Greg King Regele Nebun

Pe la vârsta de şaptesprezece ani, Ludwig îşi încheiase studiile medii. Potrivit planului general pentru educaţia Sa/urma să înceapă cursurile la Universitatea din Goettingen, în toamna anului 1864, dar urcarea prematură pe tronul bavarez a pus capăt acestui proiect iniţial. Unica lui experientă dobândită în domeniul învăţământului superior a provenit, în schimb, dintr-o serie de cursuri audiate la Universitatea din Miinchen. Rezultatele acestei tentative erau amestecate: desi prelegerile în sine îi trezeau un interes foarte puternic, era singurul student care pretindea un loc separat, departe de ceilalţi colegi.12

Educaţia primită de Ludwig 1-a ajutat să se transforme într-un tânăr inteligent, profund contemplativ, predispus la reflecţie. Vorbea germana, franceza şi ceva mai putin fluent engleza. Era un dansator graţios şi avea maniere impecabile. Ludwig producea o impresie strălucită când călărea bărbăteşte: înălţimea şi ţinuta lui naturală sporeau efectul cu totul impunător atunci când se plimba călare şi nu-1 desfăta nimic mai mult decât să-şi petreacă ore nesfârşite în sa, cutreierând prin Alpii bavarezi, din apropierea castelului Hohenschwangau. Ii plăcea nespus de mult să mâne în goana mare şi îşi alerga cu nepăsare deseori calul de călărie în galop pe poteci periculoase, înfundate în desişul pădurii. Adept înflăcărat al exerciţiilor fizice, traversa adesea înot întinderea de o milă a lacului Alpsee, situat mai jos de castelul Hohenschwangau, impresionându-i pe toţi cu vigoarea şi rezistenta lui.

Ludwig avea cu siguranţă admiratori la curtea regală, dar existau de asemenea şi multi alţii care îi sesizaseră trăsăturile de caracter mai putin demne de invidiat, inclinaţia sa spre reverie se accentuase tot mai mult o dată cu vârsta. Educaţia perseverentă şi istovitoare 1-a determinat să devină nervos, încordat şi hipersensibil, făcându-1 adeseori să se simtă ofensat de un gest sau de o privire nevinovată, blamându-1 în repetate rânduri, ani în sir, pe împricinatul neştiutor. Mai rău decât atât, Ludwig era absolut convins de propria-i superioritate fată de muritorii neînsemnaţi peste care urma să domnească într-o bună zi.

În afară de prelegerile periodice şi de întâlnirile cu oficialităţile din guvern, Ludwig n-a fost implicat, înainnebun te de urcarea lui pe tron, în conducerea treburilor statului. Tatăl său nu considera neapărat necesar să-1 familiarizeze încă de pe atunci cu eventualele responsabilităţi: la urma urmei, Maximilian nu avea totuşi decât cincizeci şi unu de ani si, în pofida stării delicate a sănătăţii sale câteodată, era de presupus că îşi va continua domnia multă vreme de atunci încolo. Singurele idei însuşite de Ludwig despre îndeplinirea viitorului său rol de rege proveneau din două surse: învăţăturile dobândite de la contele de la Rosee şi de la Michael Klass. Sub influenta amândurora, Ludwig ajunsese să creadă că adevăratul principiu de bază al regalităţii nu consta în înţelegerea sistemului politic sau în mecanismele zilnice ale guvernării. Ci mai degrabă, pentru Ludwig, temeiul puterii supreme în stat rezida în legătura spirituală care, aşa cum socotea el, se crea între suveran şi supus. Educaţia lui Ludwig fusese subordonată inoculării în conştiinţa sa a imperativului menirii de viitor rege; acest scop a fost cu siguranţă atins, dar cu preţul sacrificării oricărei urme de aspiraţie democratică, încă din naştere, Ludwig socotea că fusese binecuvântat şi uns de Dumnezeu să domnească peste poporul bavarez; rolul său pe pământ era inspirat de puterea divină. Prin urmare, gândurile sale de viitor nu se armonizau cu nevoia conlucrării cu membrii guvernului, ci cu afirmarea destinului său de cârmuitor din dinastia de Wittelsbach fată de popor şi istorie. Astfel, Ludwig a ajuns să se identifice cu celebra maximă a lui Ludovic al XlV-lea, „L'etat c'est moi!” Se considera a fi, dacă nu un descendent în linie directă, atunci cel putin unul spiritual al monarhilor din dinastia de Bourbon, moştenitorul vechiului regim al Regelui Soare.

Desi Ludwig căpătase aversiune pentru oficialităţile de la curtea regală şi pentru membrii guvernului bavarez, nutrea o mare afecţiune fată de ţăranii pe care-i întâlnea deseori prin sate. Ludwig putea să păstreze o tăcere glacială cu un membru al casei regale, stăruind asupra plecăciunilor, a titlurilor corecte de nobleţe şi a regulilor etichetei. Dar bărbaţii şi femeile din Alpi îl tratau fără afectare, cu deferentă firească, neostentativă, care izvora din adâncul inimii. Ei reprezentau pentru Ludwig „adevăraţii bavarezi”, devotaţi bisericii şi tronului, cu gusturi simple şi fără acea înclinaţie spre maliţiozitate surprinsă la multi dintre curtenii de la Miinchen. Michael Klass îl învăţase că în calitate de viitor suveran trebuia să tindă către înfiriparea unei legături spirituale cu oamenii din popor; ei erau cei pe care merita să-i slujească odată urcat pe tron, şi aceştia, la rândul lor, aveau să-i răspundă cu loialitate şi afecţiune.

De la Rosee socotea că rolul jucat de el în educarea viitorului rege fusese încununat de succes. Contele împărtăşea următoarele într-un raport oficial trimis reginei: „A trebuit să port nenumărate lupte cu printul de coroană până când am stabilit relaţia existentă.”13 şi totuşi Ludwig nu se amăgea cu astfel de iluzii. Dăduse dovadă de obedientă şi reuşise să obţină rezultatul dorit la lecţiile particulare, dar fără vreun efort real şi cu foarte putină bunăvoinţa. Inima îl mâna în altă parte. Iată cum reflecta Ludwig asupra educaţiei lui într-o scrisoare către vărul său, printul moştenitor Rudolf al Austriei: „A fost norocul tău că te-ai bucurat de o înţelegere şi de o creştere întru totul desăvârşite si, pe deasupra, că împăratul a arătat un interes personal, atât de viu, pentru educaţia ta. In cazul tatălui meu, din nefericire, lucrurile au stat cu tonebun j diferitEl m-a tratat totdeauna «de haut en bas» * şi în rea mai bună împrejurare, mi-a acordat favoarea de a-rni adresa «en passant» * câteva cuvinte lipsite de căldură sufletească.”14 Desi Ludwig se înşela asupra legăturii afective dintre Rudolf şi împăratul Franz Joseph, propriile lui comentarii nu lasă nici urmă de îndoială în privinţa lipsei de ataşament dintre el şi tatăl său.

În acest moment sensibil din viaţa lui, Ludwig a descoperit pentru prima oară operele create de Richard Wagner. Regele nu-i îngăduia fiului său să asiste le vreuna dintre punerile în scenă ale operelor compozitorului, dar printul moştenitor a reuşit să obţină libretele scrise atât pentru „Tannhăuser”, cât şi pentru „Lohengrin”; nu peste mult timp, ştia pe de rost ambele lucrări. Operele liberalului Richard Wagner, născut în Prusia, erau privite pe atunci cu oarecare suspiciune de către bavarezii conservatori şi xenofobi, şi Ludwig s-a văzut nevoit să lupte nu numai împotriva opreliştii părinteşti, ci şi împotriva atitudinilor larg răspândite manifestate fată de compozitor. Cât timp Ludwig era nevârstnic, regele putea să se împotrivească dorinţei fiului său de a vedea spectacole cu operele wagneriene. Dar în februarie 1861, la vârsta de cincisprezece ani, lui Ludwig i s-a permis în cele din urmă să asiste la o reprezentaţie a operei „Lohengrin”, dată la Munchen. Acel eveniment unic avea să-i schimbe cursul vieţii, marcându-1 pentru totdeauna.

, De haut en bas (Ib. Fr.) – cu dispreţ, cu arogantă. Passant (Ib. Fr.) – în treacăt.

Î.”1 w, x „2safe erau aproape morbide” şi muzica wagneriană urma să joace un rol de o covârşitoare însemnătate în viaţa regelui Ludwig al II-lea al Bavariei, amănuntele primului său contact viu cu creaţia compozitorului rămân învăluite în mister, încă din anii copilăriei, Ludwig fusese înconjurat de vechile legende ale lui Tannhăuser, Persif al şi mai ales Lohengrin, Cavalerul Lebedei. Faptul că Wagner dăduse viaţa acestor povesti medievale, transpunându-le pe scenă, stârnea fără îndoială interesul tânărului print. Dar ceea ce îl fascina pe Ludwig era mai mult decât o simplă veneraţie a eroilor legendări ai epopeilor medievale germanice. Propriile-i fantezii din copilărie ajungeau să rodească prin muzica vibrantă şi tulburătoare, prin costumele impresionante şi printr-o atmosferă impregnată de temele influente ale superiorităţii germane şi autorităţii divine. Ele reprezentau, după spusele unui biograf, „expresia concretă a tot ceea ce Ludwig nu putea decât să-şi imagineze.”1 Ernest Newman, ilustrul biograf al compozinebun forului/scria că „încă de la vârsta copilăriei, Ludwig îşi formase o viziune romantică despre sine însuşi ca rege, poporul german de-a lungul drumului ideal, iar operele wagneriene s-au nimerit pur şi simplu să se sllprapună exact acelei viziuni în momentul crucial şi cu un extraordinar impact/'2

S-ar părea că Ludwig a aflat pentru prima oară despre Richard Wagner de la baroneasa Leonrod. În februarie 1858, aceasta a asistat la o reprezentaţie cu „Lohengrin” la Teatrul curţii regale din Miinchen şi i-a descris mai târziu opera inspirată de legenda Cavalerului Lebedei şi a Sfântului Graal fostului ei protejat într-o scrisoare înflăcărată. Ştiind că Ludwig avea să fie extaziat, baroneasa Leonrod 1-a îndemnat să vadă cu proprii ochi spectacolul cu „Lohengrin”. Ludwig i-a rugat stăruitor pe părinţi să-i îngăduie să asiste la reprezentaţie; totuşi, Maximilian socotea operele compozitorului prea controversate, prea senzuale pentru fiul său sensibil şi iritabil. Acest refuz 1-a determinat pe Ludwig să rămână cu atât mai statornic în hotărârea lui de a afla tot ce se putea despre misteriosul muzician care stârnea reacţii aşa de violete.

Cu prilejul celei de-a paisprezecea aniversări, Ludwig a primit tot soiul de daruri destul de ciudate, dintre care multe răspundeau interesului său puternic trezit de legenda lui Lohengrin Printre aceste cadouri se numărau o pictură murală înfătisându-1 pe Lohengrin şi executată în sala de mese de la Hohenschwangau, gravuri ale castelului însuşi şi o altă pereche de butoni de manşeta în formă de lebădă. Unul dintre preceptorii printului, profesorul Steininger, i-a dăruit elevului său o carte despre Sfântul Graal, care a prefigurat astfel interesul viu arătat de Ludwig pentru povestea lui Parsifal şi pentru ultima operă wagneriană cu acest nume. Steininger i-a făcut de asemenea cadou băiatului un exemplar al eseului scris de Richard Wagner şi intitulat „Opera şi drama”; desi Ludwig nu-şi exprimase niciodată înainte pasiunea pentru teatrul liric, a sorbit repede şi lacom fiecare cuvânt din acest mic tratat prolix despre situaţia operei în Germania. Printul a auzit că Wagner scrisese şi multe alte lucrări teoretice înfăţişând problemele cu care se confruntau compozitorii din aceeaşi epocă şi nu şi-a cruţat nici un efort ca să le citească pe toate, pentru a-şi însuşi ideile cuprinse acolo.

Printr-o coincidentă, Ludwig a descoperit multe dintre scrierile în proză elaborate de compozitor în timpul unei vizite la palatul munchenez al fratelui bunicului său, ducele Max de Bavaria. Max, care se căsătorise cu Ludovica, fiica regelui Maximilian Josef I, era cunoscut în capitală drept boem şi om cu preocupări artistice, într-o după-amiază, după câte s-ar părea, Ludwig a găsit în biblioteca unchiului său exemplare din „Opera de artă a viitorului” şi „Muzica şi viitorul”, scrise de Wagner. Aceste două lucrări în proză erau studii de proporţii mai ample, consacrate de compozitor analizării situaţiei muzicii şi artei în Germania secolului al XlX-lea. În curând, Ludwig a adăugat aceste două volume la colecţia sa din ce în ce mai mare de scrieri ale lui Wagner.

Ludwig trebuia totuşi să asiste la o reprezentaţie a uneia dintre operele wagneriene. Cunoştea partiturile lor din exersările la pian, totuşi, se impunea ca fastul şi solemnitatea muzicii, costumelor, dramei şi artei să-şi ţeasă nemijlocit vălul magic de vrajă în jurul lui. Chiar şi fără să vadă cu proprii ochi spectacolele măreţe cu „Lohengrin” sau „Tannhăuser”, Ludwig era totuşi cu adevărat ferâfege/e nebun ecat de creaţia compozitorului. Ideea de a putea con-mpla picturile murale fantastice de la Hohenschwangau ' legendele teutonice prinzând viaţă îl atrăgea foarte mult, făcându-1 să vibreze sub impresia emoţiei. Dar citind proza lui Wagner, Ludwig simţea de asemenea o şi mai puternică atracţie, percepţia şi înţelegerea destinului, în 1863, Ludwig i-a cerut unui librar munchenez, pe nume Christian Kaiser, să întocmească o listă cu scrierile în proză ale lui Wagner; curând şi-a completat golurile din colecţie pe măsură ce fiecare lucrare devenea accesibilă. Când cărţile au ajuns la Residenz, Ludwig n-a pierdut timpul, lăsându-se furat de lectură. Ernest Newman a reliefat că printul „studiase probabil eseurile wagneriene cu mai multă ardoare decât oricine altcineva în Germania sau în Austria, afară de micul cerc al celor iniţiaţi.”3 Ludwig citise cu nesaţ despre destinul poporului german, despre necesitatea ca un conducător national să demonstreze prin exemple grăitoare frumosul şi adevărul în artă, despre legătura spirituală dintre artă şi religie, precum şi despre cei împuterniciţi să realizeze unitatea lor. Printul moştenitor a recunoscut imediat vocaţia lui Wagner. Compozitorul plăsmuise o lume a visurilor, care nu numai că reflecta fanteziile copilăriei lui Ludwig, dar le şi îmbina tot mai strâns cu temele de reflecţie matură asupra ispitei, trădării, dragostei pentru poporul german în legătura lui comună, un soi de forţă spirituală unindu-1 cu cârmuitorii săi. Ca viitor rege, Ludwig se vedea pe sine exact în aceşti termeni: conducător hărăzit să inspire, să îşi folosească autoritatea divină pentru a depăşi limitele platitudinii şi a reîntrona gloria şi splendoarea veacului anterior, în momentul când se deştepta curiozitatea lui Ludwig, muzica wagneriană suferea încă de pe urma stării de spirit conservatoare, antiprusiene, care predomina la Miinchen. Suveranul Maximilian al II-lea îi sprijinea pe pictori şi poeţi, dar lăsa în seama impresarilor săi şi a directorilor de scenă să lămurească în amănunt problema celor care puteau primi sau nu favoarea unei reprezentaţii în teatrele din capitală, şi prin urmare Miinchen-ul rămăsese singurul bastion european care respingea popularitatea aproape universală a creaţiilor wagneriene, în 1841, când Wagner îi trimisese directorului Operei miincheneze partitura compoziţiei sale „Der fliegende Hollănder”*, aceasta i-a fost înapoiată muzicianului cu obiecţia că este „nepotrivită pentru teatrul german şi pentru -gusturile poporului german.”4 Totuşi, o dată cu ovaţiile generale stârnite atât de reprezentaţiile cu „Tannhăuser”, cât şi cu „Lo-hengrin”, oraşul Miinchen şi-a deschis în cele din urmă porţile universului operelor wagneriene: pe 12 august 1855, capitala bavareză a asistat la primul spectacol cu „Tannhăauser”.

Părinţii lui Ludwig nu manifestau deloc pasiune pentru operă în general şi pentru compoziţiile wagneriene în special. Dar n-au putut decât să respingă multă vreme rugăminţile fiului lor îndărătnic, interzicându-i accesul la spectacole. Ludwig s-a văzut nevoit să aştepte timp de trei ani după citirea înflăcărate! Scrisori trimise de baroneasa Leonrod, pentru ca, în ziua de 2 februarie 1861, să i se permită în fine accesul la o reprezentaţie a operei „Lohengrin”, găzduită de teatrul palatului de reşedinţa din Miinchen.

* „Olandezul zburător” (Ib. Germ.) fygele nebun în acea seară friguroasă de februarie, pe când fulgii de zăpadă se aşterneau afară iute, fluturând în vânt peste crestele acoperişurilor de olane roşii ale prăvăliilor şi clădirilor, printul în vârstă de şaisprezece ani, croindu-şi drum spre Teatrul curţii regale, păşea de-a lungul întinselor coridoare pardosite cu marmură din Residenz, înconjurat de portretele strămoşilor din neamul Wittels-bach, cu înfăţişare aspră, şi ale eroilor medievali. El intră în loja rezervată familiei domnitoare şi se afundă într-un fotoliu poleit cu aur; peste doar câteva minute, vraja îmbătătoare a muzicii wagneriene prinse a se vărsa în sala de teatru şi-n sufletul său. Cortina împodobită cu franjuri bogate se ridică, dezvăluind o lume pe care Ludwig nu putuse decât să şi-o imagineze în visurile sale cele mai avântate.

Decorul reprezenta o piaţă publică din statul medieval Brabant. Ludwig sorbea din priviri corul, alcătuit din cavaleri şi doamnele lor, care umplea scena, mantiile scânteietoare, armurile lucitoare şi rochiile vălurite şi unduitoare, reunite pentru a crea o fantastică şi calei-doscopică privelişte. Solemnitatea ceda curând întâietate tragediei: tânăra prinţesa Elsa era acuzată pe nedrept de hainul ei paznic, ielramund, că şi-a ucis fratele, Gottfried. Cuprinsă de disperare, Elsa şi-a pledat cauza în fata regelui Heinrich şi a implorat Providenţa să-i trimită în apărare un luptător, făgăduindu-i eroului ei regatul şi pe sine însăşi drept sotie. Pe când cată cu nesaţ spre scenă, Ludwig văzu deodată cum picturile murale expresive din castelul Hohenschwangau prindeau energic viaţa: Lohengrin sosea coborând pe Rin într-o luntre trasă de o lebădă. Ani de-a rândul, Ludwig se lăsase răpit de fantezie, visând la Cavalerul Lebedei; citise despre Lohengrin în cărţi, îi contemplase chipul zugrăvit în picturi, îi desenase portretul şi îşi imaginase măreţele sale fapte. Acum acest erou mitic i se arăta dinaintea ochilor, în armură strălucitoare, o întruchipare a visurilor tânărului print întru cavalerism şi onoare. Ludwig privea copleşit cum Lohengrin îi destăinuie Elsei că a fost trimis ca să-i recâştige onoarea pierdută, apoi cum îl provoacă la luptă pe Telramund; după ce-1 înfrânge pe crudul paznic al prinţesei, viteazul cavaler îşi îngăduie să-şi trăiască viaţa din plin.

Oamenii din Brabant îl primiră cu multă cinste pe misteriosul cavaler, care-i vesti că rămâne acolo ca s-o ia în căsătorie pe Elsa şi ca să-i cârmuiască atâta vreme cât ea se va abţine să-1 întrebe cum îl cheamă, de unde a venit şi care-i este obârşia. Lohengrin şi Elsa s-au căsătorit astfel, dar în noaptea nuntii fericirea lor sublimă, binecuvântată, nepământească fu năruită când Elsa, incapabilă să mai reziste tentaţiei, îşi încalcă făgăduiala, implorându-şi iubitul să-i dezvăluie identitatea. Pe măsură de muzica vibra prelung, tânguitor, înălţându-se în măreţul teatru, iar lumina difuză scânteia în prismele candelabrelor de cristal, Ludwig stătea aburcat pe marginea fotoliului, privind cum se spulberă vraja: misterioasa luntre trasă de lebădă se ivi din nou şi cavalerul se văzu silit să părăsească Brabantul. Înainte de plecare, el îi destăinui Elsei că era Lohengrin, fiul lui Parsifal, regele Templului Sfântului Graal. Lui Ludwig îi merseră la inimă cuvintele de adio rostite de Lohengrin: ca fiinţa supranaturală, nu putea spera nicicând să se împărtăşească din dragostea lumească a unei simple muritoare, legătura lor fiind sortită pieirii de la bun început. La sfârşitul serii, Ludwig se reîntoarse în apartamentul său nebun gesidenz, copleşit de spectacolul la care tocmai asis-Nu numai că fanteziile copilăriei sale prinseseră • ta Pe scen^' Prm costume şi muzică, dar şi propriul -u erou, Lohengrin, îi apărea acum aievea, ca o făptură ' carne şi oase, un cavaler vrednic de respect, al cărui statut îl înaltă deasupra tuturor oamenilor şi-1 condamnă la viaţa trăită în singurătate. Ludwig se identifica cu Lohengrin mai mult decât cu orice alt personaj, găsind în postura lui unică, în freamătu-i sufletesc, în ultima-i jertfă de sine un ecou al gândurilor sale cele mai tainice, printre obiectele personale ale lui Ludwig, avea să i se descopere după moarte un costum de teatru pentru rolul Cavalerului Lebedei, un trist testament al propriilor sale lupte lăuntrice menite a-1 duce la un modus vivendi cu sine însuşi.

În anul următor, pe 22 decembrie, Ludwig a asistat pentru prima oară la reprezentaţia operei „Tannhăuser”. Wagner îşi bazase libretul pe poemul epic al lui E. T. A. Hoffmann, care se inspirase la rândul său din vechea legendă medievală germană. Era o poveste despre iubire, ispită şi neputinţa omului de a alege între împlinirea spirituală şi plăcerile trupeşti. După spusele lui Franz von Leinfelder, secretarul curţii regale care 1-a însoţit la spectacol, Ludwig a stat neclintit, cu răsuflarea pierită în tot cursul operei; doar când şi când se apleca înainte sprijinindu-se de marginea lojei regale, încordându-se să vadă fiecare moment din desfăşurarea conflictului şi să audă fiecare melodie interpretată pe scenă. Tannhăuser, cavaler medieval, se îndrăgosteşte de frumoasa şi Neprihănita Elisabeta, o prinţesă care trăieşte în castelul Wartburg, tronând peste supuşii ei. În timp ce o curtează pe virginala prinţesa, cavalerul este ispitit şi sedus de

Venus, zeiţa iubirii, care sălăşluieşte pe muntele Venus-berg, sub crenelurile castelului Wartburg, într-o grotă hărăzită satisfacerii plăcerilor senzuale. Potrivit intrigii operei, Tannhăuser se luptă cu sentimentele de dragoste pentru ambele femei, cu dilema între puritate şi poftele carnale. Uneori, în timpul spectacolului, cum remarca von Leinfelder, efectul muzicii asupra lui Ludwig era „aproape demonic… Exercita o înrâurire copleşitoare asupra sistemului său nervos, reacţiile sale fiind câteodată, în decursul reprezentaţiei, aproape morbide.”5 în momentul în care acţiunea operei atinse punctul culminant şi Tannhăuser o părăsi pe Elisabeta pentru a se reîntoarce în grota de sub muntele Venusberg, Ludwig, potrivit relatărilor secretarului curţii regale, „fu cuprins de asemenea convulsii încât m-am temut că ar putea să aibă un acces de epilepsie.”6

S-a iscat mare vâlvă în jurul aşa-zisei lipse de simt muzical care-1 caracteriza pe Ludwig. În 1861, de pildă, contele de la Rosee, la sfatul profesorului de muzică al lui Ludwig, îi aducea la cunoştinţa regelui: „Lecţiile de pian ar putea fi sistate deoarece Alteţa Sa Regală, printul de coroană, nu are talent pentru muzică şi nici nu se simte atras de studiul ei.”7 Iganz von Dollinger a relatat că Ludwig nu avea „ureche muzicală”.8 însuşi Wagner a făcut mai târziu câteva comentarii, în sensul că Ludwig era complet lipsit de inclinaţie şi simt pentru muzică. Dar evidenta faptelor sugerează altceva. Mai cu seamă în privinţa operelor wagneriene, Ludwig se extazia de spectacolul şi experienta cvasi-religioasă trăită văzând transpuse pe scenă vechile povesti din literatura medievală germanică; asista însă adesea şi la concerte din creaţiile altor muzicieni cum ar fi de pildă Ludwig van nebun, Johann Sebastian Bach, Christoph Willibald rluck, Wolfgang Amadeus Mozart şi Cari Măria von u/eber. Totuşi, o seară petrecută într-o sală de concerte cultând muzică simfonică îi trezea prea putină emoţie, mai cu seamă că lui Ludwig i-a displăcut totdeauna să se exr>ună privirilor curioase şi inchizitoriale ale publiculuiUnele dintre observaţiile critice făcute de Wagner au provenit fără îndoială din ignoranta lui Ludwig în materie de artă muzicală; el nu înţelegea nimic din elementele componente ale unei opere, preocupându-se în schimb doar de efectul muzicii, de starea sufletească pe care i-o deşteptă. Aprecierea profesorului de pian reflectă aproape cu siguranţă măcar acest lucru: Ludwig nu era muzician si, cât priveşte propriile sale tentative de a compune, s-a dovedit lipsit de talent. Insă presupunerea că nu gusta cu pasiune conţinutul muzical al operelor wagneriene – sau, desigur, creaţiile oricărui alt compozitor – este neîntemeiată. Ludwig însuşi a scris că „doar arta muzicală celestă, sublimă, de esenţă divină, a putut să-mi limpezească binecuvântatele simţăminte care îmi umpleau sufletul; eternitatea nu poate fi cuprinsă în cuvinte; a încerca să faci acest lucru ar fi un sacrilegiu.”9

Singurii cârmuitori din dinastia de Wittelsbach preţuiţi de Ludwig erau cei ce recunoscuseră de timpuriu geniul unor artişti care aveau să cucerească mai târziu, de-a lungul şi de-a latul Europei, un prestigiu general: Johann de Wittelsbach, care-1 susţinuse băneşte pe Jan von Eyck; Albert al V-lea, în a cărui suită regală se nu- «râraseră Vischer, Krafft şi Albrecht Diirer; Maximilian Josef I, ai cărui arhitecţi de curte, Cuvillies şi Zimmer-Qiartn creaseră exuberantul stil rococo bavarez ce defi-neste Residenz şi Palatul Nymphenburg; apoi propriul său bunic, regele Ludwig I, care schimbase pentru totdeauna înfăţişarea capitalei bavareze. Chiar şi tatăl lui, întrucâtva mult prea cumpătatul şi prozaicul Maximi-lian al Il-lea, care invitase grupuri de artişti şi muzicieni din Prusia pentru a adăuga Miinchen-ului o nuanţă de rafinament. Ludwig găsea în artă şi-n arhitectură ceea ce socotea a fi nu numai moştenirea primită de la înaintaşii săi Wittelsbachi, ci şi telul ce-1 va călăuzi într-o bună zi în viaţă când se va urca pe tron. Alti monarhi îi sprijiniseră cu bani pe artişti şi pe arhitecţi: Ludwig avea să-şi concentreze întreaga atenţie spre Richard Wagner si, ca urmare, să contribuie la crearea unei lumi pe care o găsea infinit mai bogată în valori spirituale decât atmosfera rigidă, sumbră şi pompoasă de la curtea părinţilor săi. Prin propriile eforturi, Ludwig avea de asemenea să-şi dea concursul la o luptă mai înaltă pe care o reprezenta Wagner, unificarea poporului german prin legătura comună a artei naţionaliste.