Gheorghe Virgiliu

În Germania, spre exemplu, există deja un puternic curent de opinie privind interzicerea completă a televizorului, măcar până când copiii depăşesc vârsta de 5 ani, pentru a fi evitate măcar efectele cele mai grave. Nici această măsură nu s-a dovedit eficientă. Restricţionarea timpului de vizionare se arată mai dificilă chiar decât selectarea programelor destinate copiilor. Pe de o parte deoarece părinţii lipsesc mult timp de acasă, când copilul nu poate fi controlat, pe de altă parte, pentru că vizionarea, fiind o activitate distractivă şi extrem de seducătoare, creează dependenţă, captivează cu putere şi cere o creştere a consumului.

În condiţiile în care copiii nu au un spaţiu liber în care să se joace, parteneri dejoacă, posibilitatea de a-şi exersa imaginaţia şi sunt izolaţi într-o cameră de bloc, este foarte greu să fie limitat timpul vizionării. Aceasta mai cu seamă în condiţiile în care în majoritatea caselor televizorul stă deschis între 3 şi 4 ore zilnic.

În acest context, tot mai mulţi dintre cercetători optează pentru eliminarea completă a televizorului din universul vieţii de familie. S-a observat că, în casele unde nu există televizor, părinţii au mult mai puţin de furcă cu copiii, referitor la această problemă. Este mult mai uşor de susţinut această atitudine, de rezistat în faţa dorinţei copilului de a avea televizor, decât a face faţă presiunilor cotidiene – de a urmări un

511 Telespectatorii înrăiţi sunt considerau cei care vizionează peste 4 ore zilnic, iar micii consumatori – cei care se rezumă „doar” la 2 ore de vizionare în fiecare zi. La aceştia din urmă, efectele sunt semnificativ mai reduse.

Anumit program sau altul, sau de a prelungi vizionarea cu muâf pes orice limită.

Există câteva argumente care se opun însă acestei atitudini, da după cum vom vedea, acestea, în esenţă, au un caracter sofistic sat ideologic. Sunt promovate ca opinie publică de cei interesaţi de existenta acestui mijloc de propagandă în interiorul fiecărei case sau, pur şf 1 simplu, sunt îmbrăţişate ca argumente justificative de cei care nu pot i renunţa ei înşişi la televizor. Cele mai importante argumente invocate sunt: libertatea de alegere care trebuie lăsată copilului, riscurile presupuse de tentaţia fructului oprit şi ideea socializării ulterioare.

LIBERTATEA ALEGERII.

Libertatea pe care cultura nihilistă i-a convins pe părinţi că trebuie să o ofere copiilor, chipurile, spre a-şi putea defini personalitatea, nu este decât un tertip prin care aceştia sunt îndemnaţi să-şi lase copiii pe mâna mijloacelor seductive. Prin această aşa-zisă libertate, părinţii sunt constrânşi să renunţe parţial sau, în fina), total Ia autoritatea lor de principali educatori ai propriilor copii. De fapt, pe baza acestei libertăţi cultura de consum sau mijloacele de manipulare se pot strecura în mintea copilului, pentru a-şi construi propriile edificii, aceasta înainte chiar ca micuţii să înţeleagă ce se întâmplă cu ei.

Libertatea funcţionează doar când există putere de înţelegere şi decizie, când există discernământ. Chibriturile nu sunt lăsate la îndemâna copiilor pentru a le fi îngăduită libertatea de a decide singuri dacă să dea sau nu foc la casă, jucându-se cu ele. Chibriturile sunt însă cu mult mai puţin periculoase decât televizorul. Care om ar îngădui sau nu ar lua măsuri, dacă, întorcându-se de la serviciu, ar găsi acasă un criminal sau un pervers care i-ar învăţa copilul să facă cine ştie ce, să se desfrâneze, să ucidă sau chiar să se sinucidă? Oare nu ar trebui aplicat şi aici principiul libertăţii de alegere, lăsându-1 pe copil să decidă singur dacă este bine sau nu să asculte de acel individ? Totodată însă, în virtutea acestui principiu al libertăţii, li se îngăduie copiilor să se uite la televizor, unde întotdeauna există cineva care, chiar prin modelul personal, îi învaţă toate relele cu putinţă. Cum va putea oare copilul, aflat în faţa televizorului cu o telecomandă în mână, să-şi înfrâneze curiozitatea sau să nu se lase sedus de magia unor imagini constante în special pentru acest scop?

SOFISMUL FRUCTULUI OPRIT.

Un alt argument, adus adesea în discuţie, când se pune problema eliminării televizorului din casă, este cel al fructului oprit. „Dacă riu-1 obişnuieşti cu televizorul, se susţine, şi nu-1 are la îndemână, dacă nu se învaţă singur să se păzească, atunci copilul, când va scăpa de sub control, se va duce, cu siguranţă, în altă parte, la vecini sau la prieteni, şi se va uita acolo la televizor, văzând cine ştie ce prostii.”

Aria de valabilitate a acestui argument este foarte redusă, depinzând în primul rând de atitudinea părinţilor şi de viaţa de familie. Dacă părinţii petrec o mare parte a timpului lor liber în faţa micului ecran şi, în acelaşi timp, interzic copilului accesul la televizor, atunci desigur că va funcţiona paradigma fructului oprit. În aceste condiţii, copiii vor fi într-adevăr puternic atraşi de fascinanta fereastră magică. Se ştie, de altfel, că a fuma şi a spune copiilor să nu fumeze, căci aceasta o fac doar oamenii mari, nu este cea mai bună soluţie, deoarece copiii tind întotdeauna să-şi imite părinţii, considerând că tot ce fac aceştia este bun şi de aceea este vrednic de urmat. Dacă însă părinţii nu se uită la televizor şi îi atrag copilului atenţia către alte activităţi, atunci, cu siguranţă, acesta nu va simţi nevoia de televizor, nevoie pe care nu a apucat să şi-o cultive.

În privinţa fructului oprit trebuie observat că această expresie are deja o anumită istorie în perimetrul societăţii nihiliste, de consum. Spre exemplu, în America, în cadrul campaniei de promovare propagandistică ce a precedat legalizarea avorturilor, se susţinea, pentru a-i convinge pe cetăţeni, că, de fapt, tentaţia fructului oprit le face pe femei să facă mai multe avorturi pe fondul prohibit al legii decât dacă actul ar fi legal. În realitate, după legalizare, numărul avorturilor a crescut de câteva ori în numai câţiva ani. Unu! Din artizanii acesf^f campanii, regretând după mai mulţi ani ceea ce făcuse, a mărturisit î# mod public că întreaga campanie pro avort fusese instrumentată, iar atunci când invocau argumentul cu fructul oprit ştiau că acesta este fals, că lucrurile stau cu totul invers.

Un alt exemplu memorabil 1-a constituit legalizarea prostituţiei în Olanda, unde se susţinea, de asemenea, că legalizarea va însemna reducerea şi ţinerea sub control a fenomenului. „Atâta timp cât fructul este oprit, tinerii vor fi tentaţi mai mult decât dacă ar fi ceva obişnuit şi legal”, se susţinea persuasiv în campania pro bordel. Din nou faptele au arătat că fenomenul prostituţiei în urma legalizării, în loc să fie limitat şi controlat mai bine, s-a răspândit cu repeziciune, dezvoltându-se traficul de femei.

Argumentul fructului oprit a fost aplicat şi în cazul consumului de droguri. „Când drogurile vor fi legalizate, se susţinea propagandistic, tinerii nu vor mai fi atât de curioşi şi astfel mult mai puţini vor cădea pradă consumului.” Tot Olanda a fost ţara care a pus în practică acest principiu, legalizând vânzarea drogurilor uşoare – marijuana şi haşişul. Rezultatul poate fi constatat de oricare turist al Amsterdamului. Nenumăraţi tineri pot fi întâlniţi, chiar şi în timpul zilei, luându-şi doza la colţ de stradă. Sute de asociaţii se ocupă de resocializarea consumatorilor de droguri, în timp ce Olanda a devenit un important centru european al traficului de stupefiante.

Se pare, aşadar, că fructul oprit nu este decât un argument propagandistic, un sofism nihilist destul de convingător pentru mulţime. În realitate, se arată că, mai cu seamă, în cazul actelor seductive, practica nu face decât să cultive obiceiul, să slăbească discernământul şi să dea dependenţă. Având posibilitatea legală să meargă la bordel, tinerii o vor face mult mai probabil decât în condiţiile în care bordelul nu ar fi o prezenţă oficializată în spaţiul public al oraşului. Apelând la serviciile prostituţiei, tinerii nu vor deveni mai rezervaţi privind astfel de expei riente, ci cu mult mai sensibili, mai dependenţi şi chiar obsedaţi de sex. Î De asemenea, începând cu un drog uşor, este foarte probabil ca, în timp, odată cu instalarea dependenţei, să se treacă la un narcotic mai puternic.

În aceiaşi termeni poate fi pusă problema şi în cazul televizorului un mijloc prin excelenţă seducător care dă dependenţă. Oare pot copiii să-şi înfrâneze curiozitatea, să discearnă ce este bine şi ce este rău, să se oprească la timp din vizionare? Pot oare aceştia să se detaşeze de atmosfera hipnotică, fascinantă a micului ecran, să spună „nu” unor mesaje construite pe baza ultimelor tehnici sau studii de persuasiune, în scopul captivării atenţiei, al înlănţuirii minţii, al slăbirii voinţei şi înşelării discernământului? Faptele arată în mod clar că, la fel ca în cazul drogului, consumul cere un consum şi mai mare. Prin vizionare, copiii nu dobândesc imunitate la acest obicei, ci se creează doar deprinderea, se produce intoxicarea, apare dependenţa.

Referitor la obiecţia că acei copii care nu au televizor în casă, când vor merge la vecini sau prieteni, vor fi tentaţi să se uite la cine ştie ce lucruri, fără a putea fi controlaţi, trebuie făcute următoarele observaţii: Pe de o parte copiii care nu au televizor în casă, odată ajunşi în faţa televizorului unui prieten, este mai puţin probabil să vadă dintr-odată numai murdării, nefiind familiarizaţi cu cultura TV, precum sunt cei care se uită zilnic la televizor. Şi chiar dacă s-ar întâmpla acest lucru, ar fi doar o excepţie, în condiţiile în care părinţii, aflând, ar putea preveni repetarea faptului. Pe de altă parte în cazul copiilor care au televizor, cine garanteza că în absenţa părinţilor aceştia nu vor fi tentaţi să se uite şi la emisiuni violente sau erotice, sau că nu se vor duce la prieteni pentru a vedea ceva mai „tare”?

ESTE TELEVIZORUL UN MIJLOC RECOMANDAT SOCIALIZĂRII?

O altă justificare a îngăduirii vizionării TV este aceea că astfel copiii se vor putea socializa mai uşor, se vor integra în comunitatea celorlalţi copii şi astfel vor putea să se adapteze mai repede societăţii în care vor trebui să trăiască. Cei care susţin acest lucru nu ştiu sau eludează faptul că, proporţional cu timpul dedicat vizionării, copiii devin pasivi, mai hiperactivi' mai irascibili, mai orgolioşi, mai egoişti şi mai individualişti.

Televiziunea nu dezvoltă abilitatea de a comunica personal, ci subminează, nu cultivă personalitatea, ci o dezorganizează şi o unifor mizează. Copiii care petrec mult timp în faţa micului ecran nu sunt capabili să fie ei înşişi decât ţipând, revendicându-şi un drept, o întâietate, o plăcere, nu sunt inventivi în joacă, ci, foarte probabil, reproduc scenariile de la televizor, mai cu seamă pe cele ale violenţei, reclamele sau comportamentul vip-urilor care le-a atras atenţia.

Toate acestea îi vor face pe cei crescuţi cu televizorul să fie foarte dificili în relaţionarea cu ceilalţi, în multe cazuri, incapabili de a fi generoşi sau de a se implica în jocuri şi acţiuni comunitare. Mai cu seamă în Occident, specialiştii în educaţie observă că tinerii, care de mici au petrecut mult timp în faţa televizorului, se confruntă puternic, uneori până la patologic, cu problema comunicării interpersonale şi a socializării. Prin urmare, lucrurile stau complet invers decât se crede sau se insinuează în interiorul opiniei publice.

Un copil care nu şi-a intoxicat mintea şi nu şi-a slăbit puterile mentale cu ajutorul televizorului, care a reuşit să-şi dezvolte personalitatea, care este viu la minte, inventiv şi generos (aşa cum este firea nealterată a majorităţii copiilor) va fi cu mult mai capabil să se integreze comunitar, să fie căutat şi apreciat de ceilalţi. Cel puţin din punctul de vedere al inteligenţei şi al caracterului acest copil va fi mai plăcut, mai dispus să lase de la el, poate fi un mai bun partener dejoacă sau prieten.

Am trecut în revistă câteva dintre contraargumentele eliminării televizorului din casă sau din educaţia copiilor, demonstrând că, în principiu, acestea sunt false sau nefondate, bazându-se, în general, pe neştiinţa oamenilor privind efectele nocive ale televizorului sau pe slăbiciunea multora dintre părinţii sau bunicii care nu-şi pot refuza lor înşişi plăcerea de a se uita la televizor sau care nu vor să recunoască deschis caracterul distructiv al televiziunii. Copiii însă ce vină au pentru a fi lăsaţi pe mâna unei maşinării ce le strică mintea şi viaţa?

Chiar dacă toate argumentele prezentate anterior (pro televizor) ar fi reale, ne întrebăm: cine oare preferă să aibă mai degrabă un copil cu probleme mentale – psihice şi nervoase – bine adaptat şi integrat unei lumi de bolnavi, decât un urmaş sănătos, care să aibă puterea de a se lupta şi descurca singur în viaţă, un om capabil să discearnă, să se detaşeze, să se ridice deasupra mlaştinii prostiei, violenţei şi a erotismului obsesiv?

ADEVĂRATA FAŢĂ A RECOMANDĂRILOR NIHILISMULUI în vremurile noastre, pătrunşi într-o anumită măsură de mentalitatea nihilistă, oamenii au în mod vădit tendinţa de a nega şi desconsidera orice recomandare, sugestie sau sfat care contrazice şi condamnă comandamentele distructive ale culturii moderne. Acest reflex a fost format în timp prin inocularea dispreţului pentru tot ce înseamnă trecut şi a admiraţiei, deschiderii pentru tot ce are aplicat eticheta de progres, drepturile omului, libertate, obiectiv şi ştiinţific. Acesta este unul dintre mecanismele'11 prin care nihilismul îşi asigură terenul propice însămânţării ideilor sale, succesul pe termen lung. Având în vedere acestea, am socotit că este potrivit să dăm şi o lectură negativă a procesului educativ realizat prin televizor şi prin comandamentele nihiliste ale culturii moderne. Apelând la aceleaşi mecanisme ale negaţiei, care s-au fixat într-o măsură mai mare sau mai mică în sufletele oamenilor de astăzi, nădăjduim să se ajungă în final la un rezultat pozitiv. Pentru aceasta trebuie povestit un inpt care s-a petrecut să spunem nu demult, în lumea în care trăim.

Nişte tineri şi-au lăsat pentru o vreme copilul spre îngrijirea unui cunoscut de-al lor, ei plecând să lucreze în străinătate. Între timp, omul

512 Cultivarea orgoliului, a părerii de sine şi a slavei deşarte, a invidiei şi egoismului sunt alte câteva modalităţi importante prin care omul este complet dezarmat şi dat pe mâna mijloacelor de manipulare. Omul orgolios înclină să se încreadă în tot ceea ce-i hrăneşte orgoliul. Invidia îi determină pe oameni să-i imite pe ceilalţi, indiferent de atitudinea lor, iar egoismul îl lipseşte pe individ de sprijinul familiei şi al comunităţii. Încrezându-se numai în mintea şi în poftele sale inconştiente, hrănit din plin de cultura nihilistă, omul modern este astfel uşor de sedus şi de înşelat.

Aflând că aceştia i-au făcut cândva un mare rău şi-a pus în gând să răzbune pe ei, făcând tot posibilii] să le distrugă copilul. Nevrând î să folosească o metodă agresivă, deoarece îi era frică de părinţii copi Iui şi de lege, cere sfatul unui prieten, o prezenţă deloc benefică pentr$.; societatea în care trăieşte, dar foarte priceput în probleme de educaţi^ un bun cunoscător al sufletului omenesc'„. Acesta răspunde: „Rezolvarea acestei probleme este mai simplă astăzi decât oricând în istorie. Fă-1 pe copil să stea în faţa televizorului 4-5 ore zilnic încă din primii ani de viaţă şi poţi fi sigur că această metodă va da rezultatele aşteptate. Chiar dacă trebuie să aştepţi ceva vreme, deoarece efectele sunt evidente mai ales pe termen lung, merită efortul, căci stricăciunea produsă minţii copilului va fi durabilă. Începe cu desenele animate, deoarece acestea ating cifre record în numărul de violenţe pe oră, incită agresivitatea, anihilează imaginaţia creativă, subordonând-o' scenariilor fantastice desfăşurate pe micul ecran.

Mai apoi copilul se poate uita Ia orice altceva, cu condiţia să stea' cât mai mult cu ochii aţintiţi la ecran. Cu cât va petrece mai mult în această stare semi-hâpnotică, de hipo-stimulare senzorială, de inhibiţie a activităţii emisferei cerebrale stângi, a activităţii cortexului prefrontal şi a comunicării interemisferice, cu atât va fi mai probabilă o afecţiune a acestor zone corticaJe sau procese mentale care nu au fost stimulate normal. Dacă vrei să grăbeşti procesul disoluţiei, oferă-i copilului posibilitatea să-şi petreacă o parte din timpul vizionării urmărind filme de groază sau pe cele care pot excita puternic imaginaţia şi simţurile.

Mai eficace decât vizionarea TV se vădesc a fi astăzi jocurile pe calculator şi navigarea pe Internet. Viteza de schimbare a planurilor, caracterul fantastic şi violent al acestor jocuri le fac să se situeze pe primul loc între mijloacele de distrugere a minţii umane. Jocurile condiţionează ce) mai repede şi mai eficace reacţia instinctuală, agresivitatea, ca reflex automat, şi scot, mai degrabă decât oricare alt mijloc, raţiunea din exerciţiul ei, făcându-1 pe om rob impulsului de moment sau afectelor. Cei mai mulţi copii criminali s-au format, în ultimii zece

513 Este, desigur, vorba de o metaforă, prietenul nefiind nJtuJ decât nihilismul 380

CI„1” ani, cu ajutorul jocurilor pe calculator. Acestea fac imposibilă dezvoltarea normală a proceselor mentale superioare, a funcţiilor de control ale prefrontalului, îngustează câmpul de conştiinţă şi îl conduc pe individ |a handicap mental mult mai repede decât televizorul.

Am lăsat la urmă Internetul nu pentru că el ar fi mai puţin periculos decât televizorul sau jocurile pe calculator, ci, pentru că acesta înglobează, în realitatea pe care o configurează, atât lumea TV, cât şi jocurile pe calculator, filmele sau orice ţine de hiper-realul fantastic al lumii virtuale.

Ceea ce aduce în plus Internetul faţă de televizor este posibilitatea ele a intra în contact cu indivizi necunoscuţi, aflaţi oriunde pe planetă. Pe lângă faptul că acest tip de comunicare dă dependenţă, subminează relaţia personală normală, ea poate să-1 aducă pe copil în contact cu un bolnav psihic, cu un obsedat sexual sau un criminal. Astfel, prin Internet, există posibilitatea deloc neglijabilă ca adolescentul să intre în contact cu un astfel de psihopat, care-şi poate desfăşura nevăzut tactica plină de seducţie, călăuzindu-1 pe copil şi înnebunindu-1 cu ideile lui sau cu imaginile pe care i le trimite. Pe această cale, mulţi copii ajung astăzi, încă din perioada gimnaziului, să fie posedaţi de fantasmele erotice, să alunece în tot felul de practici. Unii devin victimele homosexualilor sau ale perverşilor, iar alţii îşi însuşesc comportamente criminale.

Nu-ţi fie teamă, copilul n-o să se folosească prea mult de Internet, deoarece nu are încă discernământul necesar pentru a se păzi de atacurile pe care le va primi în această junglă virtuală. Mediul însuşi este foarte seducător şi deconcertant, curiozitatea copilului este totdeauna suficient de mare, astfel încât posibilitatea ca Internetul să-1 introducă pe o pistă a autodistrugerii mentale şi spirituale este mai mare decât aceea de a-i aduce vreun folos.

Pentru ca efectele vătămătoare ale televiziunii să se manifeste din plin şi succesul „educaţiei” tale să fie desăvârşit, s-ar mai putea adăuga câteva recomandări: să nu discuţi prea mult cu copilul, deoarece dialogul ajută foarte mult la dezvoltarea minţii sale. Cel mai bine este să-I laşi să stea cât mai mult timp singur, însă nu pentru a se juca în linişte, căci aceasta iarăşi îi poate folosi în dezvoltarea abilităţilor mentale.

Este recomandabilă folosirea muzicii ca zgomot de fond. Cu mai multă, cu atât mai bine. Ultimele genuri muzicale de la rock păjâ Ia hip-hop şi tehno sunt tot atât de dăunătoare pentru creier, pe

Dacă vrei să-i defavorizezi configurarea ariilor neuronale ce mediază controlul comportamentelor, al emoţiei şi al motivaţiei, va trebui să-i faci copilului toate plăcerile, să-I răsfeţi cât se poate de mult, să nu-i impui nici o restricţie, făcându-J să creadă că totul i se cuvind Dacă, într-adevăr, urmăreşti ca acest copil să nu fie bun de nimic în viaţă, să nu poată să se descurce singur, să nu-l pui niciodată, nici când este mai mic şi nici când este mai mare, să facă ceva în casă sau în fa* milie, să-şi asume vreo responsabilitate.

Avantajul pe care îl ai, folosind aceste metode pentru distrugerea vieţii şi a minţii copilului pe care îl ai în grijă, este că nimeni n-o să te poată condamna vreodată pentru această faptă. Statul nu te va putea acuza, căci el însuşi promovează aceste mijloace ca fiind ideale pentru controlul mentalităţilor, pentru dresajul publicitar şi pentru manipularea politică.

Prietenii sau cei din comunitatea în care trăieşti nu te vor acuza deoarece ei înşişi îşi lasă sau îşi îndeamnă copiii să-şi petreacă timpul în lumea virtuală, de dincolo de micul ecran. Şi ei au folosit de-a lungul timpului televizorul ca hahy sitter sau calmant, ca mijloc de petrecere a timpului liber sau de divertisment pentru propriii copii.

Răspuns nu ai de dat decât în fata conştiinţei, întrucât ceilalţi oameni din neştiinţă, naivitate sau slăbiciune îşi lasă copiii sau îi pun în faţa televizorului, însă tu, conştient fiind de răul pe care acesta poate 4 să-1 producă minţii copilului sau din indiferenţă pentru viaţa lui, l-ai lăsat să-şi distrugă mintea”.

CÂTEVA REPERE PE DRUMUL UNEI EDUCAŢII SĂNĂTOASE SAU A RECUPERĂRII HANDICAPULUI PRODUS TINERILOR DE CULTURA TV.

Deşi afecţiunile rezultate în urma miilor de ore de vizionare sau a Linei educaţii făcute în spirit nihilist pot fi deosebit de grave, trebuie ştiut că totuşi cea mai mare capcană este aceea de a crede că infirmităţile nu mai pot fi recuperate sau că s-a pierdut startul şi este oricum prea târziu ca să se mai poată întreprinde ceva.

S-a dovedit de-a lungul timpului că, şi în cazurile în care o parte din creier fusese distrusă ca urmare a unui accident sau operaţii, cealaltă parte a creierului a preluat cele mai multe dintre funcţiile mediate de centrii neuronali afectaţi.

Cu alte cuvinte, într-un mod uimitor, de neînţeles pentru ştiinţă, într-un anumit timp partea neafectată a creierului şi-a configurat reţelele neuronale necesare preluării unor funcţii care, în mod normal, nu ii erau specifice. Este adevărat însă că performanţele pe care omul le-ar putea atinge ar fi mult mai mari dacă nu ar exista vizionarea TV şi nihilismul ca factori de risc pentru dezvoltarea corticală.

Totuşi, o educaţie sănătoasă din care au fost excluse vizionarea TV, care beneficiază şi de o bună receptivitate din partea copilului poate conduce, cu un oarecare efort, la dobândirea unor abilităţi deosebite, la succes profesional, la întemeierea unei familii sănătoase, la desăvârşirea persoanei umane. Sunt nenumărate cazurile în care se dovedeşte că oamenii care aveau o infirmitate anume, o neputinţă sau o boală au reuşit să ajungă la performanţe mai mari decât cei care dispuneau de potenţialităţi deosebite'14.

514 Profetul Moise era „neîndemânatic la vorbă, vorbea cu anevoie fiind gângav” (Ieşire 4, 10) ţi totuşi prin el Dumnezeu scoate poporul lui Israel clin Egipt. Blaise Pascal clin tinereţe era foarte bolnav suferind de dureri de cap, Dostoievski era epileptic, iar în timpurile noastre Steven Hawking, unul dintre cei mai mari fizicieni, suferă de o boală ce ia paralizat toţi muşchii, inclusiv cei ce răspund de vorbire.

Deziluziile, frustrările, complexul de inferioritate, deznădejdea sagp ideea că oricum nu mai există altă cale decât cea a narcozei, a distriţlf; gerii şi a autodistrugerii sunt ele însele produsele înşelătoare ale nihi-: h'smului, ale morbului sinucigaş sădit de acestea în sufletele oamenilor/Cu cât se vor hrăni mai mult din roadele acestei culturi a nimicului, cy atât vor avea mai puţină putere de a scoate moartea care prin acestea ii s-a strecurat în minte şi în suflet. R, |,

Dat fiind faptul că de-a lungul lucrării de faţă ne-am oprit în mai multe rânduri asupra mijloacelor ce favorizează o bună educaţie sau recuperarea deficientelor produse de vizionare, în cele ce urmează nu vom face decât o rezumativă trecere în revistă a acestora.