Hannibal în spatele măȘtii

Capitolul 51

Un camion din stocurile armatei, cu prelată nouă, era parcat vizavi de laboratorul de anatomie, blocând jumătate din stradă. În mod surprinzător, nu era niciun tichet de amendă pus la parbriz. Hannibal încercă cheia lui Milko la ușa șoferului. Se deschise. Un plic de hârtie era pus pe parasolarul din partea șoferului. Îl cercetă în grabă.

O rampă din carcasa camionului îi permise să-și urce motocicleta sub prelată. Conduse camionul la Porte de Montempoivre, în apropiere de Bois de Vincennes, și puse camionul într-o parcare aflată în apropierea căii ferate. Încuie numerele de înmatriculare în cabină, sub banchetă.

•

Hannibal Lecter stătea călare pe motocicletă într-o livadă din vârful dealului, mâncând șuncă și câteva smochine africane foarte gustoase, descoperite în piața din Rue de Buci. Putea să vadă cum drumul cobora dealul și, la jumătate de kilometru mai departe, intrarea în casa lui Vladis Grutas.

Livada era plină de albine și mai multe bâzâiseră în jurul smochinelor până le acoperise cu un șervet. Garcia Lorca, care se bucura din nou de succes la Paris, spunea că inima este ca o livadă. Hannibal se gândea la imaginea asta și se gândea, ca orice tânăr, la formele piersicilor și perelor, când camionul unui zidar trecu pe lângă el și se opri la poarta lui Grutas.

Hannibal ridică binoclul militar al tatălui său.

Casa lui Vladis Grutas era un conac în stil Bauhaus, ridicat în 1938 pe terenul unei ferme, având vederea către râul Essonne. Fusese părăsită în anii de război și, fără streșini, apa se infiltrase în șiroaie cenușii pe pereții albi. Întreaga fațadă principală și una din cele laterale fuseseră revopsite într-un alb strălucitor, iar pe celelalte erau înălțate schelele. În timpul Ocupației, servise germanilor drept sediu de stat-major, iar ei o protejaseră suplimentar.

Cubul din sticlă și beton fusese înconjurat cu un gard de sârmă. Intrarea era supravegheată dintr-o gheretă care arăta ca o cazemată. Vizorul gheretei fusese acum mascat cu un ghiveci cu flori. Prin fereastră, o mitralieră putea acoperi drumul, spulberând totul până departe.

Doi bărbați ieșiră din gheretă, unul blond, celălalt brunet și acoperit de tatuaje. Foloseau o oglindă cu un mâner lung pentru a vedea ce-i sub camion. Zidarii fură nevoiți să coboare și să-și arate actele. Au urmat strângeri de mână și bătăi pe umeri. Paznicii lăsară camionul să intre.

Hannibal merse cu motocicleta până la un pâlc de copaci și o ascunse în tufișuri. Făcu praf aprinderea cu un fir de sârmă bine ascuns și puse un bilet pe șa, în care spunea că e plecat după piese de schimb. Merse o jumătate de oră pe drumul de coastă, apoi făcu autostopul până la Paris.

•

Rampa de încărcare de la Gabrielle Instrument Co. se află pe Rue de Paradis, între un negustor de corpuri de iluminat și un atelier de reparat cristale. În ultima lor sarcină pe ziua în curs, oamenii încărcau un Bösendorfer în camionul lui Milko, împreună cu un scaun ambalat separat. Hannibal semnă factura Zigmas Milko, rostind numele încetișor în timp ce scria.

Camioanele companiei de aparatură de măsură soseau și ele la sfârșitul zilei. Hannibal așteptă până când o șoferiță coborî dintr-un camion. Nu arăta rău în salopetă și avea mersul nervos al franțuzoaicelor. Ea intră în clădire și reapăru peste câteva minute în niște pantaloni largi și o bluză, ducându-și salopeta sub braț. O puse pe aceasta în portbagajul unei biciclete cu motor. Simți privirea lui Hannibal asupra ei și își întoarse fața de fetiță către el. Ea își alese o țigară din pachet, el o aprinse.

— Merci, domnule… Zippo.

Femeia era o franțuzoaică de viață, animată, care-și rotea tot timpul ochii în cap și fuma cu gesturi exagerate.

Colegii care încărcau camionul se apropiară sa audă conversația, dar nu-i auziră decât râsetul. În timp ce vorbeau, ea se uită la Hannibal și, treptat, cochetăria se potoli. Părea fascinată de el, aproape hipnotizată. Porniră împreună în lungul străzii, spre un bar.

•

Mueller era de serviciu la poartă împreună cu un german, Gassmann, care tocmai își încheiase contractul cu Legiunea Străină. Mueller încerca să-i vândă un tatuaj când apăru pe drum camionul lui Milko.

— Uite minune, Milko se întoarce de la Paris, spuse Mueller.

Gassmann avea vederea mai bună.

— Ăsta nu-i Milko.

Ieșiră afară.

— Unde-i Milko? o întrebă Mueller pe femeia de la volan.

— De unde să știu eu? Mi-a plătit să vă aduc pianul ăsta. Spunea că va fi plecat câteva zile. Musculoșilor, dați-mi jos motoreta din spate.

— Cine te-a plătit?

— Domnul Zippo.

— Vrei să spui Milko.

— Corect, Milko.

O mașină de aprovizionare se opri în spatele camionului de cinci tone și așteptă, în timp ce șoferul bătea darabana pe volan.

Gassmann ridică prelata camionului. Văzu cutia unui pian și încă un colet mai mic pe care scria: PENTRU PIVNIȚA DE VINURI – PASTRAȚI LA LOC RECE. Motoreta era legată de aripa camionului. Camionul avea și o rampă mobilă, dar îi era mai ușor să o ia pe sus.

Mueller sosi să-l ajute pe Gassmann cu motoreta. Se uită la femeie.

— Bei ceva?

— Nu aici, spuse ea, încălecând pe motoretă.

— Motoreta aia parcă scoate vânturi, strigă Mueller după ea, în timp ce se îndepărta.

— O să o cucerești sigur cu așa cuvinte drăguțe, spuse celălalt neamț.

•

Acordorul de piane era un bărbat scheletic, cu dinții rari și un rictus pe față așa cum avea Lawrence Welk. Când termină de acordat Bösendorfer-ul negru, se schimbă în costumul lui alb, demodat, și cântă la el în timp ce soseau oaspeții lui Grutas. Sunetul pianului părea fragil așa cum stătea pe podeaua de gresie și era înconjurat de suprafețele vitrate mari ale clădirii. Rafturile de sticlă și oțel ale unei biblioteci din apropierea pianului bâzâiau la si bemol până când mută cărțile, apoi bâzâiră la si. Cât timp făcuse acordajul, folosise un scaun de bucătărie, dar nu dori să stea pe el atunci când cântă.

— Unde să stau? Unde este scaunul pianului? întrebă el o servitoare, care îl întrebă pe Mueller.

Mueller îi găsi un scaun de înălțimea potrivită, dar care avea brațe.

— O să cânt cu coatele pe sus, spuse acordorul.

— Taci și cântă muzică americană, îl repezi Mueller. Muzică pentru cocktail vrea, solo.

La bufet se aflau treizeci de oaspeți, epave ale războiului. Ivanov, de la ambasada sovietică era și el acolo, mult prea bine îmbrăcat pentru un funcționar al statului. Vorbea cu un sergent american care ținea contabilitatea la depozitul armatei americane în Neuilly. Sergentul purta un mufti, un fel de robă într-o culoare ce-i scotea în evidență tumoarea în formă de păianjen de pe nas. Iar episcopul din Versailles era însoțit de un acolit care-și rodea unghiile.

În lumina neiertătoare, costumul negru al episcopului strălucea verzui, observă Grutas când îi sărută inelul. Vorbiră câteva clipe despre cunoștințele comune din Argentina. Mulți dintre musafiri păreau veniți direct de la Vichy.

Pianistul zâmbi scheletic publicului și începu să aproximeze câteva melodii ale lui Cole Porter. Nu prea știa engleza și de multe ori era obligat să improvizeze.

— Night and day, you are the sun. Only you beneese the moon, you are the one.

•

Subsolul era cufundat în întuneric. Un singur bec lumina lângă scări. Se auzea încet muzica de sus.

Un perete al beciului era acoperit de un stelaj cu vinuri. În apropiere erau mai multe colete, unele deschise, cu talașul ieșit pe afară. O chiuvetă din inox zăcea pe jos lângă un tonomat cu fise Rock-Ola Luxury Light-Up, cu ultimele noutăți. Lângă peretele cu vinuri era coletul pe care scria PENTRU PIVNIȚA DE VINURI – PĂSTRAȚI LA LOC RECE. Din el se auzea un scârțâit ușor.

•

Pianistul cântă ceva mai tare ca să acopere câteva versuri de care nu era sigur.

— Wheter me or you depart, no matter darling I’m apart, I think of you Night and Dayyy…

Grutas trecea printre musafiri, strângându-le mâinile. Cu o mișcare delicată a capului îl invită pe Ivanov în bibliotecă. Totul era extrem de modem, o masă cu picioare metalice și blat de sticlă și o sculptură după Picasso, de Anthony Quinn, intitulată Logic Is a Woman’s Behind. Ivanov evaluă sculptura.

— Îți place? întrebă Grutas.

— Tatăl meu era curator la Sankt Petersburg, pe când mai exista Sankt Petersburg.

— Poți să o atingi, dacă vrei, spuse Grutas.

— Mulțumesc. Aparatura pentru Moscova?

— Șase frigidere sunt în tren spre Helsinki. Kelvinator. Tu ce ai pentru mine? întrebă Grutas neputând să se abțină să pocnească din degete.

Din cauza pocniturii, Ivanov îl făcu pe Grutas să aștepte cât timp studie bucile din piatră.

— La ambasadă nu există niciun dosar al băiatului, spuse el într-un târziu. A făcut rost de viză pentru Lituania propunând să scrie un articol pentru L’Humanité. Se presupunea că va fi despre cât de bună este colectivizarea după ce fermele familiei au fost naționalizate și cât de încântați sunt țăranii să se mute la oraș și să lucreze la uzina de apă. Un aristocrat care susținea revoluția.

Grutas râse zgomotos.

Ivanov puse o fotografie pe birou și o împinse spre Grutas. Lady Murasaki și Hannibal în fața clădirii în care se afla locuința ei.

— Când a fost făcută?

— Ieri-dimineață. Milko era împreună cu omul meu când a fost făcută. Tânărul Lecter este student, muncește mult noaptea, doarme undeva în clădirea facultății de medicină. Omul meu i-a arătat totul lui Milko – altceva nu vreau să știu.

— Când l-ai văzut ultima dată pe Milko?

Ivanov îl privi pătrunzător.

— Ieri. Ceva rău?

Grutas ridică din umeri.

— Poate că nu. Cine este femeia?

— Mama vitregă, sau ceva de genul ăsta. E frumoasă, spuse Ivanov atingând bucile din piatră.

— Are un fund ca ăsta?

— Nu cred.

— Poliția franceză își face și ea veacul pe acolo?

— Un inspector, Popil.

Grutas strânse din buze și, pentru o clipă, păru să uite de prezența lui Ivanov.

•

Mueller și Gassmann se uitau la mulțime. Luau paltoanele și aveau grijă ca nimeni să nu fure nimic. În garderobă, Mueller îl trase pe Gassmann de papion, întinzând elasticul, apoi îi dădu drumul la loc.

— Ai putea să-l folosești drept elice și să zbori ca un elf? întrebă Mueller.

— Mai trage tu o dată și o să descoperi că ești pe drumul către iad, îl avertiză Gassmann. Uită-te la tine. Cămașa mototolită. Nu ai făcut niciodată armata?

Fură nevoiți să-l ajute să descarce pe omul de la firma de catering. Ducând în subsol o masă de banchet demontată, nu văzură cum era mascată sub scară o mănușă de cauciuc, umflată, suspendată deasupra unei farfurii cu o pulbere, cu o capsă care ducea la un recipient metalic de trei kile. Reacțiile chimice sunt mai lente când temperatura coboară. În subsolul lui Grutas, erau cu cinci grade mai puțin decât în laboratorul facultății de medicină.