Ghid practic cu privire la admisibilitate

INTRODUCERE

1. Sistemul de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale instituit prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului („Convenţia”) se întemeiază pe principiul subsidiarităţii. Este, în primul rând, de competenţa statelor părţi la Convenţie să garanteze aplicarea acesteia, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului („Curtea”) nu trebuie să intervină decât atunci când statele nu şi-au respectat obligaţiile.

Controlul exercitat la Strasbourg este activat, în principal, prin intermediul cererilor individuale, cu care Curtea poate fi sesizată de către orice persoană, fizică sau juridică, aflată sub jurisdicţia statelor părţi la Convenţie. În consecinţă, numărul potenţialilor reclamanţi este imens: pe lângă cele opt sute de milioane de locuitori ai Europei Mari şi cetăţenii din ţări terţe care îşi au reşedinţa sau tranzitează pe teritoriul acesteia, trebuie să avem în vedere milioane de asociaţii, fundaţii, partide politice, întreprinderi etc. Nu trebuie uitate persoanele care, în urma unor acte extrateritoriale ale statelor părţi la Convenţie, săvârşite în afara teritoriilor lor, intră sub jurisdicţia lor.

De mai mulţi ani şi ca urmare a unor factori diverşi, Curtea este copleşită de numărul de cereri individuale (peste 99 900 erau pendinte la 31 decembrie 2013). Or, marea majoritate a acestor cereri (peste 95%) sunt respinse, fără să fie examinate pe fond, pentru că nu au îndeplinit unul din criteriile de admisibilitate prevăzute de Convenţie. Această situaţie generează o dublă frustrare. Pe de o parte, având obligaţia de a răspunde fiecărei cereri, Curtea nu are posibilitatea de a se concentra, în termene rezonabile, pe cauzele care necesită o examinare pe fond, iar acest lucru nu are utilitate reală pentru justiţiabili. Pe de altă parte, acţiunile a zeci de mii de reclamanţi sunt respinse fără drept de apel, deseori după ani de aşteptare.

2. Statele părţi la Convenţie, precum şi Curtea şi grefa acesteia nu au încetat niciodată să reflecteze asupra adoptării unor măsuri pentru a încerca să facă faţă acestei probleme şi să garanteze o administrare eficientă a justiţiei. Printre măsurile cele mai vizibile se numără adoptarea Protocolului nr. 14 la Convenţie care prevede, printre altele, posibilitatea ca cererile vădit inadmisibile să fie examinate de un judecător unic, asistat de raportori extrajudiciari, şi nu de un comitet format din trei judecători. Acest instrument, intrat în vigoare la 1 iunie 2010, introduce, de asemenea, un nou criteriu de admisibilitate legat de gravitatea prejudiciului suferit de un reclamant. Criteriul are drept obiectiv să descurajeze introducerea unor cereri de către persoane care au suferit un prejudiciu nesemnificativ.

La 19 februarie 2010, reprezentanţii celor patruzeci şi şapte de state membre ale Consiliului Europei, toate având obligaţii în temeiul Convenţiei, s-au reunit la Interlaken, în Elveţia, pentru a discuta despre viitorul Curţii, în special despre blocajul datorat afluxului mare de cereri inadmisibile. Printr-o declaraţie solemnă, aceştia au reafirmat rolul central al Curţii în sistemul european de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi s-au angajat să îi consolideze eficacitatea, păstrând în acelaşi timp principiul cererii individuale.

Necesitatea de a asigura viabilitatea mecanismului Convenţiei pe termen scurt, mediu şi lung a fost subliniată şi în declaraţiile adoptate în cadrul reuniunilor ulterioare care au avut loc la İzmir şi Brighton, respectiv în 2011 şi 2012.

3. Ideea de a pune la dispoziţia potenţialilor reclamanţi informaţii obiective şi complete referitoare la procedura de depunere a cererilor şi la criteriile de admisibilitate este menţionată în mod explicit la punctul C–6 lit. a) şi b) din Declaraţia de la Interlaken. Prezentul ghid practic privitor la condiţiile de admisibilitate a cererilor individuale trebuie considerat în acelaşi context. A fost conceput pentru a permite o lectură mai clară şi mai detaliată a condiţiilor de admisibilitate cu scopul, pe de o parte, de a limita, pe cât posibil, numărul de cereri care nu au nicio perspectivă de finalizare printr-o hotărâre pe fond şi, pe de altă parte, de a se asigura că trec testul privind admisibilitatea cererilor a căror examinare pe fond este justificată. În prezent, în cazul majorităţii cauzelor care trec acest test, admisibilitatea şi fondul sunt examinate împreună, ceea ce simplifică şi accelerează procedura.

Este vorba de un document destinat în principal practicienilor dreptului, în special avocaţilor care au vocaţia să reprezinte reclamanţii în faţa Curţii.

Toate criteriile de admisibilitate prevăzute la art. 34 (cereri individuale) şi la art. 35 (condiţiile de admisibilitate) din Convenţie au fost examinate în lumina jurisprudenţei Curţii. În mod evident, anumite noţiuni, precum termenul de şase luni şi, într-o măsură mai mică, epuizarea căilor de recurs interne, sunt mai uşor de definit decât altele, precum „lipsa vădită de fundament”, care poate fi declinată aproape ad infinitum, sau competenţa Curţii ratione materiae ori ratione personae. De altfel, unele articole sunt invocate mai des decât altele, iar unele state nu au ratificat toate Protocoalele adiţionale la Convenţie, pe când altele le-au semnat cu rezerve în privinţa aplicabilității anumitor prevederi. Rarele cazuri de cereri interstatale nu au fost luate în considerare, deoarece acest tip de cerere trebuie abordat în mod diferit. Prin urmare, acest ghid nu are pretenţia de a fi exhaustiv şi se concentrează pe ipotezele cele mai frecvente.

4. Ghidul a fost elaborat de Jurisconsultul Curţii şi nu obligă în niciun caz Curtea în interpretarea criteriilor de admisibilitate. Va fi actualizat în mod periodic. Redactat în limbile franceză şi engleză, ghidul va fi tradus şi într-o serie de alte limbi, cu prioritate în limbile oficiale ale statelor împotriva cărora sunt îndreptate cele mai multe cereri.

5. După definirea noţiunilor de „recurs individual” şi „calitatea de victimă”, lucrarea priveşte motivele de inadmisibilitate legate de procedură (I), cele ce ţin de competenţa Curţii (II) şi la motivele referitoare la fondul cauzelor (III).