Harry potter prizonier la azkaban

DIN NOU POŞTA VIA BUFNIŢĂ
— Harry!

Hermione îl trăgea de mânecă, uitându-se îngrijorată la ceas. Mai avem exact zece minute să ajungem înapoi, în ari­pa spitalului, fără să ne vadă nimeni... Înainte ca Dumble-dore să închidă uşile...

— Bine, zise Harry, dezlipindu-şi cu greu privirile de pe cer. Să mergem!

Se strecurară pe uşa din spatele lor şi coborâră o scară în spirală. Când ajunseră aproape jos, auziră voci. Se lipiră de perete şi îşi ascuţiră urechile. Păreau să fie Fudge şi Ples­neală. Mergeau grăbiţi pe culoarul de la baza scărilor.

— Sper ca Dumbledore să nu ne facă greutăţi, zicea Ples­neală. Sărutul Dementorului va fi executat imediat?

— Da, de îndată ce Macnair se întoarce cu Dementorii. Toată povestea asta cu Black a fost chiar jenantă. Nici nu ştii cu câtă nerăbdare aştept să-i informez pe cei de la „Profetul Zilei” că în sfârşit l-am prins pe Black! Cred că or să vrea să-ţi ia şi ţie un interviu, Plesneală... Şi, de îndată ce Harry îşi va recăpăta raţiunea, va dori şi el, desigur, să le spună celor de la ziar cum l-ai salvat tu...

Harry îşi încleşta maxilarele. Observă rânjetul lui Ples­neală, în timp ce trecea împreună cu Fudge, pe lângă nişa în care se ascunsese el şi Hermione. Paşii se îndepărtară, până nu se mai auziră deloc. Harry şi Hermione mai aştep­tară câteva secunde, ca să fie siguri că plecaseră, apoi o luară la fugă în direcţia opusă. Coborâră o scară, încă una, traversară un coridor... Apoi, auziră un râs nesuferit...

— Peeves! murmură Harry, prinzând-o pe Hermione de încheietură. Intră aici!

Se năpustiră într-o clasă pustie, la timp să nu fie observaţi de Peeves. Peeves părea în toane foarte bune. Sărea şi se în­vârtea pe coridor, prăpădindu-se de râs.

— Oh, ce oribil e! şopti Hermione, lipindu-şi urechea de uşă. Pariez că e aşa de fericit numai fiindcă Dementorii urmează să-i dea Sărutul Morţii lui Sirius...

Hermione se uită iar la ceas.

— Trei minute, Harry!

Aşteptară până ce Peeves se îndepărtă, apoi ieşiră tiptil şi o luară iar la fugă.

— Hermione, ce se întâmplă dacă nu ajungem la timp, înainte de a închide Dumbledore uşile? întrebă Harry, gâfâind.

— Nici nu vreau să mă gândesc, gemu Hermione, uitân­du-se iar la ceas. Un minut!

Ajunseră aproape de intrarea în spital.

— E bine, îşi făcu Hermione curaj. Se aude vocea lui Dum­bledore. Repede, Harry!

Parcurseră ultimii metri de coridor. Uşa se deschise şi puteau vedea deja spatele lui Dumbledore.

— Acum, o să vă încui aici. E, zise el, consultându-şi cea­sul, douăsprezece fără cinci minute. Domnişoară Granger, trei întoarceri ar trebui să fie suficiente... Mult noroc!

Dumbledore ieşi din camera de spital cu spatele, sco­ţându-şi bagheta, ca să zăvorască uşa. Harry şi Hermione intrară în panică. Dumbledore privi în sus şi un zâmbet pişicher îi apăru pe sub mustaţă.

— Ei? întrebă el, încet.

— Am reuşit! zise Harry dintr-o suflare. Sirius a scăpat! A fugit călare pe Buckbeak!

Dumbledore strălucea de fericire.

— Bravo vouă! Hai, intraţi!

Harry şi Hermione intrară în camera de spital. Nu se afla acolo decât Ron, care zăcea tot fără cunoştinţă, în patul său. În spatele lor, se auzi cheia răsucindu-se în broască. Harry şi Hermione se urcară în paturile lor. Hermione ascunse bine Clepsidra Timpului între faldurile robei ei. În acel moment, se întoarse şi Madam Pomfrey, din biroul ei.

— Parcă l-am auzit pe domnul director plecând, zise ea. Sper că acum pot să am şi eu grijă de pacienţii mei...

Era într-o dispoziţie foarte proastă. Harry şi Hermione acceptară ciocolata, pe care le-o dădu ea, fără nici un fel de protest. Madam Pomfrey aşteptă, ca să se asigure că o mân­caseră pe toată. Dar Harry abia putea înghiţi. Atât el, cât şi Hermione, aşteptau cu sufletul la gură... Apoi, deodată, în timp ce luau o a patra bucăţică de ciocolată de la Madam Pomfrey, auziră un murmur care creştea fulgerător în inten­sitate. Voci agitate şi supărate răsunau de undeva, de dea­supra lor...

— Ce-i asta? întrebă Madam Pomfrey, îngrijorată. Vocile nervoase şi revoltate ajunseseră aproape la uşa lor.

Madam Pomfrey îşi aţinti ochii spre uşă.

— Ce-o fi în capul lor? zise ea. Chiar nu-şi dau seama că or să trezească pe toată lumea?

Harry se străduia să înţeleagă ce spuneau vocile. Erau foarte aproape...

— Probabil că a reuşit să se facă nevăzut, Severus. Trebuia să lăsăm pe cineva cu el... Ah, când o să audă mâine presa...

— NU S-A FĂCUT NEVĂZUT! URLĂ PLESNEALĂ. NU TE POŢI FACE NEVĂZUT ŞI NICI APĂREA DIN SENIN ÎN ACEST CASTEL! ASTA... ARE LEGĂTURĂ... CUMVA... CU... POTTER!

— Severus, fii rezonabil! Harry a fost închis în camera asta de spital...

BANG!

Uşa camerei se izbi de perete.

Fudge, Plesneală şi Dumbledore năvăliră în cameră. Numai Dumbledore era perfect calm. Ba chiar părea că îi place întreaga situaţie. Fudge era negru de supărare, dar nici pe departe ca Plesneală...

— SĂ MĂRTURISEŞTI IMEDIAT, POTTER! CE-AI FĂ­CUT? CUM?

— Domnule profesor Plesneală, controlaţi-vă, vă rog! stri­gă Madam Pomfrey.

— Da, Plesneală, păstrează-ţi calmul, interveni şi Fudge. Doar am văzut cu toţii că uşa era încuiată...

— EI L-AU AJUTAT SĂ SCAPE! SUNT SIGUR! ţipă Ples­neală, arătând spre Harry şi Hermione.

Faţa i se strâmbase de mânie, iar din gură împrăştia peste tot numai salivă.

— Calmează-te odată! se supără Fudge. Spui numai aiureli!

— NU-L CUNOŞTI PE POTTER! strigă Plesneală. EL A FĂCUT-O, N-AM NICI O ÎNDOIALĂ!

— Ajunge, Severus, te rog, interveni Dumbledore, cât se poate de calm. Gândeşte-te şi tu puţin... Uşa era încuiată... Eu am încuiat-o acum zece minute, când am plecat. Madam Pomfrey, copiii ăştia au părăsit patul sau nu?

— Sigur că nu! zise Madam Pomfrey. Am stat cu ei, de îndată ce aţi ieşit dumneavoastră!

— Poftim, Severus! zise Dumbledore, cu acelaşi calm. Doar dacă eşti convins că Hermione şi Harry pot fi în două locuri în acelaşi timp... Altfel, nu văd de ce i-am mai deranja...

Plesneală stătea acolo, uitându-se când la Fudge, care era uimit de ieşirea lui, când la Dumbledore, ai cărui ochi scli­peau pe sub ochelari. Se întoarse brusc pe călcâie şi ieşi din încăpere, cu roba fluturând în urma lui.

— Şi-a pierdut complet minţile, zise Fudge, uitându-se după el. Să fiu în locul tău, Dumbledore, l-aş supraveghea îndeaproape.

— Nu, n-are nimic, zise Dumbledore. E doar foarte deza­măgit. Nu l-au mai ţinut nervii...

— Parcă numai el ar fi dezamăgit! făcu Fudge. Să vezi ce-or să se repeadă asupra mea cei de la „Profetul zilei”! L-am prins pe Black şi ne-a scăpat iar de sub nas! Nu mai rămâne decât să afle că a scăpat şi Hipogriful de execuţie şi am ajuns de râsul lumii! Eh... Mai bine plec să-i anunţ pe cei de la Minister...

— Şi Dementorii? întrebă Dumbledore. Sper că îi luaţi de-aici!

— O, sigur, zise Fudge, trecându-şi absent mâna prin păr. Vor trebui să plece... Nu mi-aş fi putut închipui niciodată că vor fi în stare să aplice Sărutul Morţii unui copil complet ne­vinovat! Şi-au pierdut cu totul controlul... Chiar din noaptea asta îi trimit înapoi la Azkaban! Poate punem nişte dragoni la intrarea în castel... Ne mai gândim...

— Ce i-ar mai plăcea lui Hagrid! râse Dumbledore, privin­du-i pe furiş pe Harry şi pe Hermione.

După ce Dumbledore şi Fudge părăsiră camera, Madam Pomfrey se repezi la uşă şi o închise iar cu cheia. Bom­bănind nervoasă, plecă iar în biroul ei.

Se auzi un geamăt slab în celălalt capăt al camerei. Se trezise Ron! Îl vedeau stând în capul oaselor şi frecându-şi nedumerit creştetul.

— Ce... Ce s-a întâmplat? gemu el. Harry? De ce suntem aici? Unde este Sirius? Unde e Lupin? Ce s-a întâmplat?

Harry şi Hermione se priviră cu înţeles.

— Explică-i tu, zise Harry, servindu-se cu încă o bucăţică de ciocolată.
*
Când părăsiră spitalul, a doua zi la prânz, Harry, Ron şi Hermione constatară cu surprindere că nu mai era nimeni în castel. Era clar că, din cauza căldurii şi eliberaţi de povara examenelor, colegii lor se duseseră iar în excursie la Hog­smeade. Nici Ron şi nici Hermione nu simţeau nici o tra­gere de inimă să se ducă şi ei acolo, aşa că hoinăriră împreună cu Harry în jurul castelului, nemaisăturându-se să comen­teze evenimentele extraordinare din noaptea trecută şi în­trebându-se unde erau Sirius şi Buckbeak în acel moment.

Se aşezară pe malul lacului. Uitându-se la calmarul uriaş, care îşi agita tentaculele la suprafaţa apei, Harry pierdu firul conversaţiei şi ochii i se opriră iar pe malul opus al lacului.

Dintr-acolo galopase spre el animalul acela straniu...

Cineva se interpuse între ei şi soare. Umbra uriaşă era a lui Hagrid, care avea ochii umflaţi, dar mai-mai să-i ples­nească pieptul de fericire. Îşi şterse fruntea cu o batistă de mărimea unei feţe de masă şi le zise:

— Ştiu că n-ar trebui să fiu fericit pentru cele petrecute noaptea trecută, dar nu mă pot abţine, fiindcă... Ia să ve­dem, ghiciţi?

— Ce să ghicim? întrebară ei, prefăcându-se tare curioşi.

— Beaky! A scăpat! E liber! Am serbat evenimentul toată noaptea!

— Splendid! exclamă Hermione, aruncându-i lui Ron o privire plină de reproş, fiindcă acesta era pe punctul de a izbucni în râs.

— Da... Probabil că nu l-am legat ca lumea... Mi-am făcut griji totuşi... M-am temut să nu-l fi mâncat cumva profesorul Lupin azi-noapte... Dar el a zis că n-a mâncat nimic peste noapte!

— Cum? întrebă Harry repede.

— Ah, cum n-aţi auzit? întrebă Hagrid, coborându-şi vocea, deşi nu era nici ţipenie de om în jur. Plesneală... Le-a spus Viperinilor că profesorul Lupin e un om-lup! Şi că azi-noapte hoinărea în jurul castelului. Bietul de el... îşi face bagajele acum...

— Îşi face bagajele? strigă Harry. De ce?

— Păi, fiindcă pleacă, zise Hagrid, surprins că Harry îl întrebase aşa ceva. Şi-a dat demisia azi-dimineaţă... A zis că nu vrea să rişte să i se mai întâmple o dată...

Harry sări în picioare.

— Mă duc să-l văd! le zise el prietenilor săi.

— Dar dacă şi-a dat demisia...

— ... nu cred că mai putem face ceva...

— Nu-mi pasă, eu tot mă duc! Ne întâlnim tot aici!

*
Uşa de la biroul profesorului Lupin era deschisă. Îşi strânsese aproape toate lucrurile. Vasul gol, în care stătuse Fluidemul era lângă valiza lui roasă de vreme, care era des­chisă şi aproape plină. Lupin stătea aplecat peste ceva de pe biroul lui. Îşi ridică doar privirea spre Harry.

— Am văzut că vii, zise el zâmbind şi îi arătă „Harta Ştren­garilor”, la care tocmai se uita.

— Hagrid ne-a spus! zise Harry. Că aţi demisionat... Nu e adevărat, nu-i aşa?

— Ba da, din păcate, oftă Lupin, trăgând sertarele şi golin­du-le de conţinutul lor.

— Dar de ce? strigă Harry. Sper că nu-şi închipuie Minis­terul Magiei că aveţi vreun amestec în dispariţia lui Sirius...

Lupin se duse la uşă şi o închise.

— Nu. Profesorul Dumbledore a făcut tot posibilul să îl convingă pe Fudge că de fapt am vrut să vă salvez pe voi, oftă iar Lupin. Asta a fost ultima picătură pentru Plesneală. Faptul că a pierdut Ordinul Merlin l-a durut tare... Astfel că, din greşeală, desigur, a lăsat să-i scape azi la micul dejun că sunt om-lup...

— Doar nu plecaţi din cauza asta! zise Harry. Lupin zâmbi chinuit.

— Mâine dimineaţă, Harry, vor începe să vină bufniţe de pretutindeni, cu scrisori din partea părinţilor îngrijoraţi, cărora nu le va face nici o plăcere ca odraslele lor să aibă ca profesor un om-lup. Şi îi înţeleg. O, Doamne, aş fi putut să vă muşc pe unul dintre voi! Nu trebuie să se mai întâmple niciodată asta!

— Dar sunteţi cel mai bun profesor de „Apărare contra Magiei Negre” pe care l-am avut vreodată! strigă Harry. Nu plecaţi!

Lupin clătină din cap, dar nu zise nimic. Continuă să-şi golească sertarele. Apoi, în timp ce Harry se gândea cum ar fi putut să-l convingă să nu plece, Lupin spuse:

— Din câte mi-a spus domnul director, ai salvat o mulţime de vieţi nevinovate aseară, Harry! Sunt foarte mândru că ţi-ai însuşit ce ţi-am predat eu! Povesteşte-mi şi mie despre fan­tasticul Patronus...

— Dar de unde ştiţi acest lucru? întrebă Harry uimit.

— Păi, ce altceva ar fi putut să alunge puzderia de Demen­tori?

Harry îi povesti tot ce se întâmplase. După ce termină, observă că profesorul Lupin zâmbea mulţumit.

— Da, tatăl tău se transforma întotdeauna în cerb! spuse Lupin. Ai ghicit corect! De aceea îşi luase numele de Corn...

Lupin aruncă şi ultimele cărţi în valiză, închizând la loc sertarele biroului şi întorcându-se spre Harry.

— Poftim, am adus asta de la conacul bântuit, noaptea tre­cută, zise el şi îi întinse pelerina. Şi...

Ezită puţin, dar îi dădu înapoi şi „Harta Ştrengarilor”.

— Nu mai sunt profesorul tău, aşa că nu mă simţ vinovat că-ţi dau înapoi harta. Eu n-am ce face cu ea, dar sunt sigur că tu, Ron şi Hermione o s-o folosiţi cu folos!

Harry luă harta şi zâmbi.

— Mi-aţi spus, zise Harry, că Lunaticul, Şobo, Amprentă şi Corn au vrut să mă ademenească să ies din castel... Că aşa au socotit ei că era mai distractiv...

— Chiar asta am şi vrut! zise Lupin, aplecându-se să îşi închidă valiza. Sunt convins că tatăl tău ar fi fost total deza­măgit dacă fiul lui nu ar fi descoperit nici un pasaj secret care să ducă afară din castel!

Se auzi un ciocănit. Harry ascunse repede harta şi pelerina. Era profesorul Dumbledore, care nu păru deloc surprins să îl găsească pe Harry acolo.

— Te aşteaptă trăsura, Remus, îi zise Dumbledore.

— Mulţumesc, domnule director!

Lupin îşi luă valiza ponosită şi vasul Fluidemului.

— Atunci... La revedere, Harry, zise el, zâmbind. Mi-a făcut mare plăcere să-ţi fiu profesor. Vă rog, domnule direc­tor, nu mă conduceţi până la poartă... Mă descurc eu...

Harry avu impresia că Lupin căuta să plece cât mai re­pede posibil.

— La revedere, Remus, zise Dumbledore grav.

Lupin îşi eliberă mâna dreaptă, ca să îi poată strânge mâna lui Dumbledore. Apoi, cu un ultim zâmbet spre Harry, Lupin ieşi din birou.

Harry se aşeză pe un scaun, cu ochii în pământ. Auzi uşa închizându-se şi ridică privirea. Dar Dumbledore era tot acolo.

— De ce eşti trist, Harry? îl întrebă el. Ar trebui să fii foarte mândru şi fericit, după isprăvile de aseară.

— Şi ce contează? zise Harry încruntat. Pettigrew a scăpat!

— Cum ce contează, Harry? făcu Dumbledore. Contează şi încă foarte mult. Datorită ţie, am aflat adevărul. Ai salvat un om nevinovat de la o soartă cumplită.