Globalizare


Inegala propagare a etnoistoriei. „Etnoistoria inegală“



Yüklə 1,27 Mb.
səhifə3/30
tarix03.01.2019
ölçüsü1,27 Mb.
#88957
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   30

Inegala propagare a etnoistoriei. „Etnoistoria inegală“


Experienţele etnice se sistematizează spre a compune formaţiuni etnoistorice prin care sunt consacrate, nu pur şi simplu istorii diferenţiale ci etnoistorii diferenţiale. Etnoistoria, ca tip de sistematizare a experienţelor colective ale unui popor, este totodată şi un cadru de sistematizare a cunoştinţelor care se cristalizează într-un atare cadru. O particularitate care a afectat şi afectează afirmarea naţiunilor se referă tocmai la „difuziunea inegală a etnoistoriei“ într-o arie dată şi-n cuprinsul unei civilizaţii. Etnoistoria nu este, în vederile lui A.D. Smith, totuna cu „cercetarea obiectivă şi nepasională a istoricului“, ci desemnează „viziunea subiectivă a generaţiilor recente“ ale unei populaţii cu privire la experienţa şi la viaţa strămoşilor reali sau presupuşi [ai membrilor acelei populaţii]. „Această viziune este legată inseparabil de ceea ce istoricul şi sociologul denumesc «mit».

(…) Mitul nu semnifică o contrafacere sau o ficţiune; în general, miturile şi, dintre acestea, mai ales miturile politice, conţin sâmburi de fapte istorice în jurul cărora se dezvoltă agregări compuse din exagerări, idealizări, distorsiuni şi alegorie (s. n. IB.). Miturile politice sunt povestiri, spuse şi crezute, despre trecutul eroic, servind unei nevoi colective în prezent şi în viitor. Etnoistoria sau mitistoria etnică, reprezintă un amalgam de adevăruri istorice şi idealizări, în care mitul politic se combină cu faptul variabil documentat, cu accente pe elemente de legendă, eroism şi unicitate, pentru a oferi un portret mişcător şi emoţional al istoriei comunităţii, construit de şi văzut din perspectiva unor generaţii succesive ale membrilor comunităţii (s. n. IB)“3.

Etnoistoria ca formaţiune de sistematizare a experienţelor unui popor şi a cunoştinţelor sale comune reprezintă o dimensiune a „comunităţilor culturale din toate epocile, pe când istoria academică, scrisă fără pasionalitate, este un fenomen minoritar, propriu unor societăţi şi unor civilizaţii anume. Poemele homerice şi Biblia sunt exemplele cele mai familiare din tradiţia occidentală a scrierilor etnoistorice; epopeea, poemul epic şi cronica au fost dintotdeauna formele principale ale etnoistoriei premoderne. Acest tip de istorie didactică are altă caracteristică: un accent pe eroic şi pe demn, credinţă în exemplul virtuţii, o povestire despre origini şi despre drumurile dintâi ale comunităţii, poate despre o eliberare de asuprire şi despre o unificare, o consemnare privitoare la fondarea cetăţii, un mit al vârstei de aur a războinicilor, sfinţilor şi înţelepţilor, un exemplum virtutis pentru o emulaţie subsecventă, un imbold şi un model pentru regenerarea etnică. Grecii pot să privească în urmă la Atena clasică sau la Bizanţul lui Justinian, romanii la epoca republicană timpurie a lui Cincinatus şi a lui Cato, evreii la regatele lui David şi Solomon sau la Timpul Înţelepţilor, perşii la epoca sasanizilor, indienii la epoca vedică şi chinezii la epoca clasică a lui Confucius“4. Putem consemna, iată, virtuţile şi marea slăbiciune a concepţiei lui Smith asupra etnoistoriei. În vederile lui scrierile homerice şi Biblia sunt simple ilustrări de etnoistorie ca şi cum ar încadra, fiecare, simple experienţe de substrat etnic, eventual idealizate, a căror unică menire este de a înălţa faptele istorice la formula lor de exemplum virtutis şi doar atât. Etnoistoria, într-o atare înţelegere, dizolvă cea mai semnificativă dintre experienţele fondatoare ale popoarelor, aceea prin care lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt străbate viaţa noastră şi a toată făptura, mijlocind înţelegerii noastre învăţătura revelată, în cele două expresii ale ei: revelaţia naturală (dăruită nouă prin fapta şi învăţătura profeţilor şi prin opera geniilor) şi revelaţia supranaturală, dăruită nouă în şi prin chiar procesul recreator al întregii făpturi, urmare a înomenirii lui Dumnezeu Fiul.

Dincolo de acest neajuns al definirii înguste a etnoistoriei se cuvine să reţinem observaţia esenţială a lui Smith referitoare la inegala ei „distribuire între populaţiile lumii“ şi, în cadrul unei populaţii date, între straturile şi segmentele aceleia. „Unele comunităţi sunt înzestrate cu etnoistorii bogate şi bine documentate, în vreme ce altele sunt lipsite de trecutul lor şi au puţine documente referitoare la faptele strămoşilor/ predecesorilor lor. Pe întreg, etniile majore au fost capabile în virtutea monopolului lor politic să acumuleze şi să îşi conserve moştenirea etnică, în special etnoistoria lor. Ele au documente bogate, o memorie diversă şi bogată, coduri de comunicare dezvoltate, stocare instituţională a documentelor şi o clasă de specialişti în crearea, prezervarea şi transmiterea unor asemenea documente, în principal preoţi şi scribi, dar şi barzi, profeţi şi artişti. Multe dintre etniile periferiale şi demotice de mai mică dimensiune au fost excluse, ţinute departe de instrumentele transmiterii politice şi văduvite de suportul instituţional, fiind lipsite uneori şi de clasa de specialişti, de canale de comunicare, astfel că n-au fost capabile să salveze prea mult din etnoistoria lor dincolo de durata câtorva generaţii. Amintirile şi deci memoria lor sunt limitate, eroii lor sunt obscuri, şi tradiţiile lor, dacă nu încâlcite cu ale altor vecini mai puternici, sunt punctuale şi sărac documentate“ (p. 64). La aspectul inegalei propagări a etnoistoriei în viaţa popoarelor trebuie să-l adăugăm pe acela al inegalei integrări a diverselor modalităţi de exprimare a etnoistoriei, de la cele epice, la cele mitice şi religioase. Peste toate acestea se ridică şi problema conflictului diverselor etnoistorii la scara unei arii date, cum ar fi, bunăoară, conflictul între cele două mari tradiţii etnoistorice europene, cea franceză şi cea germanică, la care se supra-adaugă conflictul între etnoistoria rusă şi cea occidentală, ori, în aria transilvăneană, conflictul dintre etnoistoria românească şi maghiară, pe fondul cărora pot să se declanşeze adevărate războaie culturale, în şi prin care o anumită tradiţie etnoistorică este supusă unei agresiuni spirituale sui generis, cum s-a întâmplat în rânduri repetate cu etnoistoria poporului român, supusă unei triple agresiuni, de la vest, de la sud şi de la est.

Chestiunea pe care n-o examinează A.D. Smith este tocmai „războiul“ etniilor contra forţelor care agresează etnoistoria. Fenomenul acesta al agresiunii etnoistorice, al războiului pentru „distrugerea“ memoriei colective, contra miturilor, a eroilor, în genere, agresarea patriotismului etnic, reprezintă trăsătura dominantă a unor epoci întregi în cazul unor etnii. Aşa a fost epoca agresiunii comuniste. Pentru români aceasta a fost epoca unui război neîncheiat între „promotorii“ şi agresorii etnoistoriei şi ai memoriei culturale a poporului român. Propagatorii şi agresorii au stat uneori la aceleaşi birouri, s-au ştiut unii pe alţii şi s-au supus fiecare „comenzilor“ nevăzute: vocea stăpânilor în cazul agresorilor şi vocea poporului anonim în cazul propagatorilor, exponenţilor, adeseori tăcuţi ei înşişi dar nedeviaţi de la linia propagării memoriei colective, a tradiţiei, a simbolurilor, a ideilor etc., în ciuda primejdiei întemniţărilor şi a morţii civile şi fizice. Biserica s-a aflat în prima linie a acestui „război tăcut“, dar nu mai puţin primejdios. În plină eră de interdicţie a religiei, mari duhovnici şi teologi au reuşit să smulgă de sub pecetea tăcerii un mileniu de memorie etnoistorică, mileniul daco-roman sau al străromânilor. Deodată, de sub apăsarea grea a neamintirii au fost ridicate în prim planul memoriei culturale o viaţă religioasă şi literară de o rară bogăţie la Dunărea de jos. Statul de cultură de la Dunărea de jos îşi descoperă astfel o temelie în această protonaţiune spirituală, religioasă, reprezentată prin figuri ilustre, precum Dionisie Exiguul, descoperitorul computului pascal şi deci creatorul calendarului creştin. La aceştia se adaugă sfinţii martiri ai aceleiaşi perioade şi toate acestea aduse la lumină de sub lespedea uitării colective de către vrednicia şi eroismul, tăcut şi el, al acestor teologi şi preoţi luptători în plină eră comunistă. La ei se pot adăuga atâtea figuri de mari duhovnici şi teologi, precum părintele Stăniloaie, care-au învins secolul cu toată grozăvia lui şi au răzbit asupra uneia dintre cele mai cumplite maşini de război anticultural, anticristic şi deci antiuman.


Yüklə 1,27 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   30




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin