Greg King Regele Nebun

Vulturul şi porumbiţa „Desi Ludwig urcase pe tron animat de bune intenţii şi înconjurat de supuşi nutrind cele mai înalte speranţe, realităţile ineditei sale poziţii sfârşiră repede prin a-1 agasa. Nu îndrăgise nicicând prea mult Munchen-ul si, chiar din primele săptămâni de domnie, îşi croi tiparul de a-şi petrece tot mai mult timp departe de capitală, în pofida pierderii reciproce suferite în egală măsură de el şi de mama sa, prin moartea regelui Maximilian, Ludwig făcea tot posibilul să o evite. Nu fuseseră niciodată foarte apropiaţi şi Ludwig manifesta putină tolerantă fată de doliul ţinut cu statornicie de regină. De vreme ce Mărie se stabilea încă în timpul verilor la Hohenschwangau, fiul îşi căută altă reşedinţa.

În cele din urmă, preferă să se retragă în castelul Berg, situat către sud-vest, la cinscisprezece mile de Miinchen. Ca şi Hohenschwangau, castelul Berg fusese romantizat în stil gotic, cu ziduri crenelate, cu balcoane de fier forjat şi cu turnuri înalte. Era cu mult mai putin spaţios decât Hohenschwangau având doar jumătate de duzină de încăperi, toate cu tavanul scund, răspândite la fiecare dintre cele trei etaje. Dar poziţia castelului desfăta ochii; se întindea pe malurile lacului Starnberg, netulburat, solitar şi retras, iar izolarea locului îi convenea perfect tânărului rege. Îi plăcea nespus de mult să se plimbe pe cărările prunduite ce tiveau linia ţărmului acoperită de trestii, ascultând aci cântul păsărilor, aci ropotul valurilor izbind malurile stâncoase, care sf îsiau tăcerea în zori de zi. Pe deasupra cetii uşoare ce plutea dimineaţa peste lac, putea zări Alpii îndepărtaţi, acoperiţi cu cuşme de zăpadă încă în mijlocul verii.

Castelul Berg îi oferea şi alte avantaje. La aproximativ trei mile peste lacul Starnberg, aproape chiar vizavi de castelul Berg, se înalta Possenhofen, reşedinţa de vară aparţinând fratelui bunicului lui Ludwig, ducele Max de Bavaria. Ca şi castelul Berg, Possenhofen era mai degrabă o vilă de tară decât un palat, cu zidurile năpădite de caprifoi şi de ciorchini de glicină. Reşedinţa de tară era confortabilă, desi uşor deteriorată, cu covoare roase, cu un aspect ponosit camuflat sub un lustru înşelător; vacile rătăceau slobode prin grădina de trandafiri.1 în copilărie, Ludwig îi vizitase deseori pe verii săi la Possenhofen; în comparaţie cu viaţa rigidă de la curte, Possenhofen trebuie să i se fi părut micului print de coroană raiul pe pământ. Era înainte de toate un cămin plăcut, plin de veselie şi jocuri extravagante, nu de curteni făcând plecăciuni.

Ducele Max descindea din ramura colaterală Wittelsbach – Birkenfeld – Geinhausen a familiei regale si, ca atare, era considerat drept un soi de rudă scăpătată şi neşlefuita de la tară, neobişnuită cu rafinamentele vieţii de oras-El poseda însă o solidă cultură, avea o educaţie aleasa/era liberal în gândire şi fire de artist; atât Possenhofen/nebun cai şi palatul său de pe Ludwigstrasse din Miinchen erau ticsite adesea de grupuri de pictori, actori şi muzicieni, înclinaţiile sale egalitare, precum şi extravagan-tele-i binecunoscute îl transformau în cel mai popular dintre toţi membrii familiei Wittelsbach.

Ducele Max făcuse o partidă foarte avantajoasă, câştigând mâna prinţesei Ludovica, fiica regelui Maximilian Josef I şi sora lui Ludwig I. Ludovica era distinsă, cultivată şi rezervată, dar ea şi soţul ei nu aveau mai nimic în comun, cu excepţia celor opt copii, care crescuseră în mare măsură sub influenta mamei lor de neam regesc. Ludovica se asigurase ca toţi copiii ei să primească educaţia cuvenită, desi eforturile de a le insufla propria-i demnitate regală erau deseori zădărnicite de către soţ. Ca urmare, odraslele constituiau un amestec ciudat de maniere aristocratice şi idei boeme. Niciunul nu se sinchisea prea mult de regulile etichetei, fapt pe gustul tatălui, privit de acesta cu dragoste, dar care îi pricinuia pedantei mame nesfârşite griji.

Pentru a compensa într-un fel această existentă haotică, Ludovica aranja cu cea mai mare atenţie căsătoria fiicelor ei. Prima născută, Helene, era o tânără frumoasă, inteligentă, visătoare, neafectată de privilegiile ei regale, şi mama se hotărâse să-i găsească drept soţ un fiu de monarh dintr-o familie domnitoare europeană. Din fericire pentru Ludovica, nu trebui să-şi aţintească privirile mai departe de propriu-i cerc de rude. Sora mai mare a ducesei, Sophia, se măritase cu moştenitorul tronului austriac, printul de coroană Franz Karl, iar fiul lor, arhiducele Franz Joseph era unanim socotit, dintre toţi pretendenţii europeni la coroana regală, drept cel mai chipeş şi mai atrăgător tânăr, bun de însurătoare, în 1848, când revoluţia cuprindea întreaga Europă, împăratul Ferdi-nand I al Austriei abdicase. Soţul Sophiei, Franz Karl, renunţa de asemenea la drepturile succesorale, lăsându-şi fiul de optsprezece ani să urce pe tronul Habsburgilor.

Arhiducesa Sophia, la fel ca sora ei Ludovica, era mamă energică, fermă, şi amândouă surorile fixaseră un ran-dez-vous între tânărul împărat Franz Joseph şi prinţesa Helene, în staţiunea balneară alpină Bad Ischel. Cu această ocazie, sora în vârstă de cincisprezece ani a Helenei, Elizabeth, cunoscută în familie sub diminutivul de Sissi, îşi însoţi mama şi reuşi în mod involuntar să-1 fascineze pe împăratul venit în vizită. Franz Joseph se simţi captivat de adolescenta frumoasă, modestă şi vivace; astfel, sfârşi prin a ignora planurile mamei sale de a-1 însura cu putin mai matura şi mai sofisticata Helene şi ceru oficial mâna surorii mai mici. Atât Sophia, cât şi Ludovica rămaseră consternate şi arhiducesa îndeosebi se neliniştea că neconvenţionala şi excentrica Elizabeth nu s-ar putea adapta la schimbarea de statut social. Dar Franz Joseph era de neînduplecat. Curând după sărbătorirea zilei de naştere şi împlinirea vârstei de şaisprezecea ani, Elizabeth şi familia ei se îmbarcară pe un vapor cu aburi şi navi-gară în josul Dunării pentru a se alătura logodnicului aflat la Viena. Cei doi tineri au avut nevoie pentru oficierea nuntii de o dispensă papală specială: unirea prin căsătorie între Franz Joseph şi Elizabeth de Bavaria reprezenta cea de-a douăzeci şi una alianţa dintre dinastiile de Wittelsbach şi de Habsburg.2

Elizabeth era cu opt ani mai vârstnică decât vărul ei Ludwig al Ba variei. Caracterizată deseori drept cea mai frumoasă femeie din Europa, subjugase inimile multor bărbaţi. Avea trăsături clasice, un ten ca gingaşa petală nebun

AQ trandafir şi ochi de un albastru profund şi intens, sub căror privire atentă bărbaţii se topeau. Dar aureola gloriei ce-i încununa frumuseţea era părul: foarte lung şi strălucitor, castaniu-închis, luându-i o zi întreagă să şi-1 spele şi să-1 usuce. II purta împletit într-o coadă groasă pe care şi-o încolăcea ca un nimb în jurul creştetului; cu prilejuri festive, îşi împodobea cosita cu panglici şi uneori cu flori. Celebrul portret al împărătesei radioase, pictat de Franz Xavier Winterhalter, ne-o înfăţişează într-o rochie de bal cu crinolină voluminoasă de tul şi cu steluţe de diamante presărate prin păr. Este un tablou profund evocator şi frapant al acestei femei enigmatice, o încercare de a nemuri plastic frumuseţea şi farmecul împărătesei, care împrumuta cu prisosinţă din excentricitatea Wittelsbachilor.

De fel zveltă şi neobişnuit de subţire în talie, Elizabeth se înfometa din proprie voinţa ca să-şi menţină silueta tinerească şi a trebuit să fie hrănită cu forţa în ultimii ani de viaţă, după ce s-a îmbolnăvit de anorexie. Totuşi, înainte de această boală, îşi păstra supleţea făcând exerciţii de gimnastică la aparate speciale instalate în apartamentele ei. De asemenea, călărea cu pasiune, petrecându-şi ore în sir în şaua cailor săi pur-sânge sau galopând pe urmele ogarilor prin pădurea Godollo din Ungaria; totodată, mergea în mod obişnuit în Irlanda la partide cinegetice ecvestre şi cu copoi. Pentru a-şi scoate în valoare trupul mlădios şi perfect proporţional, i se ajusta la croit costumul de călărie foarte strâns pe talie şi bine mulat pe formele trupului, astfel încât să nu-i apară nici măcar cea mai măruntă cută. Aidoma lui Ludwig, Elizabeth nu ostenea aparent niciodată să se avânte în sa si, după cum se zicea, era cea mai bună amazoană de pe întreg continentul european.

Franz Joseph nutrea o iubire aprinsă, nemărginită, împinsă până la idolatrie pentru sotia foarte elegantă, încântătoare, pe care o răsfaţa din plin nerefuzându-i nimic şi satisfăcându-i orice capriciu. Elizabeth îşi îndeplinise principala datorie ca împărăteasă, dăruind poporului austriac un moştenitor la tron, pe printul de coroană Rudolf, dar nu era deloc fericită. Soacra ei, arhiducesa Sophia, îi răpise virtualmente copiii pentru a-i educa în spiritul propriilor concepţii şi standarde învechite şi perimate. Crescută în ambianta boemă din căminul nefor-malist dominat de un tată cu preocupări artistice şi cu vederi avansate, Elizabeth, spirit liber, nonconformist, neîngrădit în prejudecăţi şi rigide conveniente, se simţea întemniţata la curtea habsburgică, unde o înăbuşea eticheta excesiv de strictă şi formalistă copiată după modelul spaniol. Ii displăceau profund şi se lupta mereu cu toţi cei care îi pretindeau să-şi îndeplinească la perfecţie îndatoririle de fiecare dată când apărea la reuniunile şi ceremoniile curţii regale, iar plictiseala afişata public masca de fapt agonia personală, în ciuda adoraţiei şi cultului pentru sotia lui, Franz Joseph nu putea rezista nurilor altor femei şi numeroasele sale aventuri amoroase furnizau cronicile mondene vieneze şi clevetirilor din înalta societate zile întregi de supoziţii nesfârşite. Elizabeth îndura în tăcere aceste umilinţe şi insulte publice; si, apoi, spre oroarea ei, descoperi că augustul soţ năbădăios îi transmisese o boală venerică; drept urmare, cuprinsă de ruşine, îşi părăsi tara şi se refugie în insula Madeira. Franz Joseph o urmă în locul de exil autoim-pus si, după multe rugăminţi stăruitoare, o convinse să se întoarcă la Viena pentru evitarea unui scandal, însă Elizabeth nu şi-a iertat niciodată soţul infidel şi nechibzuit.

Nebun împărăteasa cutreiera Europa în lung şi-n lat, căutând un tel într-o existentă altminteri tristă şi deşartă. Suferea je stări de depresie psihică necontrolabile, urmate de accese de surescitare nervoasă care o lăsau extenuată, irascibilă şi labilă. Acest comportament straniu şi imprevizibil îi determină curând pe curtenii flecari de la palatul de reşedinţă al Habsburgilor să şuşotească prin colturi că frumoasa împărăteasă părea să fi înnebunit. Elizabeth auzi zvonurile şi găsi o plăcere perversă în a rămâne o enigmă pentru cei din jur. „stiu că sunt uneori considerată nebună”, le declară ea unor membri ai propriei suite, cu zâmbetul pe buze, dar cu o expresie a fetei necruţătoare şi gravă. Totul devenise un joc, un mod amuzant de a-şi petrece orele nesfârşite la Hofburg. Se delecta să facă afirmaţii şocante şi apoi examina minuţios chipul interlocutorului să vadă dacă putea discerne adevărul de fantezie.3 Era vorba în mod evident de o trăsătură de caracter împărtăşita cu vărul ei, Ludwig al Ba variei.

În vara anului 1864, Ludwig poposi timp îndelungat în Bad Kissingen, o staţiune balneo-climaterică cu izvoare de apă minerală foarte frecventată de aristocraţia mondenă. Acest popular centru de vilegiatură se umpluse de importanţi membri ai câtorva familii regale europene, în afară de Ludwig, de împăratul şi împărăteasa Austriei, veniseră la odihnă în Kissingen tarul Rusiei, Alexandr al II-lea şi consoarta acestuia, Măria Alexan-drovna. Când Ludwig sosi în localitate, străzile erau înţesate de trăsuri trecând în goana mare, de soldaţi defilând în pas de mars, de fanfare intonând imnuri naţionale, de o mulţime de oameni sperând să-1 zărească măcar în fugă pe tânărul şi chipeşul monarh bavarez. La scurt timp după sosire, Ludwig le făcu o vizită de curtoazie împăratului Franz Joseph şi sotiei sale; era primul prilej în care Elizabeth îşi întâlnea vărul de la urcarea lui pe tronul bavarez.

Cu toate că nu fuseseră foarte apropiaţi în copilărie, Ludwig şi Elizabeth aveau afinităţi de caracter care-i legară sufleteşte destul de repede în perioada şederii la Bad Kissingen. Ambii, firi melancolice, erau veşnic adânciţi în reverie, izolaţi de lumea înconjurătoare, permanent nemulţumiţi de propria lor existentă, repugnându-le obligaţiile de la curtea regală, în ciuda diferenţei de vârstă de opt ani, Ludwig şi Elizabeth se înţelegeau cu adevărat, descoperindu-şi aspiraţia reciprocă spre frumuseţe şi simţământul de singurătate, caracteristici enigmatice şi triste care-i făceau confidenţi ideali. Cei doi îşi petreceau împreună ore întregi, plimbându-se agale în sus şi-n jos de-a lungul pitoreştii promenade a staţiunii; cu greu treceau drept un cuplu anonim, dar păreau atât de departe de grijile lumeşti, încât nimeni nu cuteza să-i acosteze. Era cât se poate de limpede pentru oricine-i vedea laolaltă că Ludwig se extazia în prezenta frumoasei lui verişoare de gradul al doilea.

Ludwig a manifestat mai multă afecţiune pentru împărăteasa Elizabeth decât pentru orice altă femeie din viaţa lui. După una dintre vizitele făcute la Possenhofen, împărăteasa îi scria fiicei sale: „Regele m-a vizitat ieri şi ne-am întreţinut timp îndelungat, iar dacă bunica n-ar fi intrat în cele din urmă, probabil că s-ar fi aflat încă aici. Ne împăcăm aşa de bine. M-am purtat cu multă bunăvoinţă şi mi-a sărutat mâna atât de des, încât mătuşa Sophie, care ne spiona prin gaura cheii, mă întrebă mai târziu cu ironie dacă nu-mi luase pielea de pe mâna stângă cu atâtea pupături. Se îmbrăcase din nou în uniforma austriacă şi mirosea a parfum.”4! * nebun

Chestiunea uniformelor austriece pricinuia o sumede-nje de încurcături şi de situaţii penibile. Când Elizabeth făcu părinţilor o vizită particulară la Possenhofen, Ludwig spulberă secretul, întâmpinând-o în gara mim-cheneză învesmântat în ţinuta militară austriacă de paradă şi având întreaga fată a tunicii ornamentată cu crini albi.5 Desi lui Ludwig îi plăcea să se îmbrace în haine de gală, considerând uniforma drept un semn de respect fată de împărăteasă, nu se sinchisea de amănunte, într-o anume împrejurare, se învesmânta iarăsi în uniforma austriacă de ceremonie, cu Marea Cruce a Ordinului Sfântului stefan întoarsă cu susul în jos, eşarfa largă cu nod bufant purtată pe dos şi atârnându-i de-a latul bustului în direcţia inversă celei normale.6

Ludwig aştepta cu mare nerăbdare desele vizite făcute de Elizabeth familiei sale la Possenhofen. Când împărăteasa sosea, tânărul rege înconjura călare pe unul dintre armăsarii săi de rasă perimetrul lacului Starnberg pentru a-i lăsa un buchet de trandafiri pe pragul uşii înainte să se trezească din somn. Perechea naviga deseori de-a lungul lacului la bordul micului vapor cu aburi „Maxi-milian” sau evada către Roseninsel, o insulă aşezată în mijlocul aceluiaşi lac care-i aparţinea lui Ludwig. Fostul rege Maximilian dăduse ordin să se planteze pe insulă aproape treizeci de mii de tufe de trandafiri si, în timpul verii, acestea explodau într-o orgie de culori şi de miresme suave, în mijlocul acestei grădini, se ridica o cabană în stil elveţian cu un foişor înalt, terminat cu o terasă deschisă; aici Ludwig şi Elizabeth îşi petreceau singuri nesfârşite ore, discutând, citindu-şi poezii, iar când unul dintre ei lipsea, lăsându-şi scrisori într-un mic compartiment secret, mascat privirilor, în biroul de scris din salonaşul cu vedere spre lac. Hoinăreau împreună prin păduri, călare şi pe jos, făcând picnicuri şi citind cu voce tare la umbra pinilor şi a castanilor.

Ludwig preţuia cu adevărată pietate ca pe o comoară aceste după-amieze petrecute în taină, fără martori, cu preaiubita lui vară. După una dintre întâlnirile lor în tren, îi scrise cu profundă emoţie Elizabethei: „Scumpă verişoara, nici nu-ţi închipui cât de fericit m-ai făcut. Orele petrecute de curând alături de tine în vagonul de călători au fost printre cele mai minunate din viaţa mea. Niciodată nu mi se va şterge din minte amintirea lor. Mi-ai dat permisiunea să te vizitez la Ischel – şi atunci când va sosi timpul, voi fi cel mai binecuvântat dintre toţi bărbaţii de pe fata pământului, întrucât sentimentele de dragoste sinceră, de adorare pioasă şi de afecţiune statornică pe care ti le păstrez în suflet încă din prima tinereţe mă fac să-mi imaginez raiul pe pământ când sunt în compania ta, un simţământ care se va stinge doar o dată cu moartea… Te rog să mă ierţi pentru conţinutul acestei scrisori, dar n-am putut să mă stăpânesc.”7

Aceste lungi după-amieze împreună, precum şi bogata corespondentă particulară mascau cu greu admiraţia şi atracţia izbitoare, fapt ce stârni numeroase comentarii insinuante nu numai printre membrii celor două familii respective, dar şi la curţile regale din Miinchen şi Viena. Fatalmente, începură să circule zvonuri că Ludwig şi Elizabeth erau amanţi. Prietenia lor înfocată şi debordantă depăşea cu siguranţă limitele normale ale dragostei familiale. Căutând cu disperare să descopere frumuseţea şi fericirea, evadând din lumea lugubră de la mijlocul secolului al XlX-lea, Ludwig şi Elizabeth îşi găsiseră unul în celălalt sufletul-pereche romantic, o armonie profundă

Degete nebun născută dintr-o moştenire comună şi dintr-o izolare auto-{mpusă. Amândoi trăiau într-un univers iluzoriu al viselor, accesibil deopotrivă unuia şi celuilalt, dar rămânând inabordabil şi de nepătruns pentru restul oamenilor.

În această lume, nu exista loc pentru iubirea carnală, nespiritualizată, nici pentru tentaţiile senzuale. De fapt, Ludwig nutrea aversiune fată de asemenea gânduri şi presiuni erotice care-i ameninţau fragila identitate sexuală. Nu ajunsese încă să-şi conştientizeze ori să-şi accepte homosexualitatea, dar explicase odată în mod elocvent că nu simţea nici urmă de dorinţa fizică pentru femei -„Slavă Domnului!” – şi că în acest fel, „veneraţia sa fată de puritatea feminină devenea cu atât mai profundă/'8 Dragostea lui pentru verişoara Sissi era neîntinată şi cavalerească, o formă de reîntoarcere într-o epocă dispărută pentru totdeauna, atât de admirată de Ludwig. In corespondenta dintre ei, Ludwig se semna „Vulturul”, iar Elizabeth, „Porumbiţa”, pseudonime reflectând natura celestă a legăturii lor sufleteşti. Ludwig o iubea pe Elizabeth aproape până la idolatrie deoarece ea îl înţelegea perfect, nu căuta niciodată să se vâre nepoftită în lumea lui şi nu încerca nicicând să-i impună cu forţa un rol pe care nu-1 putea îndeplini, în prezenta ei, Ludwig alunga toate gândurile neplăcute şi grijile lumeşti, lă-sându-se absorbit de neobisnuita-i frumuseţe, ştiind întru totul că nu se expunea nici o clipă pericolului de a fi obligat să-i răspundă în orice alt mod care i-ar fi ameninţat propria sexualitate incertă. Ca femeie căsătorită, Elizabeth reprezenta pentru tânărul rege o confidentă demnă de încredere. Cu toate acestea, atât membrii familiei Wittelsbach, cât şi cei ai familiei Habsburg, conti-nuară să şuşotească despre relaţia anormal de apropiată pe care cei doi veri păreau s-o cultive cu pasiune, alimentând şi mai departe bârfele şi scandalul.

În acea vară, Ludwig îşi petrecu mult timp şi cu mătuşa lui, împărăteasa Măria Alexandrovna, care venise la Kissingen împreună cu soţul ei, tarul Rusiei, Alexandr al II-lea. Ea împărţea un punct de atracţie cu Elizabeth, ceea ce o făcea irezistibilă pentru Ludwig; şi anume acela de a fi o femeie mai în vârstă, măritată, şi care nu reprezenta nici o ameninţare feminină. Când Măria Alexandrovna îşi schimbă locul de odihnă, poposind un timp în staţiunea balneară Schwalbach, Ludwig o urmă. Nu-şi ascunse pasiunea nebună, spre marea mâhnire a suitei sale. Într-o zi, secretarul său de cabinet, Pfistermeister, îi reproşa cu îndrăzneală lui Ludwig, spunându-i: „si totuşi, Maiestatea Voastră, împărăteasa ar putea prea bine să vă fie mamă.” „Oh, cât mi-aş dori!”, îi replică regele suspinând din greu.9

Desi, în mod oficial, Ludwig făcea pur şi simplu un număr de vizite de politeţe confraţilor suverani, în realitate, se informa cu discreţie despre fiica mai mică a monarhilor ruşi, Marea Ducesă Mărie. Insă, până la urmă, Ludwig nu manifestă un interes deosebit fată de Marea Ducesă, care, la numai zece ani, era cu mult prea nevârstnică pentru măritiş. Dar investigaţiile prudente ale regelui îi liniştiră pe membrii guralivi ai curţii miincheneze care începuseră să sugereze că el ar trebui să se căsătorească şi să-şi asigure un urmaş cât mai curând posibil.

Nimic nu se materializa din intenţionata alianţa cu dinastia rusă. Ludwig rămase totuşi extrem de ataşat de împărăteasa Măria şi-i dedica mult timp împărtăşindu-i probleme de viaţă şi aspiraţiile sale. Sensibilă şi dând dovadă de duioşie maternă, Măria Alexandrovna îl asfygele nebun culta cu luare-aminte pe tânărul romantic care-şi descărca sufletul, vărsându-şi toate necazurile. Când Ludwig părăsi în fine staţiunea Schwalbach, ducea cu sine o scrisoare ciudat de profetică de la ţarina: „Mă tem că există în tine un imbold către singurătate, către autoizo-lare de lume şi oameni, îţi înţeleg această înclinaţie, pentru ca mă caracterizează şi pe mine. Dar în poziţia înaltă în care ne-a miruit Dumnezeu, nu suntem câtuşi de putin îndreptăţiţi la toate acestea.”10

Wagner

=La nici o lună după urcarea pe tronul bavarez, Ludwig avu o întrevedere premonitorie cu secretarul său de cabinet, Franz von Pfistermeister. În timpul audientei, tânărul rege pomeni pentru prima dată numele lui Richard Wagner. Oraşul Miinchen ţinea un aşa-zis Registru al persoanelor străine în care erau înscrise cu regularitate numele tuturor vizitatorilor. Se zvonise că Wagner trecuse de curând prin capitala Bavariei; dar când Ludwig dobândi registrul, nu găsi consemnat numele compozitorului, îl întrebă pe Pfistermeister de ce nu fusese înregistrat Wagner, la care secretarul de cabinet ceru lămuriri: „Care Wagner?” – întrucât acest nume de familie era destul de răspândit. Regele îi răspunse prompt că în ceea ce-1 priveşte nu exista decât un singur şi unic Wagner, nimeni altul decât muzicianul Richard Wagner. Acestea fiind spuse, Ludwig îi ordonă lui Pfistermeister să înceapă imediat o anchetă pentru descoperirea compozitorului şi să-1 aducă fără întârziere la Miinchen.1

Secretarul de cabinet întreprinse mai întâi o călătorie spre Penzing, unde, după cât se ştia, Wagner locuise în nebun ultima vreme, dar vila închiriată de compozitor rămăsese pustie. Unul dintre prietenii lui Wagner îl înştiinţa că muzicianul plecase în Rusia, iar Pfistermeister îi telegrafie regelui comunicându-i vestea că Wagner nu putea fi găsit pentru nimic în lume. Totuşi, Ludwig refuză să se lase expediat cu o scuză oarecare. Prin urmare, îi trimise un răspuns categoric: „Conţinutul telegramei tale m-a scandalizat. Hotărârea mea rămâne neclintită: porneşte în căutarea lui Wagner cât de repede cu putinţă şi fără să atragi atenţia… Este extrem de important ca această dorinţă păstrată în suflet demult să mi se realizeze curând.”2 Secretarul de cabinet îl prinse în fine din urmă pe Wagner în Stuttgart. În seara de 2 mai 1864, compozitorul sosise în vizită la nişte prieteni, când un servitor îi aduse un bilet de la un bărbat care aştepta informaţii la uşă şi pe care se putea citi: „Franz von Pfistermeister, Secretar particular al regelui Bavariei”. Wagner suspectă de îndată că îl urmărea unul dintre numeroşii săi creditori şi fugi la hotel, unde începu să-şi împacheteze lucrurile personale. Dar numaidecât îl întrerupse administratorul hotelului, informându-1 că acel om misterios trecuse şi pe acolo putin mai devreme în aceeaşi seară. Sătul până-n gât de atâta goană ca să-şi salveze pielea, Wagner se hotărî fără tragere de inimă să dea ochi cu străinul în dimineaţa următoare, în acea noapte, se zvârcoli în somn, temându-se de tot ce putea fi mai rău.

A doua zi dimineaţa, la ora zece, Pfistermeister se prezentă în fata lui Wagner cu aceste cuvinte care trebuie să i se fi părut acestuia din urmă de-a dreptul incredibile: /, Am deosebita onoare să fiu secretarul personal al Maiestăţii Sale, regele Ludwig al II-lea al Bavariei. Preamăritul meu stăpân mi-a încredinţat importanta misiune de a vă invita la curtea regală şi de a vă ruga stăruitor să veniţi neîntârziat.”3 îi înmâna muzicianului o fotografie a tânărului suveran înrămată în argint şi un inel cu rubin, îi remise, de asemenea, un mesaj de la Ludwig: „La fel cum arde această piatră preţioasă ca o flacără vie, tot aşa ard şi eu de dorinţa să-1 văd pe creatorul libretului şi partiturii muzicale pentru opera «Lohengrin» „.4 Pfister-meister îi motivă cu putere că regele promisese să facă tot ce era omeneşte cu putinţă pentru a-1 ajuta pe compozitor să-şi atingă scopurile; dacă Wagner îşi dădea consimţământul, atunci trebuia să fie gata să-1 însoţească numaidecât pe Pfistermeister până la Miinchen.