Greg King Regele Nebun

Intriga operei era scandaloasă pentru conservatorismul secolului al XlX-lea, cu fapta de adulter strigătoare la cer, dezgustătoare, şi cu problema liberului arbitru. Prin infidelitatea fată de regele Marc, cei doi îndrăgostiţi aleg tocmai calea care-i condamnă inexorabil. Copleşiţi de sentimentul culpabilităţii şi tânjind de un dor nestăvilit, cei doi nu-şi pot răscumpăra vina şi nu-şi pot găsi împlinirea decât prin moarte – acea „Liebestod” – laitmotiv în atâtea opere wagneriene – care conferă dramei o dimensiune tragică, suprarealistă. Această temă a iubirii damnate şi interzise, începând cu „Tristan”, a devenit elementul-cheie în creaţia wagneriană: eternul triunghi al vieţii, dragostei şi morţii, cu pasiuni nepământeşti, cu inevitabila trădare şi cu sfârşitul tragic.

Unul dintre principalele obstacole întâmpinate de Wagner în punerea în scenă a operei sale era lipsa unor cântăreţi potriviţi şi capabili să interpreteze rolurile protagoniştilor. Pentru premiera din Miinchen, compozitorul rezolvă problema dificilă apelând la serviciile lui Ludwig Schnorr von Carolsfeld, un tenor dramatic robust, în vârstă de douăzeci şi nouă de ani, angajat la curtea regală din Dresda. Pentru rolul titular al Isoldei, Wagner o selectă pe sotia lui Schnorr von Carolsfeld, Malvina, cu zece ani mai tânără decât bărbatul ei. De vreme ce cuplul încheiase un contract cu regele Saxoniei, Ludwig al II-lea s-a văzut nevoit să obţină permisiunea de a-i aduce în Bavaria; la începutul lui aprilie, perechii i se acordă un concediu de trei luni. Wagner rămase oarecum decepţionat de înfăţişarea lor: atât Schnorr, cât şi sotia lui erau obezi şi mişcările lor pe scenă nu se caracterizau câtuşi de putin prin gratie şi flexibilitate. Dar când cântară, compozitorul îşi dădu seama nu numai că erau înzestraţi cu voci superbe, dar şi că prestanta lor fizică, desi de dimensiuni considerabile, îi ajuta să transmită emoţia povestii de dragoste şi de moarte.

La început, Ludwig îl rugase pe Wagner să-şi dirijeze propria operă, însă compozitorul, istovit şi nedispus să îndure orele lungi de repetiţii, apelă la Hans von Biilow, care prelua conducerea orchestrei, în timp ce muzicianul supraveghea pregătirea interpreţilor în casa lui de pe Briennerstrasse. Pe 10 aprilie, chiar în prima zi a repetiţiilor, Cosima von Biilow adusese pe lume o fetiţă, în strădania de a preîntâmpina răspândirea zvonurilor răuvoitoare, Hans recunoscu copilul, dar prea putini miinchenezi se lăsară înşelaţi de gestul său. Paternitatea copilului se confirmă în aparentă, când Cosima îşi boteză fetiţa Isolde. Regele îl înştiinţa pe Wagner că dorea ca „Tristan şi Isolda” să fie pusă în scenă la Teatrul curţii regale din incinta palatului de reşedinţă, care număra două mii de locuri. Totuşi, din motive artistice, compozitorul nebun pleda în favoarea sălii mai mici de la Residenztheater, decorată de Cuvillies. Ludwig acceptă imediat. Dar de îndată ce începură repetiţiile generale, cu întreaga echipă de interpreţi şi cu acompaniamentul orchestrei, acustica proastă zădărnici buna lor desfăşurare şi Wagner se văzu silit să se reîntoarcă la Teatrul curţii, cu mult mai mare.

Premiera era programată pentru 15 mai şi compozitorul lansă invitaţii deschise tuturor „prietenilor artei sale” să vină în corpore la Miinchen.1 în lunile de dinaintea reprezentaţiei de gală, Hans von Biilow era cât pe ce să sufere un colaps din pricina tensiunii nervoase şi a surmenajului. Biilow nu se bucurase niciodată de o stare de sănătate foarte bună; dar atunci, copleşit de presiunile din viaţa personală şi de dificultăţile ivite în dirijarea operei „Tristan şi Isolda”, a leşinat la una din istovitoarele repetiţii. Cu toate acestea, Biilow şi-a pierdut până şi ultima fărâmă de simpatie generată în rândurile marelui public de situaţia sa nefericită după o remarcă imprudentă şi ofensatoare făcută în timpul repetiţiilor din după-amiaza de 2 mai. Lucrând după indicaţiile lui Wagner, capelmaistrul trebuia să mai completeze orchestra cu câţiva muzicanţi; totuşi, această suplimentare însemna să se renunţe la treizeci de staluri destinate publicului. Când i se aduse la cunoştinţă acest lucru, Biilow strigă în gura mare: „Ce mai contează dacă avem cu treizeci de «schweinenhunde» – porci de câine – mai mult sau mai putin în sală?”2

Biilow nu şi-a putut stăpâni nervii şi ţipase într-un teatru întunecat, fără să-şi dea seama că cineva îi reţinuse cuvintele înjositoare. Dar un reporter de la „Neueste Nachrichten”, stând neobservat în foaier, reveni în fugă la redacţie şi vorba de ocară scăpată din greşeală de

Biilow deveni bomba zilei următoare publicată cu litere mari pe manşetă ziarului. Profund jenat, Biilow prezentă o scrisoare de scuze, afirmând nu foarte convingător că nu se referise la „publicul mimchenez cultivat”, ci mai degrabă la criticii şi detractorii lui Wagner. Gazeta „Neueste Nachrichten” îi publică scrisoarea şi-i acceptă scuzele, dar celelalte ziare profitară de ocazie pentru a-i umili pe Wagner şi pe susţinătorii lui. De pildă, „Neuer Bayerischer Kurier” tipări acelaşi titlu în capul paginii, „Hans von Biilow este încă aici!”, în fiecare zi timp de o săptămână, cu caractere din ce în ce mai mari, în tentativa de a-1 alunga pe capelmaistru din Miinchen şi astfel de a ruina premiera operei „Tristan şi Isolda”.3 S-ar fi putut întâmpla ca zarva să se stingă de la sine dacă von Biilow n-ar fi fost un atât de apropiat acolit al lui Wagner, dar atacându-1 pe seful de orchestră, ziarele îl ponegreau implicit pe compozitorul însuşi, aşa de antipatizat.

Ludwig rămase impasibil la această nouă controversă. Anticiparea primei reprezentaţii a operei întrecea în importantă orice publicitate negativă. Pe 10 mai, îi scria următoarele rânduri lui Wagner: „Extazul care mi-a cuprins sufletul nu-mi dă pace; trebuie să vă scriu. Se apropie din ce în ce mai mult ziua fericită – «Tristan» se va ridica în slavă!… Trebuie să dărâmăm barierele vechilor datini, să zdrobim legile acestei lumi decăzute şi egocentriste. Idealul trebuie şi va să prindă viaţă. Vom mărşălui înainte încrezători în victorie. Prea scumpul meu, nu te voi uita niciodată. Oh, «Tristan», «Tristan» va ajunge în sfârşit la mine! Visurile copilăriei şi ale adolescentei mele se vor împlini. Nu se cade să vă împiedicaţi de josnicia lumii; vă voi purta spre înalturi, dincolo de grijile pământeşti. Deplina fericire trebuie să nebun… vă aparţină. Dragostea mea pentru dumneavoastră şi arta pe care o creaţi creste tot mai mult şi flacăra acestui sentiment vă va aduce fericirea şi salvarea.

Oh – scrieţi-mi – tânjesc de dorul dumneavoastră!

Până la moarte, Cu credinţă, Ludwig.'4

Pe 11 mai, ultima repetiţie generală se desfăşura în prezenta regelui şi a şase sute de invitaţi de onoare. Ludwig era încântat la culme şi starea sa de anticipare febrilă se accentua pe măsură ce aştepta cu înfocare adevărata premieră, fixată pentru 15 mai. În acea dimineaţă, regele acordă o amnistie generală tuturor militarilor şi cetăţenilor străini care participaseră la activităţile revoluţionare din 1848, de fapt un dar nu prea subtil făcut compozitorului. Ludwig îşi revărsă emoţia într-o scrisoare către Wagner, aşternuta în zorii zilei.

„Slăvită zi de extaz! «Tristan»! Oh, cât de tare tânjesc după venirea serii! Măcar de ar sosi mai repede! Când vor fi stinse tortele; când se va lasă întunericul în casă? Astăzi! Chiar astăzi! Cum de am realizat acest lucru? De ce să mă elogiez pe mine însumi şi să-mi cânt în strună? Minunata faptă vă aparţine! Dumneavoastră sunteţi miracolul lumii; ce sunt eu fără dumneavoastră? De ce, vă implor, de ce nu puteţi să vă găsiţi liniştea sufletească, de ce sunteţi mereu în zbucium? E adevărat, nu există bucurie fără durere: Oh, dar cum ati putea regăsi tihna statornică, pacea trainică pe pământ?… Dragostea mea pentru dumneavoastră, inutil să repet, va dăinui pentru totdeauna. Vă rămân credincios până la moarte! Mă simt minunat acum, aşteptând să-1 văd în curând pe singurul şi unicul meu prieten!”5 im

Dar glorioasa zi a premierei lui „Tristan” aduse cu sine şi un dezastru categoric. Pe când regele adăsta în Residenz scriind aceste rânduri adoratoare către Wagner, câţiva portărei sosiră pe neaşteptate la casa cu numărul 21 de pe Briennerstrasse, cerându-i compozitorului să plătească imediat suma de 2.400 de guldeni. Cu câţiva ani mai înainte, pe când trecea printr-una dintre frecventele sale crize financiare, Wagner obţinuse un împrumut de la o franţuzoaică bogată, pe nume Julia Schwabe. Aflând despre situaţia prosperă pe care şi-o făcuse compozitorul în Miinchen, femeia pretinse firesc „să i se înapoieze datoria, în mod caracteristic pentru felul său de a fi, Wagner îi ignoră cererea, în cele din urmă, Julia Schwabe îl angaja pe Herr von Schauss, un avocat consultant miinchenez, să-i reprezinte interesele. Acesta îl abordase pe Wagner de mai multe ori, dar compozitorul refuzase să discute măcar despre problema acestei datorii restante. Avocatul obţinuse în ultimă instantă un ordin judecătoresc de executare silită care-1 autoriza să confişte bunuri personale ale compozitorului în valoare echivalentă cu suma de bani neachitată. şi astfel, pe 15 mai – ziua primei reprezentaţii cu „Tristan” – slujbaşii judecătoreşti îl informară pe Wagner că trebuia să plătească numaidecât datoria sau altminteri i se sechestra o parte din averea personală. Compozitorul nu dispunea însă de bani lichizi, dar izbuti să-i retină pe executori pentru câteva ore, în timp ce Cosima porni în grabă să-1 vadă pe rege. Fireşte că Ludwig acceptă pe loc să-i-plătească fără întârziere întreaga datorie.

Un al doilea vizitator inopinat la reşedinţa compozitorului îi aduse o veste şi mai proastă: Mal vina Schnorr von Carolsfeld făcuse o baie fierbinte şi-şi pierduse nebun vocea. Prin urmare, nu mai putea să interpreteze rolul Isoldei în acea seară. Era prea târziu să se încerce măcar găsirea unei înlocuitoare. Wagner era distrus. Convins că îşi ruinase cariera artistică, Wagner contramanda cu mare părere de rău reprezentaţia de gală din acea seară.

Un noian de zvonuri explodară în Miinchen: umbla vorba din gură-n gură că muzica wagneriană barbară şi sălbatică distrusese glasul Malvinei, că Wagner era tinta unui complot de asasinat, că von Biilow fusese ameninţat cu pierderea vieţii din pricina infamantei insulte cu „schweinehunde”. Nimeni nu vroia să creadă adevărul şi gazetele publicau cu bucurie articole în care-1 atacau fără cruţare pe Wagner, sărbătorind zgomotos nenorocul care părea să-i mistuie pe compozitor şi pe nefericitul său cerc de prieteni.

Ludwig Schnorr von Carolsfeld îşi duse sotia să se odihnească şi să urmeze un tratament balnear la Bad Reichenstall, lângă granita austriacă; se scurse aproape o lună până ce Malvina îşi recapătă vocea. Data premierei cu „Tristan und Isolde” fusese fixată pentru 10 iunie şi un sentiment de nerăbdare şi curiozitate plutea în aer. Nimeni nu ştia la ce să se mai aştepte şi exista vaga bănuială că ar putea izbucni o revoltă în orice moment al desfăşurării premierei propriu-zise.

Ludwig se înfăţişa la Teatrul curţii regale cu putin înainte de ora şase seara, când se ridica în fine cortina, învesmântat cu un gheroc simplu de culoare neagră şi cu pantaloni cu vipuscă albă pe margine. O fanfară de trompete îi anunţa intrarea în loja regală şi suveranul înainta până în dreptul balustradei ca să mulţumească publicului printr-un gest larg din mână pentru ovaţii. Stătea singur, desi bunicul său şi alti membri ai familiei

Wittelsbach asistau la premieră, nu li se îngăduise accesul în loja regală. Regele nu dorea să i se spulbere vraja muzicii wagneriene cu conversaţii banale sau să împărtăşească emoţiile şi impresiile serii cu altcineva.

„Tristan şi Isolda” se dovedi a f i o experientă cu totul nouă pentru toţi cei prezenţi. Nu se mai produsese nici pe departe ceva cât de cât asemănător în lumea spectacolelor de operă. Decoruruile erau stilizate, pe scenă domneau interpreţii rolurilor principale. Muzica se revărsa tulburător – oarecum nepământeană şi impregnată de disperarea celor doi îndrăgostiţi. Reprezentaţia însemnă o corvoadă pentru o bună parte a auditoriului. Cei mai multi spectatori nu fuseseră niciodată până atunci pusi în situaţia să asiste la un spectacol artistic atât de lung şi de solicitant. La sfârşitul fiecărui act, unele persoane din public fluierară în semn de dispreţ, spre loja în care stătea Wagner. Un duşman înverşunat al compozitorului, criticul de muzică Eduard Hanslick, declară la sfârşitul spectacolului: „Preludiul la «Tristan şi Isolda» îmi aminteşte de o veche pictură italiană înfăţişând un martir ale cărui viscere se deşira încet din pântecul despicat ca firul de aţa de pe un mosor.”6 Dar majoritatea publicului izbucni în aplauze furtunoase; cu toţii îşi dădeau seama că acea seară era menită să rămână în istorie.

Însă nimeni nu era la fel de impresionat ca Ludwig. Din când în când, de-a lungul spectacolului, regele era zărit că-şi încleştează mâinile pe balustrada lojei, lacrimi de emoţie şiroindu-i pe obraji. După premieră, copleşit de impresii puternice, se reîntoarse în apartamentele sale din Residenz şi-i aşternu pe hârtie câteva rânduri de adoraţie compozitorului.

„Unicul meu! Divinul meu! UH-'

Ce glorie! Ce perfecţiune! Sunt în culmea fericirii…!

Să mă cufund… Să mă pierd – fără cunoştinţa – în suprema fericire!

Ce operă sublimă!

Devotat pe vecie – până şi dincolo de mormânt!”7

Trei zile mai târziu, Ludwig luă parte şi la a doua reprezentaţie, dar prezenta în loja regală a detestabilului său unchi, Otto, fostul rege al Greciei, îi tulbură plăcerea celui de-al treilea spectacol, aşa încât Ludwig se retrase în grabă şi cu imensă părere de rău. Reveni totuşi la reprezentaţia din seara de l iulie si, dacă se poate vorbi de o diferenţă, se simţi şi mai mişcat de efectele operei. Pe când trenul său poleit cu aur gonea prin întunericul nopţii către castelul Berg, Ludwig era atât de copleşit încât trase de cordonul de alarmă şi vagonul se opri în drum clătinându-se uşor. Regele deschise usa vagonului şi părăsi interiorul tapetat cu catifea şi împodobit cu mobile pluşate, pentru a cutreiera pădurile din împrejurimi, singur cu gândurile sale, prin desişul crângurilor, până când cerul se umplu de lumina zorilor. In cele din urmă, se reîntoarse la trenul care-1 aştepta în depărtare, rămas nemişcat pe o linie singuratică si, cu o cascadă de aburi, locomotiva îşi continuă drumul către Berg în timp ce mijea de ziuă peste ţinuturile bavareze.

Sotii Schnorr îşi luară un scurt repaus, apoi se înapo-iară în Miinchen pentru alte reprezentaţii. Schnorr von Carolsfeld interpretă rolul lui Erik din „Der fliegende Hollănder” şi dădu un concert particular compus din fragmente din „Siegfried”, „Das Meistersinger von Niirnberg”, „Die Walkiire” şi „Das Rheingold”. Pe 13 iulie, el şi Malvina se reîntoarseră la Dresda. Trei zile mai târziu, Schnorr se îmbolnăvi de reumatism; declinul său se produse uimitor de repede. Cântăreţul muri subit după nouă zile, murmurând încetişor ultimele cuvinte: „Adio, Siegfried! Consolati-1 pe Richard al meu!”8 „Tristan şi Isolda” exercită o extraordinară înrâurire asupra vieţii lui Ludwig. Desi şi alte opere wagneriene atinseră o coardă tainică în inima regelui, prima reprezentaţie cu „Tristan” îi demonstra fără tăgadă că prin propria putere şi influentă ar putea să dea viaţa visurilor sale. „Lohengrin” şi „Tannhăuser” se bucuraseră de succes înainte ca Ludwig să-1 întâlnească pe Wagner; dar fără sprijinul şi devotamentul regelui, „Tristan und Isolde” n-ar fi văzut probabil niciodată lumina rampei. Astfel, date fiind împrejurările, animat de mândrie şi de încredere în capacitatea sa de a purta arta în triumf împotriva tuturor obstacolelor, Ludwig se porni să modeleze lumea după visurile sale, o lume înnoită din temelii, singura în care îşi putea găsi refugiul.

Jiudwig şi Wagner împotriva întregii lumi

— A lungul anului 1865, Ludwig îşi dedică aproape tot timpul şi acordă o deosebită atenţie problemei construirii unui nou teatru festiv pentru Wagner. Gottfried Semper, un arhitect renumit din Ziirich, veni de câteva ori la Munchen şi se întâlni atât cu regele, cât şi cu Wagner,. Discutând despre detaliile acestei moderne replici a amfiteatrelor greceşti şi chiar pregătind machete. Dar pe măsură ce proiectul avansa, Wagner îşi pierdu interesul din pricina opoziţiei crescânde şi încercă, fără succes, să-1 convingă pe Ludwig să abandoneze planul, însă suveranul era ferm hotărât să-şi vadă dorinţele împlinite şi desi guvernul îi punea în cale piedici aproape insurmontabile, se comporta autoritar. Când şi Ludwig însuşi se satură în cele din urmă de această grea trudă şi renunţă la proiectul fără şanse de reuşită, nici nu se osteni măcar să-1 informeze pe arhitectul Semper căruia-i comandase lucrarea. Semper se văzu silit să solicite daune în instantă şi câştigă procesul intentat coroanei regale în 1869.

Episodul legat de „Festspielhaus” şi maniera în care fusese tratat nu-i onorau nici pe rege, nici pe compozitor. Cu toate că Wagner se împotrivise proiectului după câteva luni, publicul continua să creadă că rămăsese totuşi principalul său scop. Muzicianul devenea din ce în ce mai nepopular în Miinchen. În vara lui 1865, în timp ce Ludwig şi Wagner îşi sărbătoreau triumful repurtat de „Tristan şi Isolda”, trei oameni influenţi din guvernul bavarez îşi uniră forţele devenind cei mai virulenţi duşmani ai compozitorului; în afară de Pfistermesiter şi Pfordten, regele şi Wagner se alarmau acum în legătură cu prezenta în cârdăşie a baronului Sigmund von Pfeuer, seful politiei miincheneze. Împreună, aceşti trei puternici ai zilei lucrau cu râvnă pentru decăderea compozitorului.

În perioada repetiţiilor finale pentru „Tristan şi Isolda”, Ludwig îi expedie o scrisoare lui Pfordten prin care-i cerea să redacteze două comunicate oficiale şi să le difuzeze în numele său. Primul trebuia să anunţe că nu putea să întreprindă nici o călătorie în acel an din pricina sănătăţii şubrede, pe când cel de-al doilea reclama ca adevărata natură a relaţiilor sale cu Wagner să fie expusă în presă amănunţit şi clarificată publicului bavarez. Pfordten se învoi cu prima solicitare a regelui, desi ştia foarte bine că nimic nu era în neregulă cu starea sa de sănătate. Dar, în ce priveşte cea de-a doua cerinţă, situaţia se schimba întru totul. Nea vând cunoştinţa de adevărata natură a raporturilor dintre rege şi compozitor, Pfordten îi scrise lui Pfistermeister pe 28 mai că nu se simţea în stare să prezinte o declaraţie publică în această chestiune. In plus, afirmă că socoteade datoria lui să: „explice până în cele mai mici detalii presentimentele inspirate de cazul Wagner – Biilow fiecărui om care-1 îndrăgeşte pe Rege nebun cu credinţa şi sinceritate, fapt ce… Îl va apăra de un prejudiciu, din nefericire tot mai apropiat pe zi ce trece… Convingerea mea este că von Biilow trebuie să fie destituit din post de către Maiestatea Sa şi cu cât mai devreme, cu atât mai bine. Cât despre Wagner, toate contractele încheiate cu el trebuie să fie respectate, dar se cuvine ca relaţiile personale între Rege şi compozitor să înceteze imediat, dacă Maiestatea Sa tine să evite o eventuală slăbire a prestigiului său atât în tară, cât şi în străinătate.”1

O atare animozitate fată de muzician îl neliniştea nespus de mult pe Ludwig. La început, îi venise destul de uşor să ignore curentul opiniei publice, dar pe măsură ce timpul se scurgea şi atacurile presei şi ale curtenilor influenţi se înteţeau, regele deveni mai preocupat de posibilele consecinţe asupra poziţiei şi popularităţii sale. Se consultă cu Pfist'ermeister şi cu Pfordten în privinţa judecăţii publicului şi aceştia, oferindu-li-se pe tavă un prilej atât de rar, profitară la maximum ca să-1 demaşte pe compozitor şi-i cerură sefului politiei, Pfeufer, să întocmească un raport amănunţit asupra situaţiei. Regele primi raportul pe 31 mai.

În relatările lui, Pfeufer analiza în linii generale, judecând prin propria-i prismă, principalele trei grupuri care i se împotriveau lui Wagner. Primul era alcătuit din cei care căpătaseră aversiune fată de compozitor pur şi simplu pentru că-1 considerau un venetic. Urmau cei care socoteau că abuza de trezoreria regală. După părerea lui Pfeufer, acest al doilea grup se compunea din cei: „ce calculaseră miile de guldeni estorcate deja de Wagner de la Maiestatea Sa şi pe care va continua să le stoarcă prin şiretenie, şi nu-şi puteau închipui ce profit va aduce muzica wagneriană. Această opinie este cea mai putin periculoasă, întrucât nu se justifică nicidecum. Chestiunea costurilor îl priveşte exclusiv pe Rege şi deci pe nimeni altcineva – părere împărtăşită de oameni raţionali, care, desi duşmani ai compozitorului, recunosc pe deplin dreptul Suveranului de a-şi cheltui banii proprii când şi cum crede de cuviinţă. Aşa-numita Clică Financiară, care ar avea să obţină capital politic din această chestiune a cheltuielilor, nu trebuie aşadar să fie luată în serios. Altfel stau lucrurile cu cel de-al treilea grup – format din cei ce numără ceasurile şi zilele petrecute de Maiestatea Sa în sihăstrie şi spun: «Regele nostru trăieşte cu totul retras, ascuns de ochii lumii; nu primeşte aproape pe nimeni din cercurile oficiale, militare, savante sau artistice. şi omul vinovat de această izolare este chiar Richard Wagner, care 1-a adus pe rege în situaţia să nu accepte decât compania lui, petrecând intim ore în sir sau, dacă nu verbal, atunci prin scrisori, ca şi în situaţia să omagieze numai genul său de muzică şi poezie şi să nu manifeste pic de interes pentru restul lumii». Acesta este punctul de vedere care are cei mai multi şi mai influenţi prozeliţi în toate păturile societăţii – începând cu aristocraţia şi terminând cu burghezia. şi cu cât se înrădăcinează mai adânc această părere a respectivelor clase sociale, cu atât se periclitează situaţia Regelui, de vreme ce se şubrezesc ataşamentul şi veneraţia fără de care nici un cârmuitor nu poate cârmui cu adevărat.

Ne vom întreba atunci: «Ce e de făcut? Trebuie Regele să-1 alunge pe Wagner?» Aceasta ar însemna să cerem prea mult de la o inimă tânără, candidă, poetică şi cu înclinaţii romantice. Prin urmare, răspund categoric «Nu!» la această întrebare. Richarg Wagner poate rămâne aici dacă Regele se hotărăşte să renunţe la viaţa de ermit si

Degete nebun

§ă păstreze o legătură strânsă cu înalţii demnitari ai statului şi cu personalităţile publice. Oficialităţile, miniştrii, marii demnitari şi ofiţerii ar trebui să fie invitaţi mai des la Curtea regală; actuala etichetă care se mai aplică numai în Spania, Austria şi Bavaria, se cuvine a fi abolită sau modificată; Regele ar trebui să meargă la concertele de la Odeon şi să nu-şi limiteze apariţiile publice la teatrele în care se interpretează operele lui Wagner; înalta societate ar trebui să se distreze la balurile, banchetele şi concertele Curţii regale.”2

Ca să fim imparţiali fată de Wagner, se cuvine să spunem că regele se izolase de restul lumii de bunăvoie şi nesilit de nimeni. Dar rămase întipărită în mintea oamenilor percepţia că o influentă nefastă se insinuase între poporul bavarez şi tron. Mesajul implicit din raportul lui Pfeufer era totuşi judicios şi temeinic: dacă Ludwig nu începea să tină legătura cu ceilalţi, dacă nu era văzut mai des în public, împlinindu-şi îndatoririle regeşti, atunci atitudinea ostilă fată de prietenia lui cu Wagner avea fără îndoială să persiste.

Conştient de opoziţia neîmpăcată, Wagner încercase în mod nesăbuit să-1 determine pe rege să-şi reorganizeze cabinetul şi să îngrădească puterea lui Pfistermeister. Wagner îi sugeră că ar trebui să înfiinţeze o nouă funcţie, numită trezorierul casei regale în chestiunile de finanţare a artei, post al cărui deţinător urma să-şi asume întreaga răspundere pentru alocarea de fonduri în proiectele artistice ale regelui. Compozitorul îl rugă pe Ludwig să-1 desemneze pe baronul Karl von Moy în noua poziţie care presupunea şi directoratul asupra tuturor teatrelor şi orchestrelor; posesorul funcţiei trebuia să repartizeze şi să distribuie dintr-un buget anual sumele de bani destinate unor astfel de preocupări şi artiştilor implicaţi în diverse proiecte, precum şi să supravegheze construirea Teatrului festiv propus, în conformitate cu dorinţele regelui. Totuşi, după o temeinică chibzuinţă, Ludwig refuză să se angajeze într-o atât de importantă remaniere a cabinetului, ştiind că s-ar confrunta cu o împotrivire furibundă din partea înalţilor demnitari.