• PARTEA A DOUA
„Când spun că mila stă
Între pereți de lemn
Mă refer la fiara cu gheare
Și colții însângerați.”
LAWRENCE SPINGARN
Capitolul 33
Pe scena principală a Operei din Paris, doctorul Faust vedea cum se scurge timpul pactului semnat cu diavolul. Hannibal Lecter și Lady Murasaki priveau spectacolul dintr-o lojă privată aflată în stânga scenei, în timp ce Faust depunea toate eforturile să scape de flăcările ce izbucneau din plafonul colosalului teatru al lui Garnier.
La optsprezece ani, Hannibal se regăsea în Mefistofel și-l disprețuia pe Faust, dar asculta ușor neatent momentul culminant. O sorbea din ochi pe Lady Murasaki, în ținuta ei de operă. Licăriri de lumină veneau din lojele opuse, când domnii de acolo întorceau de la scenă binoclurile de teatru ca să o admire și ei.
Pe fundalul luminilor scenei, el îi vedea silueta așa cum o văzuse pentru prima dată la castel, pe când era un copil. Imaginile veneau în ordine: negrul lucios al unei ciori care bea apă din burlan, luciul părului lui Lady Murasaki. Mai întâi silueta, apoi deschisese fereastra și lumina îi căzuse pe față.
Hannibal străbătuse un drum lung pe puntea viselor. Crescuse suficient cât să poată purta hainele defunctului conte, în timp ce Lady Murasaki rămăsese neschimbată.
Mâna ei atinse materialul rochiei, iar el auzi foșnetul hainelor pe deasupra muzicii. Știind că ea poate să-i simtă privirea, se uită în altă parte, studie loja.
Loja avea caracteristicile ei particulare. În spatele fotoliilor, ascunse de privirile celor din partea opusă, se afla o banchetă joasă pe care îndrăgostiții se puteau retrage în timp ce orchestra își vedea de ale ei… În stagiunea trecută, un domn mai în vârstă suferise un atac de cord în acel loc, în timp ce se auzeau ultimele măsuri din Zborul albinei, așa cum aflase Hannibal de la serviciul de ambulanță.
Hannibal și Lady Murasaki nu erau singuri în lojă.
În primul rând stătea comisarul poliției Prefecturii Paris, împreună cu soția, ceea ce trăda sursa biletelor avute de Lady Murasaki. De la inspectorul Popil, evident. Ce ușurare că Popil însuși nu putuse ajunge și el… probabil reținut de anchetarea unei crime, putea spera că va fi o anchetă consumatoare de timp și cât mai periculoasă, în aer liber, poate pe cea mai cruntă vreme, sub amenințarea trăsnetului ucigător.
Luminile se aprinseră și tenorul Beniamino Gigli primi lungile aplauze pe care le merita, și asta din partea unei audiențe pretențioase. Comisarul de poliție și soția lui se întoarseră și strânseră mâinile celor din boxă, palmele tuturor fiind încă amorțite de la aplauze.
Soția comisarului era extrem de curioasă din fire. Ea îl abordă pe Hannibal, care atingea perfecțiunea îmbrăcat cu hainele contelui, și nu se putu abține să nu-i pună o întrebare.
— Tinere, soțul meu mi-a spus că ești cel mai tânăr om admis la o școală de medicină din Franța.
— Înregistrările nu sunt complete, doamnă. Poate că sunt ucenici ai chirurgilor care…
— Este adevărat că citești cursurile o singură dată și le înapoiezi la librărie până să se împlinească o săptămână, ca să-ți primești banii înapoi?
Hannibal zâmbi.
— Nu, doamnă, nu este chiar așa, spuse el. „Oare de unde are această informație? Din același loc ca și biletele.”
Hannibal se apropie de doamnă. Căutându-și drumul către ieșire, căută privirea comisarului și prinse mâna doamnei, șoptind:
— Asta-i o adevărată crimă.
Comisarul era în toane bune după ce-l văzuse pe Faust suferind pentru păcatele lui.
— O să închid ochii, tinere, dacă mărturisești totul soției mele.
— Adevărul, doamnă, este că nu-mi primesc toți banii înapoi. Librăria păstrează două sute de franci ca taxă pentru deranj.
Mai încolo, pe scările impozante ale operei, pe sub lampadare, Hannibal și Lady Murasaki coborau mai repede decât Faust ca să scape de mulțime, arcadele pictate zburând pe deasupra lor, peste tot aripi, pictate sau sculptate. Taxiurile din Piața Operei. Un vânzător de mangal împuțea aerul cu mirosul coșmarului faustian. Hannibal chemă un taxi.
— Mă miră că i-ai spus inspectorului Popil despre cursurile mele, spuse odată suit în mașină.
— A descoperit asta singur, replică Lady Murasaki. Apoi i-a spus comisarului și acesta i-a spus soției sale. Ea dorea să flirteze. Doar nu ești prostuț din naștere, Hannibal.
„Nu-i place să se afle cu mine în spații închise; se vede asta din nervozitatea ei.”
— Scuze.
Îl privi scurt când taxiul trecu pe sub un felinar.
— Ura îți întunecă judecata. Inspectorul Popil stă în preajma ta pentru că îl intrigi.
— Nu, doamnă, tu îl intrigi. Mă așteptam să te fi oripilat cu versurile lui…
Lady Murasaki nu satisfăcu curiozitatea lui Hannibal.
— Știe că ești primul din grupă, spuse ea. Este mândru de asta. Iar interesul lui este, în mare parte, benign.
— În mare parte benign nu este un diagnostic să te bucure.
Copacii înmuguriseră în Place des Vosges și mirosul lor se răspândea în noaptea de primăvară. Hannibal dădu drumul taxiului, simțind chiar și în întunericul logiei privirea scurtă aruncată de Lady Murasaki. Hannibal nu mai era un copil, nu mai înghițea orice.
— O plimbare pe jos, de o oră, o să-mi prindă bine, spuse el.
Capitolul 34
— Ai timp de un ceai, zise Lady Murasaki.
Îl invită pe terasă, preferând în mod evident să stea afară cu el. Nu știa ce să creadă despre asta. El se schimbase, ea nu. O briză de aer și lampa cu gaz străluci mai puternic. Când turna ceaiul verde, putu să-i vadă pulsul la încheietură, iar mirosul delicat al mânecii ei îl pătrunse ca și cum ar fi fost al lui.
— O scrisoare de la Chiyoh, spuse ea. Și-a terminat contractul. Diplomația nu o mai mulțumește.
— Este fericită?
— Așa cred. Toate s-au potrivit bine, dacă iei în considerare vechiul sistem de valori. Cum pot eu să o dezaprob – scrie că a făcut exact ce am făcut și eu – că urmează ce-i spune inima?
— Încotro?
— Un tânăr de la Universitatea Kyoto, facultatea de inginerie.
— Aș dori să o știu fericită.
— Aș dori să te știu fericit. Dormi bine, Hannibal?
— Când am timp. Mai trag câte un pui de somn pe canapea, când nu pot să dorm în camera mea.
— Știi la ce mă refer.
— Dacă visez? Da. Tu nu vizitezi Hiroshima ta în vis?
— Nu forțez astfel de vise.
— Trebuie să-mi aduc aminte, indiferent de metode.
La plecare, în fața ușii, ea îi dădu un pachet cu o gustare și un plic cu ceai de mușețel.
— Ca să dormi, spuse ea.
Îi sărută mâna lui Lady Murasaki, nu sărutul superficial impus de politețea franceză, ci un sărut cât să-i simtă gustul.
El spuse acel haiku pe care îl scrisese pentru ea cu mult timp în urmă, în noaptea cu măcelarul.
Bâtlanul nopții dezvăluit
de răsăritul lunii…
Care-i mai drag?
— Nu-i cel mai reușit, spuse ea, zâmbind, punându-i mâinile pe inima, așa cum o făcuse pe când el avea treisprezece ani.
Apoi își luă mâinile, iar locul de pe piept îl simți rece.
— Chiar înapoiezi cărțile?
— Da.
— Înseamnă că ții minte tot ce era în ele.
— Tot ce este important.
— Înseamnă că ții minte cât de important este să nu-l necăjești pe inspectorul Popil. Cât timp nu-l provoci, este inofensiv pentru tine. Și pentru mine.
•
„S-a enervat ca și cum ar fi pus pe ea un chimonou pentru iarnă. Dacă așa văd lucrurile, oare pot să mă opresc să mă mai gândesc la ea așa cum era în baia castelului, cu mult timp în urmă, cu fața și sânii precum nuferii? Precum crinii roz și catifelați din șanțul cu apă? Pot? Nu pot.”
•
Porni prin noapte, nemulțumit de cum i se auzeau pașii pe o stradă, pe a doua, apoi ieși de pe străzile înguste din Marais pentru a traversa pe podul Louis Phillippe, cu Sena curgând pe sub pod și podul luminat de lună.
Văzută dinspre răsărit, Notre Dame părea un păianjen uriaș cu contraforturile asemănătoare unor picioare și numeroșii ochi ai ferestrelor sale rotunde. Hannibal văzu păianjenul-catedrală de piatră trecând pe deasupra orașului, în întuneric, înghițind trenul din Gare d’Orsay, ca pe un vierme, sau, și mai bine, un gustos inspector de poliție care ieșea din cartierul general din Quai des Orfèvres, la un salt distanță.
Traversă podul pietonal către Ile de la Cite și înconjură catedrala. Din Notre Dame se auzea repetiția unui cor.
Hannibal făcu o pauză sub arcadele intrării principale, privind Judecata de Apoi sculptată pe arcele de deasupra ușii. O considera un ecran în palatul memoriei sale, pentru a înregistra complexa disecție a gâtului: acolo, pe grinda de sus, Arhanghelul Mihail ținea o balanță ca și cum el însuși ar fi făcut o autopsie. Balanța Arhanghelului nu diferea cu mult de osul hioid și era înconjurat de sfinții mastoidieni. Grinda de jos, pe care condamnații erau duși în lanțuri, putea fi clavicula, iar succesiunea de arce putea modela învelișurile structurale ale gâtului, un catehism ușor de memorat, „sternohioid, omohioid, tirohioid/jugulara, Amin”.
Nu, nu mergea. Problema era lumina. Ecranele din palatul memoriei trebuiau să fie bine luminate, cu spații generoase între ele. În plus, piatra murdară era de o singură culoare. Hannibal greșise o întrebare la un test din cauză că răspunsul era întunecat, iar în palatul minții îl plasase pe un fundal întunecat. Disecția complexă a triunghiului cervical programată pentru săptămâna viitoare avea nevoie de un ecran clar, spațios.
Ultimii coriști ieșiră din catedrală, ducându-și hainele pe braț. Hannibal intră. Notre Dame era toată în întuneric, cu excepția lumânărilor. Se duse la Sfânta Ioana d’Arc, sculptată în marmură în apropierea porții sudice. Înaintea ei, un rând de lumânări pâlpâiau în curentul de aer al ușii. Hannibal se sprijini de un pilastru, în întuneric, și-i privi chipul printre flăcări. Focul de pe hainele mamei sale. Flăcările lumânărilor se reflectau roșietice în ochii lui.
Jocul flăcărilor pe chipul Ioanei d’Arc îi schimba mereu acesteia expresia, ca și cum s-ar fi aflat în bătaia vântului. Amintiri, amintiri. Hannibal se întrebă dacă Sfânta Ioana n-ar fi preferat alte ofrande decât focul. Știa că mama lui și-ar fi dorit.
Pașii paracliserului care se apropia, clinchetul cheilor care venea mai întâi ca ecou reflectat de zidul cel mai apropiat, apoi de boltă, pașii cu sunetul dublat, care răsunau pe podea, apoi veneau ca ecou din întuneric.
Paracliserul văzu mai întâi ochii lui Hannibal, reflectând lumina roșietică a flăcărilor, și simțul de conservare îi dădu o strângere de inimă. Simți furnicături pe ceafă și își făcu semnul crucii cu legătura de chei. Ah, era numai un om, ba chiar unul foarte tânăr. Paracliserul făcu să sune cheile în fața lui ca o cădelniță.
— Este timpul, spuse el și indică ieșirea cu o mișcare din bărbie.
— Da, este timpul, a trecut timpul, răspunse Hannibal și ieși în noapte prin ușa laterală.
Dostları ilə paylaş: |