vizionare TV, de cultivare a valorilor ce definesc acest mediu. G.a Gerbner şi echipa lui au studiat acest fenomen pe o perioadă de 13 anij, | timp în care au fost analizate 1431 de programe de televiziune. Iată câteva dintre concluziile la care s-a ajuns: „Potrivit analizelor făcute, reprezentarea simbolică în programele TV americane a lumii sociale reale este deformată”325. Lumea de dincolo de ecran este complet diferită de cea reală în privinţa trăsăturilor şi valorilor pe care le scoate în evidenţă. Este o altă lume, cu alte priorităţi şi obiective, mişcată de cu totul alte mecanisme. Modalităţile şi raţiunile după care gândesc şi se ghidează oamenii pe micul ecran sunt diferite de cele ale vieţii de zi cu zi. Este o lume în care predomină oamenii tineri, aceia care dispun de un fizic atractiv (cel puţin ca potenţial erotic), o lume înfrumuseţată, ideală, în care oamenii nu trebuie să muncească aproape deloc, în schimb, trebuie să se distreze cat mai mult. O lume a plăcerilor, în care predomină preocuparea pentru sex şi comportamentul violent.

„Marii consumatori de televiziune manifestă mai accentuat tendinţa de a da răspunsuri televizuale (la testul propus), adică de a avea o percepţie televizuală asupra lumii. Adolescenţii care vizionează mai mult cred că lumea este mai violentă şi, prin urmare, sunt mai temători decât cei care consumă mai moderat emisiunile TV.”! -” Cu cât ne uităm mai mult la televizor, cu atât vedem şi judecăm lumea într-o modalitate tot mai apropiată de felul în care o fac cei de pe micul ecran. Chiar dacă nu ne dăm seama de acest lucru.

„Ceea ce cultivă concepţii comune şi stabile despre realitate, spune G. Gerbner în cartea sa Growing Up With Television: The CuUivation Perspective, sunt regularităţile care pot fi detectate de-a lungul unei perioade semnificative de timp în programele TV, adică trăsături regulate, în ceea ce priveşte decorurile, rolurile, tipurile de relaţii şi de acţiuni prezentate cu o anumită frecvenţă. Prin intermediul acestor trăsături regulate televiziunea ajunge să creeze concepţia Ioan Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă, Casa de Editură şi Presă Şansa, Bucureşti, 1996, p. 216.

Ioan Drăgan, Paradigme ale comunicării…, p. 217.

Pe care membrii audienţei şi-o construiesc despre realitate, generat un mediu cultural, o lume simbolică, iluzorie.„327 I în urma analizei desfăşurate pe 1491 de programe TV, G. Gerbn”j a găsit „410 caracteristici majore” (teme, idei, simboluri) şi „1425 d caracteristici minore”, din care a extras acele trăsături regulate care $ repetă cu o frecvenţă foarte mare, în cea mai mare parte a programele„ TV, indiferent de subiectul abordat, şi care sunt, prin aceasta, cultivat* în minţile telespectatorilor, fără ca ei să fie conştienţi de lucrul acesta. G. Gerbner identifică nu numai ideile sau temele fundamentale o caracterizează lumea TV, ci şi funcţiile pe care le îndeplinesc aceli „poveşti care ne animă mediul cultural„'-'1. Este vorba despre meca nismele care stau la baza construirii mediului IV, de ceea ce ştiu ma puţin telespectatorii: lumea micului ecran nu apare pur şi simplu ca t reflectare prin obiectivul aparatului de filmat a celei reale sau prii combinarea într-o ordine întâmplătoare a unor mesaje şi realităf diferite. Crearea lumii TV respectă o logică, o sintaxă bine determinat! Prin care se reuşeşte foarte bine configurarea acelui mediu capabil 4 prin însuşi spiritul şi valorile sale, dincolo de subiectele pe care le prezintă – să ne sugereze ce avem de făcut în viaţă. Funcţiile pe car| le îndeplinesc poveştile televizualului sunt următoarele: „1. Să arat! Cum funcţionează lucrurile; 2. Să descrie cum stau lucrurile şi 3. Să ni spună ce avem de făcut”'-0. Înainte de a frece mai departe, trebuie sq

327 Paul Dobreson. Şi Alina Bârgăoanu, Mass-media şi societatea. Kditura SNSPA – Kicilâf tatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Bucureşti. 2001, p. 174.

328 Mihaela Constantinescu, Post…, p. 176.

329… Poveştile din prima categorie ne dezvăluie cum funcţionează lucrurile, ilumineaa relaţiile importante, uneori invizibile şi dinamica ascunsă a vieţii. Basmele, roman le, piesele de teatru, benzile desenate, desenele animate şi alte forme ale imagina) ei creatoare constituie elemente de bază ale înţelegerii umane. Ele sugerează o d zualitate complexă prin prezentarea acţiunii imaginare în situaţii totale, ajungândî o anumită concluzie care are un scop moral şi o funcţie socială. Poveştile de acţj tip construiesc, începând din copilărie, fantezia pe care o numim „realitate”. Pova tile de ai doilea fel ne arată cum stau lucrurile, ele sunt relatări faptice, cronicile dl trecut şi ştirile de azi. Poveştile despre felul în care stau lucrurile pot confirma sa nega o concepţie sau alta despre viaţă. Caracterul lor „faptic” le conferă un staaj lămurim unul dintre mecanismele principale prin care mediul TV reuşeşte să cultive anumite atitudini.

PE MICUL ECRAN, FACTORUL STATISTIC CONSTITUIE CRITERIUL ADEVĂRULUI

— Formarea unei atitudini sau concepţii depinde de frecventa cu care aceasta este reprezentată şi privită ca pozitivă pe micul ecran. Evaluarea nu arc întotdeauna un caracter conştient, este dată. Mai degrabă, de sentimentul sau impresia generală pe care o lasă vizionarea IV în privinţa atitudinii sau problemei respective.

Ne putem forma o părere asupra unei teme oarecare, ascultând o dezbatere pe marginea ei. Atitudinile, mentalităţile însă se formează în: imp şi sunt legate atât de analiza conştientă a anumitor mesaje, dar mai cu seamă de însuşirea spiritului general al mediului în care trăim. Observăm cum se poartă, cum gândesc, cum se raportează la realitate oamenii din jurul nostru şi, prin acesta evaluare (de cele mai multe ori neconştientizată), ne formăm, în timp, punctul de vedere. In cazul televizorului, în condiţiile în care gândirea reflexivă, ce presupune detaşarea şi analiza, este mult diminuată, când este activat cu putere comportamentul de imitaţie, în contextul unei comunicări de masă impersonale, factorul statistic va căpăta rolul cel mai important în special în teoria politică şi deseori în legislaţie. Aceste poveşti ne oferă informam despre finanţe, căsătorii, crime, loterii, terorişti ş. a m.d. l-'. Le ne ajută să conştientizăm anumite interese, ameninţări, oportunităţi şi provocări ale existenţei. Cel de-al treilea tip de poveşti ne învaţă ce să facem; sunt poveşti despre valoare şi alegere care prezintă lucruri, comportamente sau stiluri de viaţă ca dezirabile (sau indezirabile), ne propun moduri în care să le obţinem (sau să le evităm) şi preţul pe care trebuie să-1 plătim pentru reuşită (sau nereuşită). Este vorba despre instrucţiuni, legi, reglementări, comenzi, sloganuri, predici şi admonestări. Astăzi, majoritatea lor se numesc reclame: respectiv mesajele şi imaginile publicitare pe care le vedem şi le auzim zilnic. Ele ne prezintă, tipic, un obiectiv care trebuie atins sau evitat şi ne oferă un produs, serviciu, candidat, instituţie sau acţiune, care se presupune că ajută la atingerea sau evitarea sa.” Ibidem, p. 176-177.

Configurarea atitudinilor telespectatorilor. Mecanismul de evaluare,? Aproape inconştientă a datelor fundamentale ale mediului TV va urmări determinarea acelui punct de vedere care este reprezentat cu ponderea cea mai mare, acela fiind, în fapt, cel pe care telespectatorul vaş tinde să şi-1 însuşească în timp, chiar dacă nu este conform realităţii, sau adevărului.

Să luăm, spre exemplu, tema sexualităţii, una dintre cele care apar i frecvent în majoritatea emisiunilor TV şi în care poate fi remarcată o evidentă distorsiune a realităţii. Adică relaţia dintre bărbat şi femeie şi chiar problema sexualităţii şi a iubirii sunt reprezentate pe micul ecran complet diferit de modul în care acestea se manifestă şi au fost receptate dintotdeauna în lumea reală.

Studiile arată că, din 100 de situaţii în care apar referiri la relaţia sexuală în cadrul programelor TV, în numai 6 dintre acestea mesajul arată consecinţele negative pe care le-ar putea avea această relaţie întreţinută în afara vieţii conjugale şi numai într-un singur caz se pune în lumină pozitivă virginitatea. In acest context, chiar dacă telespectatorul ar reuşi să vadă emisiunile care reflectă realitatea, chiar dacă acestea ar fi foarte bine realizate şi convingătoare, faptul că doar în şase sau doar într-un singur caz dintr-o sută aceste puncte de vedere apar la televizor, frecvenţa lor minimă le va face să fie foarte puţin credibile, fiind văzute ca nişte păreri singulare. Astfel, concluzia la care ajung telespectatorii, chiar dacă nu toţi o conştientizează, este că virginitatea este o atitudine demodată, ancronică şi, oricum, foarte rară astăzi, iar efectele negative ale relaţiilor sexuale în afara căsătoriei sunt nesemnificative. In schimb, receptarea relaţiei între bărbat şi femeie numai sub aspectul atracţiei fizice sau chiar a consumării actului sexual devine, prin frecvenţa mare cu care acest mesaj este transmis, în mod direct sau cu subînţeles în majoritatea programelor TV, punctul de vedere dominant pentru formarea atitudinii privitoare la acesta chestiune.

Prin urmare, în lumea TV nu contează atât mesajele care se transmit sau argumentaţia, cât frecvenţa cu care un punct de vedere -este reprezentat, direct sau indirect, în mediul artificial al realităţii TV.

Criteriile de formare ale unei atitudini sunt date de evaluarea frecvenţei cu care o anumită atitudine este reprezentată şi privită ca pozitivă pe micul ecran. Aceea care va avea ponderea cea mai mare este cel mai probabil că va fi însuşită.

NU ORICE MESAJ SE TRANSMITE BINE PRIN TELEVIZOR.

O problemă importantă de care trebuie ţinut seama în orice discuţie referitoare la medii este aceea că mediile nu numai că transmit şi alte mesaje decât cele care constituie obiectul comunicării, dar şi reuşesc să configureze, să modeleze mesajul principal după legile sau în spiritul ce le defineşte. Consecinţa acestei presiuni pe care o face mediul asupra mesajului transmis duce, în timp, la selectarea, în mod preponderent, a mesajelor care sunt cel mai bine adaptate mediului icspcctiv. Un om nervos, irascibil nu va putea să ne adreseze un cuvânt calm, liniştitor. Cel mai probabil, cuvintele, intonaţia, conţinutul mesajului său vor fi încărcate de tensiunea sau violenţa care-1 stăpânesc.

Din exemplele anterioare, constatăm că mesajele cel mai bine adaptate stadionului sunt cele legate de spiritul de competiţie, de luptă, de agresivitate etc. În discotecă, sunt mesajele care incită simţurile sau care vizează o satisfacere a plăcerii, pe când în biserică, dimpotrivă, cuvintele îmbie la pace, la iubire, la linişte, la detaşare de zgomotul Şi grijile lumii.

Televizorul, spre exemplu, nu-i poate învăţa pe telespectatori matematica nici dacă ar urmări-o prin dedicarea unui spaţiu amplu de emisie acestui obiectiv. De ce? Pentru că emisiunile educative, ce vizează un învăţământ întemeiat pe gândirea logică nu sunt căutate de Public. Cine ar sta să se uite la televizor ca să înveţe matematica? Intuiţia generală spune că acest lucru nu merge şi de aceea nici nu atrage. Televizorul nu transmite bine cifre şi operaţii matematice, ci imagini viu colorate care să provoace emoţia. Atunci când deschid televizorul oamenii caută acţiunea, suspansul, senzaţionalul, emoţiile sau sentimentalul; acestea sunt dimensiunile sub care este văzui căutată şi apreciată televiziunea. Lecţia pe care ea a dat-o omenirii es că televizorul nu trebuie căutat pentru a deprinde ceva ce vizeâj procesul de învăţare conştientă, intenţională, ci pentru distracţie stj pentru puterea de fascinaţie şi seducţie pe care o exercită în condi| onarea unor dorinţe.

Având în vedere toate acestea, vom analiza în continuare care sui mesajele cel mai bine adaptate mediului TV, pentru a şti la ce trebui să ne aşteptăm în momentul în care ne aşezăm în faţa micului ecra! Care vor fi coordonatele pe care televiziunea ne va influenţa judecat comportamentul şi viaţa în general; care este spiritul, atmosfera gen* rală a lumii televiziunii. Numai aşa vom putea înţelege semnificaţi transformărilor care se petrec în zilele noastre, în viaţa oamenilor şi societăţii.

McLuhan spunea că, oamenii nu văd film la televizor, ci vă televiziune'„'„. Aşadar, nu acţiunea de pe micul ecran este esenţială, lecţia pe care ne-o dă mediul TV ca atare; modul în care este constru* acest univers, „convenţiile, aşteptările, sistemele de orientare'„' car sunt puse în urzeala acestei pseudorealităţi.

PREZENTISMUL – DICTATUL ACŢIUNII ŞI AL MOMENTULUI, VIZIBILUL ŞI SENZAŢIONALUL

— Există o seamă de trăsături care definesc în mod obligatoriu orice mesa< 7Y, ca. Urmare a faptului că ele ţin de însăşi natura mediului televisual.

— Prezentismu”: l instalează în lumea 7Vşi în viaţa telespectatorului domnia clipei – la care se reduce prezentul – a evenimenţialului şi a vitezei. Ritmul trepidant la care se conectează lumea prin televizionare nu lasă răgazul gândif

330 Marshall McLuhan, Mass-media…, p. 185.

331 Paul Dobrescu şi Alina Bârgăoanu, Mass-media…, p. 175.

332 Termenul a fost folosit pentru prima oară de către G. H. Mead, marele sociolog fenomenolog American, în bine cunoscuta sa carte The Phitosophy of Act.

Ci impune implicarea, acţiunea, urmarea fără discernământ a impulsurilor interioare, a sugestiilor şi a provocărilor externe. Prezentismu! Favorizează manipularea.

— Doar ceea ce este vizionabil poate apărea pe nucul ecran, tot ceea ce ţine de viaţa interioară nu poate fi educat prin televiziune deoarece este imposibil de redat pe micul ecran. De asemenea, apariţia la televizor a unor scene ce tin de viaţa personală, intimă şi care, prin natura lor, nu pot fi făcute publice fără a le afecta fiinţa, nu face decât să schimonosească acele realităţi, să cultive un spectacol adesea murdar, cu consecinţe grave în viaţa personală şi psihică a publicului'„.

— Senzaţionalul cultivat în mod obsesiv de televiziune îl face pe telespectator să ¦ caute şi să aprecieze în viaţă numai ceea ce poartă emblema extraordinarului, ceea ce produce emoţie, incită simţurile sau mişcă orgoliul. Totul trebuie să fie şocant, uimitor, spectaculos pentru a atrage atenţia omului contemporan. Pe acest jond, viaţa obişnuită, simplă creează sentimentul frustrării şi al neîmpliniţii.

Există unele trăsături ale mesajului TV, care depind de natura acestui mediu de comunicare. Alături de dictatura momentului pe care o impune televiziunea – prezenteismul – de prioritatea acordată vizibilului sau de predispoziţia spre senzaţional, J. Fische şi J. Hartley adaugă, în cartea Reading television, că „televiziunea este efemeră, episodică, concretă, particulară şi dramatică”'0'.

Pivzcntismul (dictatul acţiunii şi al clipei). Pe micul ecran, cadrele se succed cu viteză. Nu te poţi opri ca să reflectezi asupra unei imagini sau a unei realităţi, pentru că nu noi suntem subiectele care ne orientăm în această lume pentru a o cunoaşte, ci lumea ecranului este aceea care se perindă prin faţa noastră, ne seduce atenţia, ne fură vederea şi ne-o conduce prin labirinturile acestei pseudorealităţi. Nu te poţi sustrage fascinaţiei televiziunii decât închizând ochii sau întrerupând televizorul.

Televiziunea trăieşte numai în prezentul acţiunii, se hrăneşte din Prezent şi astfel ea instaurează o dictatură a momentului. Trecutul este

333 Marele regizor rus Andrei Tarkovski observa că datorită caracterul ei intim, relaţia de dragoste nu poate fi imortalizată pe peliculă şi redată în filme, aşa cum este ea de fapt.

334 Paul Dobrescu şi Alina Bârgăoanu, Mass-media…, p. 165.

Prea îndepărtat, prea static şi există numai în măsura în care poate fj imortalizat în prezentul micului ecran, unde, de altfel, este sublimat şi, viitorul. Televiziunea este acuzată de mulţi specialişti că 1-a făcut pţş| omul contemporan să piardă simţul istoriei, al relaţiei cu trecutul şi aj| perspectivei viitorului. 4

Omul micului ecran şi, asemenea lui, într-o măsură tot mai mare,; omul modern are nevoie de acţiune, ca să simtă că trăieşte. Tot ce sej întâmplă la televizor înseamnă acţiune, senzaţie şi emoţie, adică totj ceea ce poate valoriza mai eficient clipa, momentul de faţă. Ritmul şi – acţiunea sunt materialul de bază pentru construcţia mesajului TV şi,.

Poate nu întâmplător, acestea au devenit imperativele lumii în care., trăim. În tensiunea concurenţei care domneşte între canalele de televi-* ziune există această tendinţă de a creşte permanent ritmul, acţiunea.

— Ponderea senzaţionalului şi a dramaticului, pentru a captiva cât mai puternic, a nu lăsa telespectatorului răgaz de a se gândi şi a trece pe tin alt canal., Televiziunea creează un peisaj care contribuie semnificativ la r generarea atmosferei trepidante în care trăieşte omul modern. Oamenii,; chiar şi bătrânii sau copiii care nu sunt legaţi de un program, nu au ' responsabilităţi sociale, familiale – grijă, alergătură, muncă etc.

— Nu mai au răbdare, nu mai pot aştepta. Toată lumea se grăbeşte, ca la televizor şi, agitându-se, simulează acţiunea. Se pare că, fiind conectaţi la ritmul şi viteza de desfăşurare a evenimentelor de pe micul ecran, câteva ore zilnic, telespectatorii îşi însuşesc la nivel psihic sau nervos această dinamică pe care nu o mai pot părăsi. Aceasta nu înseamnă că devin mai activi, ci, dimpotrivă, cu nervii slăbiţi de zbuciumul continuu la care sunt supuşi, sunt tot mai puţin capabili să se implice activ şi concentrat într-o lucrare. Totodată însă împrumută de la televizor tot ceea ce însoţeşte acţiunea de pe micul ecran sau dă senzaţia de acţiune. Astfel, îi vedemf pe oameni tot mai agitaţi, nervoşi şi irascibili, lipsiţi de îngăduinţă' răbdare şi stăruinţă, incapabili să mai aştepte, deoarece vor totul acumca şi cum li s-ar cuveni, precum învaţă de la televizor.