Harry potter prizonier la azkaban
Yüklə 2,47 Mb.
|
| O să trăiesc împreună cu naşul meu! N-o să-i mai văd niciodată pe unchiul şi pe mătuşa mea!
Se forţă să nu se gândească decât la Sirius, şi la nimic altceva, şi începu incantaţia: — Expecto patronum! Expecto patronum! Black tresări violent, se întoarse cu faţa în sus şi rămase nemişcat, de o paloare cadaverică. N-o să păţească nimic! O să stau împreună cu el! — Expecto patronum! Expecto patronum! Hermione, ajută-mă şi tu! Expecto patronum! — Expecto..., începu Hermione. Expecto... Expecto... Dar nu fu în stare să termine. Dementorii se apropiau tot mai mult, fiind acum la mai puţin de jumătate de metru de ei. Formaseră un fel de zid în jurul lui Harry şi Hermione şi se apropiau tot mai mult de... — Expecto patronum! strigă Harry, încercând să alunge ţipătul din urechile lui. Expecto patronum! O dâră subţire, argintie, ţâşni din bagheta lui, plutind în faţa sa. În acel moment, Harry o văzu pe Hermione leşinând lângă el. Era singur... Complet singur... — Expecto patronum! Expecto patronum! Harry îşi simţi genunchii atingând iarba umedă şi rece. Cu un efort supraomenesc, încercă să se gândească iar... Sirius era nevinovat... Total nevinovat... N-o să păţească nimic! O să stau cu el! — Expecto patronum! strigă el cu ultimele puteri. La pâlpâirea slabă a tremurătorului Patronus produs de el, Harry văzu un Dementor, oprindu-se la câţiva paşi de el. Nu putea să meargă mai departe de ceaţa slabă... O mână subţire, cadaverică, ieşi de sub pelerină. Dementorul încerca să alunge ceaţa slabă, produsă de Harry. — Nu... Nu, mai zise Harry. E nevinovat... Expecto... Expecto pa tron um... Harry îi vedea în jurul lui şi le auzea răsuflarea şuierătoare. Dementorul care stătea cel mai aproape de el, păru să cântărească situaţia. Apoi, îşi ridică braţele scheletice şi îşi îndepărtă gluga. Unde ar fi trebuit să fie ochii, nu era decât piele pământie, întinsă la maximum peste orbitele goale. Dar văzu o gură... O gură deschisă, o gaură, de fapt, fără nici o formă, care absorbea aerul cu un zgomot înfiorător. Harry fu cuprins de panică. O frică teribilă îl paraliză, pur şi simplu. Nu se mai putea mişca şi nici vorbi. Patronus produs de el pâlpâi şi mai tare şi dispăru. Ceaţa îl învăluia tot mai mult. Trebuia să reziste... Expecto patronum!... Nu mai vedea nimic... Expecto patronum!... Întinse mâna spre Sirius şi îl prinse de braţ... Nu... N-aveau cum să-l ia cu ei... Dar o pereche de mâini osoase şi puternice îl prinseră pe Harry de gât şi încercau să-l îndrepte cu faţa în sus. Simţea deja răsuflarea Dementorului... Ştia că vroia să termine cu el mai întâi... În urechi îi răsună strigătul disperat al mamei lui... Probabil că acela era ultimul lucru pe care avea să-l mai audă vreodată... Apoi, copleşit de ceaţa apăsătoare, lui Harry i se păru că vede o ceaţă tremurătoare, argintie, care se făcea tot mai mare... I se păru că se cufundă şi mai mult în iarbă... Cu faţa în jos, mult prea slăbit ca să se poată mişca, Harry deschise ochii. O lumină strălucitoare scălda totul în jur. Ţipătul dispăruse din urechile lui şi parcă nu mai era atât de frig... Ceva îi alunga pe Dementori... Lumina puternică îi înconjura... pe el, pe Sirius şi pe Hermione... Zgomotele şuierătoare ale respiraţiei Dementorilor se îndepărtau... Era cald din nou, în jurul lor... Recăpătându-şi încet forţele, Harry ridică puţin capul şi în lumina aceea văzu un animal care traversa lacul... Ştergându-şi sudoarea care i se prelingea în ochi, Harry se uită mai bine, încercând să-şi dea seama ce fel de animal era acela... Părea un unicorn. Străduindu-se să nu-şi piardă iar cunoştinţa, Harry văzu că unicornul se opreşte, odată ajuns pe malul celălalt al lacului. Pentru o clipă, Harry îşi dădu seama că unicornul fusese chemat acolo de cineva, care acum îl mângâia pe cap... Cineva care i se păru foarte cunoscut... Dar, nu... nu putea să fie el... Harry nu mai înţelegea nimic. Nu mai putea să gândească. Simţi că îl părăsesc iar puterile şi leşină în iarbă. — Capitolul XXI — Yüklə 2,47 Mb. Dostları ilə paylaş:
|