Gheorghe Virgiliu

În concluzie, televiziunea converteşte în spectacol-marfă (fantastică) întregul orizont de valori şi aşteptări umane, pentru a reuşi prin „ distribuirea acestei mărfi să obţină, în schimb, arii cât mai largi de atenţie în spaţiul minţii telespectatorilor, aceştia devenind astfel, la rândul lor, o marfă pe care televiziunea o vinde mai departe celor care plătesc mai bine. La capătul acestui lanţ se află omul-telespectatoi, cef. Care, sugestionat de TV, cumpără produsele cărora li s-a făcut reclamări plătind cu banii obţinuţi din vânzarea propriei inteligenţe sau forte def muncă.

Lucrul cel mai grav însă nu este negarea valorii intrinseci pe care o-au realităţile mediatizate pe micul ecran, ci acela că minţile oamenilor ajung, cu timpul, să fie stăpânite tot mai mult de această lume imaginară care se pliază foarte bine pe dorinţele, pe aşteptările lor, dai care este străină complet de ceea ce poate să însemne o autentică împlinir„ spirituală sau umană. O lume în care legea e comerţul şi care se mişc* pe coordonatele spectacolului, interesului şi seducţiei, o lume în car” pentru a trăi, omul trebuie să-şi amaneteze însăşi libertatea de a gân” şi de a alege singur. Libertatea oamenilor este, în ultimă instanţă, ma fa care poartă o uriaşă miză de câştig şi putere pentru cei care intră posesia ei.

RELATIVIZAREA CA MIJLOC DE CONTESTARE A ADEVĂRULUI.

Mesajul fundamental al întregii realităţi TV, care se insinuează atât de bine în sufletele telespectatorilor, încât cu greu poate fi identificat, este afirmaţia: „Orice adevăr este relativ” sau cu cuvintele iui Nietzsche: „Nu există adevăr, nu există stare absolută a lucrurilor, nu există lucru în sine”.

În film-', emisiuni ştiinţifice, informative etc. Auzim şi „edem nrgumcninmJu-se învăţătura lui Buddha, Darwin, Freud sau Marx: alături de învăţătura creştină găsim justificate, în aceeaşi măsură atât materialismul ştiinţific, existenţa extratereştrilor, cât şi fenomene oculte, spiritismul, magia etc. Toate „adevărurile”, învăţăturile sau toate rătăcirile şi fantasmele omenirii apar reprezentate în mod democratic, chipurile, pe programele de televiziune, astfel că telespectatorul care, în mod conştient sau inconştient, prin simpla expunere la acest medii! Îşi ia lumea TV ca reper, îşi va însuşi această viziune relativistă arbitrară privind adevărul şi lumea în general.

Fiecare are dreptate, se afirmă în retorica TV (mai cu seamă în filme), arc partea lui de adevăr, părerea sau punctul lui de vedere, căci, se sugerează, nu există un adevăr absolut, deplin şi universal recunoscut.

Cu toate că televiziunea vrea să apară democratică, echidistantă, tară să nedreptăţească nici un punct de vedere, lucrurile nu stau chiar aşa. Există un vădit ataşament al lumii TV, o alipire a sa de acele elemente care vizează distrugerea ordinii vechi şi înlocuirea ei cu una aouă, cea propusă de ideologia nihilistă, de materialism, tehnologism, magie sau de societatea de consum'-

391 Eugen (Pr. Serafim) Rose, Nihilismul…, p. 40.

392 „Primul şi cel mai evident scop al programului nihilist este distrugerea Vechii Ordini. Vechea Ordine a fost pământul, hrănit de Adevărul creştin, în care oamenii îşi aveau rădăcinile. Legile şi instituţiile acestei ordini, şi chiar obiceiurile ei, se înteme-iau pe acest adevăr şi aveau menirea de a-1 propovădui; (…) chiar şi condiţiile în general primitive (dar naturale) de viaţă slujeau (fără intenţie) pentru a-i aminti tradiţiile, obiceiurile mai vechi, principiile tradiţionale ale educaţiei şi creşterii copiilor, ale convieţuirii soţilor în familie, ale muncii, credinţa şi toate sistemele de valori care ţin de ordinea firească a lumii sunt contestate, chiar dacă nu totdeauna pe faţă, în mod direct. Acest lucru se realizează, în general, printr-o critică subînţeleasă atunci când sunt puse în lumină pozitivă modele contrare sau când sunt pur şi simplu scoase din discuţie.

În realitate, televiziunea nu este deloc democratică sau echidistantă, ea nu reflectă lumea sau credinţele oamenilor aşa cum efectiv sunt, ci aşa cum forul de putere doreşte ca ele să devină. Sistemul moral promovat de televiziune nu numai că este contrar celui creştin, dar diferă extrem de mult şi de majoritatea sistemelor etice cunoscute m tradiţia popoarelor.

BANII, PLĂCEREA ŞI PUTEREA.

În următoarele pagini ne vom concentra atenţia asupra determinării câtorva dintre centrele de forţă, valorile de tip nihilist, în jiu ui cărora gravitează lumea TV şi, într-o anume măsură, toţi cei care au transformat această lume în realitatea propriei vieţi. Vom porni această analiză de la identificarea coordonatelor generale ale identităţii eroilor micului ecran, deoarece descifrarea chipului uman oferă întotdeauna cheia sau codul de interpretare al lumii în care el se reflectă.

D. Kelner, autor de referinţă în studiul culturii media, arată că; identitatea postmodernă construită în relaţie cu mesajele media (în, ji special televizorul) este „centrată în primul rând în jurul timpului liber, |§ al înfăţişării, al imaginii, al sferei consumului şi al jocului, în vreme ce identitatea modernă se centra în jurul profesiei, al funcţiei din sfera publică sau din familie. Identitatea modernă reprezenta o chestiune de importanţă deosebită ce implica noţiuni fundamentale care erau” omului de locul smerit pe care îl are pe pământ, de dependenţa Iui faţă de Dumnezeu” – Ibidem, p. 122.

Definitorii (pentru profesie, familie, orientare politică etc); identitatea postmodernă, în schimb, este o funcţie a timpului liber ce-şi are baza în joc, în producerea unei imagini (…). Ea tinde, mai degrabă, să fie construită din imagini ale divertismentului şi consumatorismului. (…) Spectatorul este determinat să considere comportamentul pronunţat agresiv, viril şi adesea chiar sexist ca pe un model dezirabil.„0”1

Din aceste observaţii rezultă cu claritate trăsăturile fundamentale ale lumii TV care contribuie la formarea identităţii prezentate anterior -; >mul micului ecran şi telespectatorul contemporan. Divertismentul, jocul, imaginea sau spectacolul, distracţia sau plăcerea, consumul sau banii care îl condiţionează şi, evident, puterea sunt valorile centrale ce caracterizează universul TV. La o analiză. Sumară, se poate constata că doar trei sunt vectorii care circumscriu aceste „valori” şi care constituie, de fapt, liniile de forţă după care se călăuzeşte lumea TV.

Pe micul ecran, totul se învârte în jurul banilor, al dobândirii plăcerii şi al exercitării puterii. Acestea sunt principiile de bază ale lecţiei pe care televiziunea o dă lumii întregi. Atingerea acestor trei obiective, pe micul ecran, estompează toate celelalte idealuri sau valori ale umanităţii sau toate sunt corelate cu sau puse să slujească pentru satisface-ica celor trei comandamente – banii, plăcerea şi puterea'0,1. Acestea sunt reperele morale ale lumii TV, acesta este sensul existentei în lumea modernă sau principiile care circumscriu fericirea personajelor micului ecran, din care derivă tot haosul moral al lumii în care trăim.

1. Banii sunt garanţia confortului sau a standardului de viaţă pe care-1 promovează televiziunea (maşini, iucruri, plăceri). Prima lecţie învăţată este cum să cheltuim banii, ce să cumpărăm, în ce să investim,

¦î (/3 Douglas Kelner, Cultura Media, Institutul european, laşi, 2001. P. 288-290.

J94 Utilitarismul sau hedonismul, ca sistem moral generat de principiile nihiliste prezentate mai sus, a fost pentru prima oară enunţat în epoca modernă în lucrările lui J. S. Mii], un cunoscut filosof liberal englez. El defineşte un act ca moral dacă acesta este util individului, aducându-i un folos sau dacă duce la satisfacerea plăcerii. Astfel formulat, scopul moral al activităţii şi devenirii indivizilor se reduce la obţinerea unei plăceri maxime şi a unei dureri minime. Vezi J. Stewart Mill, Utilitarismul, p. 34.

Cum să ne distrăm mai bine cu ajutorul lor. În filme, se subînţelege că banii provin de undeva şi trebuie doar risipiţi din belşug pe distracţii, pe maşini sau pe diverse aventuri, fără teama că se vor termina. Dacă tot trebuie câştigaţi cumva, atunci furtul, escrocheria, câştigul din activităţi ilicite (drog, prostituţie) sau, în cel mai bun caz, afacerile sunt soluţiile cele mai frecvente în lumea filmului.

„Te joci, te distrezi şi mai şi câştigi bani”, ne spune cu subînţeles.„ televiziunea atrăgându-şi telespectatorii în urmărirea spectacolului – joc concurs – care poate aduce, cu puţin noroc şi multa perseverenţă, bogăţia mult visată. „Este suficient să stai ceasuri întregi urmărind pro gramele TV, să cheltuieşti banii pe telefoane, să ghiceşti răspunsurile – corecte şi să mai ai şi noroc; banii se află la picioarele tale, trebuie doar să te grăbeşti, să te apleci ca să nu ţi-i ia altul înainte.”) ¦

Este uşor de constatat că pe micul ecran munca nu este văzută/ca o virtute, ci poate doar ca o păcăleală, o corvoadă, atunci când;” poţi pur şi simplu doar să te distrezi. Distracţie cât mai multă şi cât j mai puţină muncă, eventual deloc, este mesajul principal al mediuv luiTV.

Cercetările lui G. Gerbner au scos în evidenţă faptul că la televizor,. Categoriile sociale ale persoanelor cu profesii liberale sunt supra-reprezentate în defavoarea muncitorilor şi a funcţionarilor„*”. Cel mai adesea sunt prezenţi avocaţii, poliţiştii, ziariştii, oamenii de afaceri, bancherii, traficanţii etc. Şi foarte rar, aproape niciodată ' ţărani care să muncească pământul, un meşter oarecare practicân-du-şi meseria etc. Munca simplă este proiectată undeva, la periferia-' lumii TV, de parcă ar fi o ruşine, iar dacă cineva o exercită într-un „ film, acela este, cu siguranţă, un personaj secundar, şters, lipsit de personalitate, un figurant pe fondul desfăşurării acţiunii. Banii şi spectacularul dau valoare, o profesie obişnuită însă nu aduce nici câştiguri mari şi nici nu este atât de spectaculoasă încât să fie reda-' tă pe micul ecran.

395 loan Drăgan, Paradigme ale…, p. 216.

Care este efectul unui asemenea mesaj3'6? Este cultivat dispreţul faţă de munca simplă, pe care, chiar dacă oamenii sunt nevoiţi să o practice în lumea reală, o vor face numai pentru bani, constrânşi de împrejurări, şi nu pentru satisfacţia de a face o treabă bună, de a se împliniţi prin meşteşugul respectiv sau de a ajuta pe cineva. Munca, o valoare fundamentală în istoria omenirii. În edificarea personalităţii umane şi a societăţii, este văzută tot mai mult, în mentalitatea ¦ceată de televiziune, ca o corvoadă, o constrângere, o sursă de stres şi de frustrare. Este greu pentru un om să întreprindă o activitate, să practice o profesiune care-1 defineşte în raport cu ceilalţi oameni, când aceasta uu-1 învesteşte cu o anumită demnitate (în optica definită de hiniea televizualului), aceasta mai cu seamă în situaţia omului modern, căruia televizorul îi spune permanent că este „cineva”.

Subminarea rolului muncii, desconsiderarea demnităţii profesionale sau a aceleia de a-ţi câştiga pâinea prin muncă cinstită, îl fac pe omul modern, nevoit să practice o asemenea meserie, să se simtă nedreptăţit de societate, frustrat, motivat astfel să-şi caute fie o altă munca, fie să şi-o facă pe cea pe care o prestează în prezent cât mai nese-lios cu putinţă, păcălindu-i într-un fel pe cei pentru care trebuie să muncească, doar pentru a le lua banii.

Banii devin sensul oricărei activităţi, singura măsură a satisfacţiei şi a demnităţii. Soluţia cea mai uşoară pentru câştigarea lor, cea mai des întâlnită în filme, este hoţia – cel puţin la nivelul găinăriiloi. Dacă nu la cel al marilor escrocherii, adesea numite afaceri1”'. Câştigarea banilor devine motivaţia centrală, scopul şi sensul omului în lume, iar televiziunea joacă un rol principal în formarea acestei mentalităţi de tip nihilist.

În legătură cu efectele observate în dezvoltarea abilităţilor mentale şi a conexului vezi cap. Reflectarea culturii divertismentului in…

Cu ce oameni să se poată construi sau reconstrui o naţiune, când pedagogul societăţii moderne – televizorul – îi învaţă de la vârsta copilăriei că nu munca, ci distracţia este comportamentul dezirabil sau, mai mult, că munca este ultima soluţie pentru câştigarea banilor?

2. Căutarea plăcerii este al doilea vector al orientării existenţei % lumea TV şi, prin contaminare, în întreaga societate modernă. Mare* parte a programelor TV este destinată provocării plăcerii sau condiţie^ nării dorinţei pentru dobândirea plăcerii. A avea un lucru, a te distri pur şi simplu, a te juca, a fi văzut, admirat sau a-i vedea tu pe ceilalţi, m te uita la televizor, a te lăsa furat de acţiunea unui film, a afla ce sa întâmplă în toată lumea, a-ţi excita simţurile prin incitarea imaginaţi” în timpul vizionării sunt elementele acestui univers dedicat satisfacerii; unor plăceri, dar mai cu seamă cultivării unui uriaş câmp de dorinţe. Îiţi viziunea şi exerciţiul televizualului plăcerea ocupă, locul al doilea dup|| bani, în ierarhia principalelor obiective pe care ar trebui să le urmă*^ rească omul în lume. Dintre toate plăcerile, televiziunea îi alocă ce4Î mai mare atenţie celei erotice. Ea devine, într-un fel, armătura de bazai a seducţiei televizualului.

—

3. Puterea. În ecuaţia banilor şi a plăcerii intră întotdeauna şi pu*| terea. Culianu demonstrează, în cartea sa Religie şi putere, că puterea m fost dintotdeauna tentaţia cea mai mare a omului. În societatea tradi-41 ţională, religia era modalitatea principală prin care se realiza sau se?

Dobândea sentimentul puterii şi ai împlinirii. Omul. ca fiinţă spirituală^ chiar şi când îşi rata vocaţia, menirea închinării la Dumnezeul Cel Ade-| vârât, în rămăşiţele de revelaţie pe care le mai deţinea religia căreia îil aparţinea sau chiar numai în imaginaţie, afla resurse pentru a-şi hrăn^j nevoia de putere. De asemenea, ierarhiile tradiţionale dezvoltate îi| structurile de ordine ale lumii respective, tradiţiile sau obiceiurile!

Toate îl învesteau pe om cu o anumită putere sau demnitate, indiferent!

De locul ocupat de acesta în societate. J în condiţiile modernităţii însă, ale unei culturi nihiliste carii contestă sau contribuie la disoluţia credinţelor, a sistemelor de valori, || ierarhiilor şi a autorităţii, omul se vede lipsit de posibilitatea de a-!

Mai exercita puterea sau a mai trăi experienţa puterii. În aceste condj ţii, statul magic, subliniază Culianu, pune la dispoziţia mulţimii mii loace compensatoare pentru eliberarea tensiunilor născute: divertij mentul, în general, sportul, în special (fotbalul în Europa), evaziune| în spaţiul televizualului, curentele anarhiste, drogul şi violenţa ţinută în limite controlabile sunt modalităţi prin care omul de rând, pierdut în masa anonimă, stresat, lipsit de sens şi finalitate îşi poate descărca frustrările sau tensiunile acumulate3”8.

Viaţa absurdă pe care o trăieşte sau sentimentul lipsei de sens care adesea atinge deznădejdea îl face pe omul modera să găsească în televizor o sursă esenţială pentru realizarea şi exercitarea puterii la nivel imaginar. Modalitatea comună pentru satisfacerea puterii pe care o sugerează televiziunea, prin publicitate, este consumul. „Eşti „cineva„ dacă-ţi poţi satisface dorinţele cumpărând şi consumând” este lozinca nescrisă pe care o pune în circulaţie televizualul.

O altă invitaţie la exercitarea puterii pe care ne-o face mediul IV. în special prin filme, este trăirea acesteia prin tot ceea ce este legat de plăcerea sexuală. Cultivarea unei înfăţişări cât mai atrăgătoare, erotice sau plăcerea de a poseda sexual pe cineva ca pe un simplu obiect sunt văzute pe micul ecran ca forme de manifestare a puterii. „Puterea înseamnă să doreşti, să ai ce doreşti şi să fii dorii”, se insinuează în mesajul TV. Practicile oculte, spiritualismul de orice natură, forţa şi eficacitatea magiei sunt alte puteri cu care este amăgit telespectatorul.

Cea mai uzitată modalitate de afirmare a puterii pe micul ecran este însă răzvrătirea – manifestarea mâniei, a violenţei, a dominaţiei realizate prin forţă şi agresivitate. În general, toate experienţele nihiliste de tip realist, vitalist şi mai ales nihilismul distrugerii sunt promovate prin televizor, ca modalităţi eficace pentru exercitarea puterii. Nihilismul însuşi este, după Culianu, modul în care puterea se realizează, în ultimă instanţă, prin însăşi posibilitatea negării duse până la ultimele ei consecinţe. „Puterea, spune Nietzsche, aparţine voinţei individului de a răsturna valorile, adică puterea este nihilism.”'

Ultima experienţă a dobândirii sentimentului de putere pe care o propune televiziunea se găseşte în însăşi actul vizionării, în posibilităţile pe care aceasta le pune la îndemâna telespectatorului: puterea de

398 Ioan Petru Culianu, EJ-OS şi magie…, p. 149-151.

399 Ibidem, p 226.

Te afla deasupra lumii micului ecran, de a te simţi un' mic dumnezeu^ prin posibilitatea pe care o ai de a opta, prin schimbarea canalului, pentru oricare dintre universurile de realitate virtuală pe care-1 doreşti; puterea de a te bucura de spectacolul pe care-1 dau cei de pe micul-ecran cu speranţa de a plăcea şi de a-şi vinde astfel mai eficient imagi-i nea, puterea de a-i umili pe alţii prin posibilitatea pe care o ai de a pă-i trunde în universul intim al vieţii lor personale, fără ca ei măcar să te cunoască”'; puterea de a vedea trupurile dezgolite ale celor care se prostituează pe micul ecran pentru bani; puterea ce o conferă experienţa violenţei în sine, de a te afla dincolo de durere, de viaţă sau moarte, pe când cei de dincolo de ecran par supuşi acestora.

Care este consecinţa acestei experienţe? Toate aceste modalităţi de exercitare a puterii, fiind lipsite de un orizont ontologic şi, practic, de eficacitate reală, în sensul împlinirii individului, nu pot decât să-I amăgească temporar pe omul societăţii contemporane. În acelaşi timp, tensiunea frustrării va creşte tot mai mult, ceea ce-1 va face pe acesta, să se avânte tot mai mult în spaţiul evazionist al lumii IV, spre împărtăşirea din iluzoriul sentiment al puterii generat prin excitarea simţurilor, prin invazia minţii de către fantasmele violenţei, sexualităţii sau dorinţelor de tot felul.

Mai există, desigur, cealaltă variantă a propulsării individului în-jf spre realizarea acestei puteri, prin aplicarea lecţiei pe care i-a dat-o *L, televiziunea. Cumpărarea de maşini, lucruri, haine, distracţia în gerie”^- ral sunt cele mai blânde dintre mijloace. Există însă şi posibilitatea; exercitării puterii prin manifestarea violenţei în familie, a răzvrătirilor, ^ a anarhiei sociale, a perversiunilor de tot felul şi, nu în ultimul rând, al j eşuării în practici magice şi oculte.

I. P. Culianu afirmă că incapacitatea societăţii moderne de a rezoldj va problema puterii individului va face ca această nevoie să se descarc„ tot mai mult în violenţă socială şi în anarhie. Singura soluţie, spune ela este întoarcerea către religios. „Dacă cultura noastră este cea a posea|

400 Vezi fenomenul „Big Brother”.

Siunii, a averii care s-a suprapus fiinţei, inversarea sensului de mişcar^J ar cere probabil restabilirea primatului fiinţei asupra averii, recunoaşterea deşertăciunii mitului posesiei. Intre marile religii ale lumii se pare că numai creştinismul are în sine forţele, valorile şi prestigiul necesar pentru a răspunde acestei îndatoriri”.

CONTESTAREA AUTORITĂŢII

— Televiziunea cultiva o atitudine răzvrătită. Copiii sunt îndreptăţiţi să se revolte împotriva părinţilor, a educatorilor şi a şcolii, împotriva oricărei norme soai principul care se impune ca autoritate.

— Femeia este îndemnată să lupte pentru afirmarea independenţei fată de familie şi fată de SOL în afirmarea dreptului la carieră, hi „autodeterminare”, la plăcere şi chiar la avort.

— Scopul real al propagării unei atitudini anarhice prin televiziune este scoaterea în primul rând a copiilor şi a femeii, a oamenilor în genera! De sub autoritatea şi de suh protecţia familiei, a Bisericii şi a valorilor tradiţionale pentru a fi victime uşoare ale propagandei consumisniului sau ale manipulării.

O altă trăsătură fundamentală a nihilismului care se reflectă cu putere în majoritatea emisiunilor sau programelor TV este negarea autorităţii. „Răzvrătirea nihilistă, observă părintele Serafim, este un război împotriva lui Dumnezeu şi împotriva Adevărului; dar putini ni-liilişti sunt deplin conştienţi de acest lucru. Nihilismul teologic şi filosofic explicit este rezervat doar câtorva suflete; pentru cei mai mulţi, răzvrătirea ia forma imediată a unui război împotriva autorităţii. Mulţi dintre cei care manifestă atitudini ambigue faţă de Dumnezeu şi adevăr îşi trădează în mod evident nihilismul în atitudinea lor faţă de Ptincipiul blestemat şi fatal al autorităţii”40- – după cum spunea BaKunin.

401 I. p.

În această declaraţie de război pe care omul modern o face împo-triva ideii de autoritate, televiziunea, în ultimii 50 de ani, nu a jucat un r°l minor. În lumea TV – filme, divertisment etc.

— Prin modul în care Culianu, Religie şi putere…, p. 228.

402 Eugen (Pr. Serafim) Rose, Nihilismul…, p. 109.

Se construiesc situaţiile sau se pun problemele se subminează în mcgl permanent aproape orice autoritate – cea a Bisericii, cea la care ş$ raportează copiii în familie, la şcoală sau în lume, şi cea pe care sg întemeiază înţelegerea şi raporturile dintre bărbat şi femeie în familif. Nici o autoritate, nici o ascultare sau impunere nu mai este îngăduiţi sau îndreptăţită – acesta este mesajul predominant în cultura TV, nici o ierarhie nu mai are dreptul divin sau natural să se impună.

Este evident că excepţie de la această lege face numai glasul ce răzbate de dincolo de micul ecran, a cărui autoritate este de la sine înţeleasă prin recunoaşterea publică acordată, prin omniprezenţa luj (în majoritatea caselor), prin forţa de persuasiune a retoricii sale, prin caracterul democratic şi liberal pe care-1 afişează, prin modernism, tehnologism, obiectivism etc.

Despre subminarea autorităţii pe care o constituie Biserica nici nu mai are rost să vorbim, deoarece manifestarea acestei autorităţi nf apare exprimată aproape niciodată pe micul ecran – negarea prin omi” siune – astfel că oamenii care se formează în interiorul mentalităţi lumii TV nici nu-şi mai pun problema ascultării de Biserică. Dacă valo^ rile acesteia sunt prezentate ca anacronice, dacă adevărurile ei su|| văzute ca relative, atunci se subînţelege sau se sugerează că ascultări poruncilor sau a învăţăturii Bisericii devine lipsită de temei. '

Răzvrătirea copiilor împotriva părinţilor şi a educatorilor ea justificată, mai ales în cadrul filmelor, prin construcţia unor situaţii s| scene în care se pun în evidenţă abuzurile pe care şcoala sau părinj le-ar face în educaţie sau diferenţa de mentalităţi între noua şi vechi generaţie, în contextul în care cea a părinţilor nu este capabilă de mj multă deschidere şi înţelegere faţă de modul „dezinhibat”, „liber” jl gândire şi comportament manifestat de tineri.

De fapt, prin posibilitatea pe care o are de a construi pe nil ecran o „realitate” care se revendică sau se impune în conştiinţa oajM nilor ca reală, televiziunea îi pune pe copii sau pe tineri (micii actoM în contextul scenelor din filme, să se manifeste polemic faţă de părljj lor, promovând acele comportamente răzvrătite, nihiliste pe care ideologia TV le consideră ideale. In timp ce aceste comportamente s justificate, privite în latura lor pozitivă (dacă există una), atitudinea „refractară” a părinţilor (o atitudine anticipabilă pentru un părinte normal, pus în faţa unui comportament nefiresc, chiar aberant al propriului copil) este puternic sancţionată şi ridiculizată ca învechită. Astfel, prin acest tertip, televiziunea nu numai că-i învaţă pe copii cum să se comporte, dar le şi justifică atitudinea răzvrătită faţă de părinţi şi de rânduielile unei bune educaţii. Părinţii ironizaţi şi condamnaţi, prin sancţionarea pe care televiziunea o face „părinţilor” de pe micul ecran, cu care ei se identifică, sunt nevoiţi, treptat, să renunţe la vechea atitudine (mai conservatoare), să accepte tot mai mult inovaţiile sau aberaţiile comportamentale ale propriilor copii, transformaţi într-un produs al educaţiei mediatice.