Greg King Regele Nebun

Si mai îndoielnice sunt afirmaţiile lui Eulenburg referitoare la locul real în care se desfăşurase tragedia. Trimisul plenipotenţiar prusac scrisese ulterior că inves-tigase zona din preajma ţărmului unde parcul se povârnea spre lac şi că observase şiruri paralele de urme de pasi către apă pe care le identificase ca aparţinând regelui şi doctorului Gudden. Eulenburg pretinse de asemenea că văzuse urme de picioare întipărite pe malul nămolos, indicând că regele şi doctorul Gudden se încăieraseră înainte ca Ludwig să se înece, însă spusele lui Eulenburg sunt lipsite de adevăr. El declarase că a explorat ţărmul lacului la ora patru dimineaţa, remarcând urme de pasi ce duceau de la aleea din grădină până la marginea apei; cu toate acestea, între timp, plouase fără încetare cel putin opt ore, iar aversele şi rafalele de vânt transformaseră coasta într-un teren mlăştinos. E absurd să credem că două şiruri de urme de pasi, lăsate în grabă de doi oameni care alergau probabil către ţărm, ar fi rămas imprimate în noroiul moale după o furtună ce durase opt ore. şi nici depoziţia lui Eulenburg cu privire la urmele de pasi întipăriţi pe albia lacului nu este mai demnă de crezare. Contrar declaraţiei contelui, fundul lacului unde murise Ludwig nu era acoperit cu nămol, ci cu pietriş mărunt amestecat cu nisip. Prin urmare, nici o întipărire în adâncime a urmelor de pasi n-ar fi putut rămâne, ci doar prundiş tulbure şi netasat. Chiar arătân-du-ne îngăduitori cu Eulenburg, nu se poate să nu te întrebi cum reuşise să distingă urme de pasi sub luciul apei, pe fundul lacului, după ce bântuise o furtună însoţită de ploaie şi vânt puternic. Versiunile despre aceste semne concrete lăsate de-a lungul malului şi pe albi3 lacului sunt eronate, concluzie la care a ajuns şi comisia de anchetă formată la Starnberg, care a raportat că „vântul, ploaia şi valurile puternice au făcut să nu se poată distinge în nici un chip vreo urmă de pas.”4

Nici informaţia referitoare la momentul precis al morţii regelui nu este mai concludentă. Ludwig şi doctorul părăsiseră castelul Berg la ora şapte fără un sfert în acea noapte, pentru a-şi face plimbarea programată, apucând pe poteca spre lac, şi erau aşteptaţi să se reîntoarcă la opt. Amândoi aveau ceasuri de buzunar. Când li s-au descoperite cadavrele, ceasornicul regelui era oprit la şapte fără şase minute, în vreme ce ceasul doctorului Gudden arăta ora opt. Dacă admitem că ceasul lui Ludwig încetase să mai funcţioneze când intrase în contact cu apa, această ipoteză sugerează că Gudden îi supravieţuise regelui cu putin peste o oră. Principala problemă ridicată de această dovadă este că nu există nici o confirmare independentă în sprijinul orei arătate de ceasornicul regelui, examinat imediat şi dispărut mai târziu în cursul nopţii, după câte s-ar părea, în buzunarul baronului Washington, nemaifiind găsit niciodată. Desi numeroşi autori s-au hazardat în speculaţii teoretice pentru a explica această diferenţă de timp, problema rămâne acoperită de mister.

S-a insinuat că Gudden uitase pur şi simplu să-şi întoarcă propriul ceas şi că acesta se opri înainte de moartea lui. Această supoziţie este ridicolă: Gudden era un om cu obiceiuri riguroase, hotărât să-i fixeze regelui un program ordonat. Ţinând cont de orarul său precis, esalo-ftat cu rigurozitate şi încărcat de consultaţii, telegrame către guvern, rapoarte şi întâlniri cu ceilalţi membri ai co-fltisiei, cu mese stabilite la ore fixe, este contrar bunului Slmt să ne închipuim că Gudden ar fi omis pur şi simplu să-şi verifice ceasul de buzunar. Presupunând totuşi că i s-ar fi oprit ceasul din acest motiv, aşa acum au argumentat unii autori, ar însemna să admitem că de la opt dimineaţa în acea zi de 13 iunie 1886, până în clipa morţii sale survenite cu aproape douăsprezece ore mai târziu, doctorul nu se uitase măcar o dată la ceas şi deci nu văzuse că acesta nu mai mergea. Ceasul nu s-ar fi putut opri fix la ora opt în oricare alt moment al zilei, dacă medicul ar fi neglijat să-1 întoarcă, în mod zdrobitor, probele contestă o asemenea concluzie.

Este pe deplin posibil ca vreun martor să fi citit greşit şi la repezeală ceasul regelui, în confuzia stârnită de descoperirea cadavrului; este în egală măsură probabil ca acest ceasornic să se fi oprit de la sine înainte să vină în contact cu apa. Mai devreme, în acea dimineaţă, Ludwig îi întinsese lui Mauder ceasul său de buzunar, cerându-i să i-1 întoarcă; infirmierul Schneller, care era de fată, îl înşfăcase imediat din mâinile lui Mauder, insistând să execute el însuşi operaţia. Posibilitatea ca Schneller să fi suspectat existenta unei forme de comunicare secretă între cei doi, dorind să examineze el însuşi ceasul, este deci foarte întemeiată; s-ar fi putut prea bine întâmpla să fi manevrat neîndemânatic ceasornicul, răsucindu-1 în mână fără să se ostenească să-1 întoarcă înainte de a i-1 înapoia regelui. Dacă Schneller neglijase să întoarcă până la capăt arcul ceasului, atunci n-ar fi exclus să se fi oprit într-un anumit moment în timpul plimbării de seară. Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci ora arătată de ceasul lui Gudden ar fi indicat după toate probabilităţile momentul real când muriseră cei doi.

S-a sugerat de asemenea că doctorul Gudden purtase cu sine o sticluţă cu cloroform în timpul plimbării &e seară şi că acest narcotic ar fi provocat decesul regelui. Când Ludwig încercase să evadeze, cel putin aşa susţine această teorie, doctorul îl narcotizase pe rege cu ajutorul cloroformului, omorându-1 în mod accidental. S-a presupus că Gudden suferise apoi un atac de cord din pricina socului şi murise întâmplător prin înec. Se ştie că Gudden se lăudase într-adevăr că se simţea mereu în stare să-1 biruiască pe regele cu mult mai puternic şi robust, şi există un comentariu făcut de reverendul Martin Beck.de la biserica Aufkirchen din apropriere, care văzuse cadavrele, anume că trăsăturile fetei lui Ludwig nu semănau deloc cu cele ale unui mort prin înec.5 Desi această teorie suna atrăgător, ea restrânge probabilitatea la limită. Pura coincidentă ca Gudden să fi suferit o criză de inimă chiar în acel moment reduce acceptarea acestui scenariu, în plus, s-ar fi păstrat cu siguranţă o dovadă că se folosise cloroform pentru narcotizarea regelui – o sticluţă sau o batistă îmbibată cu această substanţă; în schimb, nu s-a găsit niciodată o astfel de probă pe malul lacului Starnberg.

Din mărturiile lăsate de Durckheim, Welker, Mayr şi alţii care 1-au însoţit pe rege în ultima săptămână de viaţă, se cunoaşte faptul că Ludwig îşi exprimase adesea intenţia de a se sinucide. Le ceruse atât lui Durckheim, cât şi lui Mayr otravă la Neuschwanstein; după relatările lui Mayr, regele stăruise să obţină cheia de la turnul principal de acolo, probabil ca să se arunce în gol de la balcon. La castelul Berg, Ludwig nu pomenise nici un cuvânt despre o eventuală suprimare a propriei vieţi, desi doctorul Miiller declară mai târziu că era convins de faptul că Ludwig dorea să facă rost de otravă.

Teoria sinuciderii s-a bucurat totdeauna de mare popularitate. Ernest Newman afirma în acest sens: „Pentru noi, astăzi, explicaţiile cu privire la crimă şi sinucidere par să fie corecte, dar ele dovedesc cu certitudine nu nebunia regelui, ci dimpotrivă deplina sa judecată sănătoasă. El ştia că, din punctul lui de vedere, viaţa se încheiase.”6 Cel putin la suprafaţă, dovezile disponibile lasă impresia că susţin această concluzie. şi totuşi, ipoteza sinuciderii se bazează aproape în întregime pe presupunerea că Ludwig ar fi acţionat pornind de la propriile ameninţări, în tot cursul vieţii regelui, există exemple repetate atât de ameninţări, cât şi de afirmaţii făcute de el pe care însă nu intenţionase niciodată să le ducă la bun sfârşit. De pildă, îşi declarase deseori intenţia de a abdica, dar nu urmărise nicicând să ducă la capăt aceste ameninţări. Nici nu manifestase interes fată de executarea diverselor ordine date pentru pedepsirea servitorilor, pentru ca împrumuturile să fie obţinute sau pentru ca membrii comisiei trimişi să-1 aresteze să fie biciuiţi sau jupuiţi de vii.

Dacă Ludwig ar fi vrut cu adevărat să-şi curme viaţa, ar fi avut prilejuri nenumărate să facă acest lucru pe când se găsea încă la Neuschwanstein. Desi ceruse cheia de la turnul principal, după cum s-ar părea, cu gândul să se azvârle de la înălţime găsindu-şi moartea, nimeni şi nimic nu 1-ar fi putut împiedica să sară şi de la o fereastră, dacă aşa i-ar fi dictat cugetul. Tot astfel, un plonjon de pe balconul dormitorului său s-ar fi sfârşit cu moartea pe stâncile din trecătoarea Pollat.

Zvonurile că Ludwig fusese ucis începură să circule la câteva ore după decesul lui. Împrejurările misterioase în care-şi găsise sfârşitul, împreună cu tăcerea aproape deplină păstrată atât de guvernul bavarez, cât şi de familia Wittelsbach, îi îndemnară pe multi să creadă în tot ce putea fi mai rău. Maniera ascunsă în care cabinetul bavarez conspirase să-1 răstoarne de la putere pe rege trezise suspiciuni; nu era nevoie de o imaginaţie prea bogată să se admită că moartea lui ar fi putut fi provocată de un complot similar. Nimeni din Bavaria catolică nu vroia să creadă că suveranul miruit în biserică după ritualul încoronării îşi luase singur viaţa. Cei mai vehemenţi susţinători ai lui Ludwig considerau declaraţia guvernului cu privire la sinuciderea sa drept o ultimă nedreptate flagrantă îndurată de prea iubitul lor monarh. Detronarea regelui îl transformase într-un erou; presupusul său asasinat îl preschimbă într-un martir.

Dacă există puţine dovezi în sprijinul teoriilor sinuciderii şi înecului accidental, dispunem de şi mai puţine informaţii demne de crezare care să confirme ideea din ce în ce mai populară că Ludwig ar fi căzut victimă unui atentat. Pescarul Jacob Lidl lăsă cu limbă de moarte o declaraţie ambiguă, insinuând că se întâmplase ceva misterios în acea noapte pe malurile lacului Starnberg; abia mai târziu, prietenii săi care-i supravieţuiseră afirmară că Lidl văzuse când regele fusese împuscat de un asasin pe când încerca să evadeze. Desi circulau versiuni printre anumite grupuri de la curtea muncheneză despre împuşcarea lui Ludwig, toate par să provină în cel mai bun caz din surse indirecte, de mâna a doua sau a treia; absolut nimeni aflat în locul unde se descoperiseră cadavrele, niciunul dintre numeroşii oficiali care examinaseră trupurile neînsufleţite, nu raportase despre vreo dovadă incontestabilă care să ateste teza violentei. Alegaţiile despre conspiraţia larg răspândită, urzită de Lutz, Bismarck şi chiar de familia regală, începură să iasă la suprafaţă cu mult mai târziu, abia când fiii, fiicele, prietenii şi cunoştinţele se confesară cu ochii înlăcrimaţi, susţinând că Ludwig fusese ucis.

Imediat după detronarea regelui, guvernul bavarez se găsea fără îndoială într-o situaţie periculoasă; apelul deschis lansat de Ludwig la rezistentă armată împotriva lui Lutz şi a unchiului său Luitpold echivala cu o declaraţie de război civil, în atare împrejurări, nu e greu de crezut că regimul Lutz s-ar fi putut pune în mişcare să-1 lichideze pe Ludwig al II-lea, figură populară printre supuşii săi de rând. Dar orice complot guvernamental ar fi implicat aproape cu siguranţă indivizi capabili să suprime astfel de martori oculari incomozi, cum ar fi de pildă simpli pescari sau infirmieri nedemni de încredere. In ciuda afirmaţiilor extravagante făcute de-a lungul timpului, nu există nici o dovadă directă că Ludwig ar fi fost asasinat.

Probele sugerează dimpotrivă că se pusese la cale un plan pentru salvarea regelui, împărăteasa Elizabeth îşi petrecuse după-amiaza de 13 iunie 1886 hoinărind pe malul lacului Starnberg la Possenhofen, situat de partea cealaltă a apei, chiar vizavi de castelul Berg. Stăruise să rămână afară până la căderea serii, desi furtuna ameninţătoare se dezlănţuise, scrutând cu privirea peste lac spre castelul îndepărtat.7 Se credea în mare măsură că împărăteasa aranjase ca vărul ei să fie eliberat din mâinile temnicierilor; se relatează de asemenea că Elizabeth pregătise o trăsură care aştepta în josul lacului, gata să-1 transporte pe furiş la Munchen sau să-1 treacă granita în Austria.8

Este posibil ca această trăsură misterioasă să fi fost cea despre care se spune că i-ar fi aparţinut unui anume baron M. Beck. Se istoriseşte că Beck trimise la Miinchen după un echipaj cu cei mai iuţi cai şi-i ţinuse înhămaţi la trăsură toată după-amiaza, până la lăsarea nopţii, înăuntru, vehiculul era înţesat cu sute de manifeste, copii după proclamaţia regelui adusă la cunoştinţa publică cu o săptămână înainte, chemând la reînscăunare şi la rezistenta armată împotriva prim-ministrului Lutz şi a printului Luitpold.9 Se presupune că un grup de oameni s-ar fi ascuns prin ungherele parcului de la Berg în acea seară ca să-1 îndrume pe rege spre trăsura care-1 aştepta; acest fapt ar explica dârele proaspete de roti descoperite dincolo de porţi mai târziu în cursul investigaţiilor din acea seară.10

Potrivit câtorva surse, trăsura stabileşte de asemenea o legătură cu prezenta bărcilor observate pe înserat atât de Ludwig, cât şi de membrii comisiei, care străbăteau lacul Starnberg în sus şi-n jos de-a lungul ţărmului. Se relatează că una sau două dintre aceste bărci ar fi purtat până la douăzeci de oameni înarmaţi din satele învecinate Leoni, Ammerland şi Seeshaupt, veniţi acolo ca să-1 ajute pe rege să evadeze şi să-1 apere de soldaţii din serviciul de pază la Berg.11 într-una din bărci, se găseau după cât s-ar părea fratele lui Richard Hornig şi o rudă, contele A. Rambaldi. Hornig, care locuia în josul ţărmului la Seeleiten, susţinu ulterior că Ludwig murise când încercase să ajungă la casa lui. Aceşti oameni îşi petrecuseră după-amiaza şi seara zilei de 13 iunie vâslind de-a lungul parcului de la Berg, aşteptând să-1 salveze pe rege. În acea noapte, contele Rambaldi se întoarse la sotie, ud până la piele, şi exclamă: „Am găsit o pălărie! Totul s-a terminat!”12

Ce s-a întâmplat de fapt în acea seară întunecată, ploioasă, la lacul Starnberg? În acea după-amiază, Ludwig îi strecurase lui Friedrich Zanders o scrisoare către verişoara sa Elizabeth şi e foarte probabil s-o fi informat pe împărăteasă despre cea de-a doua plimbare plănuită pentru acea seară. După ce Zanders se retrase, Ludwig păru să fie preocupat; stătea la fereastră, scrutând cu lornionul suprafaţa lacului, căutând ceva. Mai târziu, atenţia îi fu răsplătită când reperă câteva ambarcaţiuni mici, navigând dinadins de-a lungul ţărmului, prin fata castelului. Ludwig îl chemă pe Mauder şi-1 întrebă dacă paznicii de serviciu primiseră noi instrucţiuni. La ora patru şi jumătate, se înfruptă copios, udând din belşug bucatele ca să-i lunece pe gât cu o cantitate considerabilă de alcool; pe măsură ce se apropia ora fixată pentru cea de-a doua plimbare cu Gudden, Ludwig lăsă impresia că era cuprins de îngrijorare, temându-se că excursia plănuită ar putea fi contramandată din pricina vremii din ce în ce mai aspre.

Ludwig şi Gudden părăsiră în cele din urmă castelul Berg la ora şapte fără un sfert. Pe când aştepta pe treptele scării sub ploaie, Ludwig îşi descheie cu grijă nasturii paltonului şi ai vestonului de stofă. Singura concluzie logică este că se pregătea pentru un moment când putea să se debaraseze repede de îmbrăcămintea stingheritoare pentru a porni înot către locul de siguranţă. Regele însuşi alese să urmeze aleea care traversa grădina şi înconjura ţărmul lacului. Mersese deja câteva sute de iar zi până când Gudden izbuti să-1 ajungă din urmă. La distanta de un sfert de milă de castel, ascunsă vederii de o meandră şi de tufişuri dese, aleea se bifurca; spre dreapta, cărarea continua să ocolească ţărmul năpădit de trestii, în vreme ce poteca dinspre stânga urca pe o coastă de deal, şerpuind printre crânguri şi păşuni. Cele două cărări se contopeau iarăsi la jumătate de milă de grădina castelului.

Una dintre santinelele care vegheau în acea seară la Berg, Lauterbach, raportă mai târziu că patrulase de-a lungul cărării de sus şi nu observase nimic neobişnuit; prin urmare, regele şi doctorul Gudden trebuie să fi rămas pe poteca de jos, cea apropiată de ţărmul lacului. Alegerea făcută de Ludwig îl plasa de asemenea în vecinătatea liniei de coastă, lucru deosebit de important dacă se aştepta să fie salvat de o barcă.

Se întunecase când Ludwig şi Gudden ajunseră la capătul potecii de lângă lac. Aici, desişurile se despărţeau, deschizându-se către lacul Starnberg; pe Ludwig apele îl ademeneau parcă prin semne şi i se întindeau în fata ochilor, suprafaţa lor împestriţată cu stropi de ploaie reflectând ţărmul îndepărtat şi contururile nedesluşite ale vilei Possenhofen. Regele fusese trădat, declarat nebun, încarcerat ca şi fratele său Otto. La Neuschwanstein îi lipsise puterea să lupte; acum, privind luciul lacului, se hotărâse. Se întoarse spre doctorul Gudden, care se forţa să tină pasul alături; servitorii săi, primul ministru, unchiul lui îl înşelaseră şi-1 umiliseră, iar vârstnicul tovarăş de plimbare îl proclamase alienat mintal incurabil. Cu umbrela strânsă, Ludwig se năpusti spre doctor, lo-vindu-1 în frunte înainte s-o azvârle pe o bancă din apropiere. Luat prin surprindere, Gudden întinse mâna către rege, însfăcându-1 de palton în efortul de a-i opri fuga. Despovărat de vesmintele grele, Ludwig alergă către linia coastei, cu Gudden poticnindu-se în spatele lui; doctorul reuşi totuşi să-1 înhaţe din nou la marginea potecii şi amândoi căzură peste un pâlc de tufişuri, dar regele, cu mult mai înalt şi mai puternic decât supraveghetorul său, îl împinse la o parte şi se avântă spre lac. Gudden reuşi într-un fel oarecare să-1 prindă din urmă, însă nu-1 putut opri în loc cu nici un chip. Regele îl izbi pe doctor drept în fată, învineţindu-i ochiul şi zgâriin-du-1 în încercarea de a se elibera. Gudden se luptă din răsputeri să-i tină piept, rupându-şi unghia de la degetul mijlociu al mâinii drepte, înainte să sucombe în cele din urmă. Se poate să-şi fi pierdut cunoştinţa din cauza loviturii primite la cap în timpul încăierării şi astfel se înecă, după cum e posibil că suferise un atac de cord sau o comoţie cerebrală, îşi slobozi strânsoarea mâinii, iar regele îl îmbrânci în apă.

În tinereţe, Ludwig fusese un excelent înotător. Dar încleştarea lui Gudden îi secătuise puterea. Cu un surplus de greutate şi cu stomacul încărcat, probabil şi ameţit de băutură, plonja în lacul rece, dar se văzu pe neaşteptate copleşit. Fie că suferi o criză cardiacă, fie că oboseala îl răpuse, nu mai putu continua să înoate. Muiat de ploaia necontenită, alunecă încet-încet sub apele glaciale ale lacului Starnbeg, pe când luminiţele îndepărtate de la Possenhofen i se înceţoşau în fata ochilor, până ce întunericul îl împresură din toate părţile.

Lpilog

Vestea morţii lui Ludwig al II-lea, răspândită atât de curând după detronarea forţată şi declaraţia de nebunie, cufundă Bavaria într-o stare profundă de soc şi în doliu. Ştirea despre tragedia petrecută la lacul Starnberg circulă cu repeziciune. Regina Mărie stătea la Elbigenalp în momentul arestării fiului ei şi încarcerării în castelul Berg. Personalul de serviciu şi membrii suitei fură înştiinţaţi în dimineaţa de luni, dar nimeni nu-şi putea lua inima în dinţi s-o informeze pe regină că Ludwig murise. Duhovnicul ei personal o găsi pe Mărie stând împreună cu câteva doamne de onoare şi o întrebă dacă-i permitea să-i citească un anume pasaj din Biblie. Pe măsură ce preotul parcurgea fragmentul, regina observă chipurile încordate ale membrilor suitei şi se interesă brusc dacă i se întâmplase ceva rău fiului ei Ludwig. Una dintre doamnele de onoare îi răspunse că Ludwig se îmbolnăvise grav. Dar fetele stropite de lacrimi dez-văluiră teribilul secret. „Regele Ludwig e mort?”, întrebă în şoaptă Mărie. Nimeni nu se simţea în stare să rostească o vorbă; în cele din urmă, prinţesa Therese încuviinţă din cap şi regina izbucni în lacrimi.1

Un raport provizoriu fusese deja autorizat de guvernul Lutz pentru confirmarea dementei printului Otto. Desi acesta succeda din punct de vedere tehnic la tron în momentul morţii fratelui său, Otto rămase mai departe întemniţat în castelul Furstenreid, nedându-şi seama de drama desfăşurată pe malul lacului Starnbeg. O delegaţie trimisă de familia Wittelsbach îl vizită, informându-1 cu tristeţe de moartea lui Ludwig. Dar, potrivit relatărilor, Otto părea să nu priceapă această veste gravă şi schimbă repede subiectul.2 împărăteasa Elizabeth a Austriei tocmai îşi vizita familia la Possenhofen când află de decesul regelui. Ajungându-i la urechi vestea zguduitoare, împărăteasa strigă în gura mare către mama ei: „Regele nu era nebun, ci doar un excentric trăind într-o lume de vis! Ar fi putut să-1 trateze mai cu blândeţe şi să-1 crute de un asemenea sfârşit îngrozitor.”3 Printul Luitpold, noul prinţ-regent şi omul care, împreună cu primul ministru Lutz, îşi doborâse nepotul, precipitând astfel tragedia, izbucni în lacrimi la aflarea morţii lui Ludwig.4 în acea zi de luni, dis-de-dimineaţă, trupul neînsufleţit al lui Ludwig fu spălat şi aşezat în dormitorul său de la Berg. Wilhelm von Rumann şi Max Gube creară o mască mortuară, îi sculptară mâinile şi-i tăiară o şuviţă din părul pe care obişnuise să şi-1 frizeze cu atâta grijă.5 încă de la miezul nopţii care trecuse, grupuri de localnici se strânseseră la porţile castelului, aşteptând să aducă un cernit omagiu regelui lor atât de iubit. Li se permise în cele din urmă să intre în castelul Berg în după-amiaza zilei de luni, la ora trei. Ludwig zăcea întins pe pat, sub baldachinul preferat din brocart albastru; trupul său era complet înconjurat de buchete de trandafiri şi palmieri în vase de pământ, de lumânări votive parfumate, îi fusese aşezat pe piept un mănunchi de flori de iasomie, culese de verişoara lui, împărăteasa Elizabeth, şi trimise în acea după-amiază de la Possenhofen. Ţăranii care treceau în coloană pe lângă trupul său se înclinau şi-şi făceau semnul crucii de repetate ori, îngenuncheau să se roage şi rupeau din giulgiul aşternut peste mort, sperând să smulgă un ultim suvenir preţios de la suveranul lor.6

La ora opt seara, clericii curţii regale sosiră în fine la castelul Berg să binecuvânteze trupul lui Ludwig. Patru ofiţeri ai casei regale îl aşezară în sicriu, purtându-1 apoi către carul funebru. Acesta era aproape în întregime acoperit cu flori, multe dintre ele fiind aduse de sătenii din vecinătatea lacului Starnberg. Pe fundalul apusului de soare, scăldat în tonuri purpurii şi aurii, şi în lumina făcliilor arzând cu văpăi, Ludwig părăsi castelul Berg pentru ultima oară, pe când procesiunea se îndreptă încet spre porţile mari, croindu-şi apoi drum către Miinchen.

La mijlocul călătoriei, cortegiul trecu pe lângă ferestrele întunecate ale castelului Furstenreid, unde noul rege, Otto, rămânea încarcerat, inconştient de scena tristă desfăşurata mai jos. Pe la ora unu, procesiunea ajunse la marginea capitalei. Sute de oameni se alăturaseră convoiului de-a lungul drumului, păşind în tăcere în urma carului funebru încărcat de coroane, pe care se afla sicriul cu rămăşiţele pământeşti ale regelui, în suburbiile oraşului, un escadron de cavalerie uşoară întâmpină cortegiul, formând un corp de gardă de onoare, cu caii la pas, în fruntea şirului nesfârşit de îndoliaţi şi oficialităţi, care şerpuiau pe străzile întortocheate către Residenz.

În ziua următoare, un grup de medici ai curţii regale făcură autopsia regelui si, în efortul de a susţine verdictul de alienaţie mintală, guvernul bavarez luă măsura fără precedent de a dezvălui constatările presei naţionale.

L

Potrivit raportului de autopsie, se făcură câteva descoperiri interesante în privinţa stării creierului lui Ludwig. Se arătă cu probe existenta unor inflamaţii şi a unui a-flux anormal de sânge în cavitatea craniană şi în zona ţesuturilor dimprejur. Se constată că pielea care acoperea ţeasta era extrem de subţire, în vreme ce cavitatea craniană era de dimensiuni mai mici decât normal. O tumoare în regiunea osului frontal părea să fi întrerupt din când în când afluxul de sânge prin artera principală. Un număr de alte deformări mărunte ale creierului tindeau să confirme concluzia că regele suferea de o boală mentală degenerativă. Acest fapt, în schimb, vine în sprijinul teoriei formulate de Biermarvn, şi anume că Ludwig se îmbolnăvise de sifilis.7