Harry potter prizonier la azkaban

Soartă cumplită, îşi aminti Harry. Lordul Întunericului va renaşte cu ajutorul slugii lui credincioase, mai puternic şi mai înfricoşător ca niciodată. La noapte... înainte de miezul nopţii... servitorul... eliberat... reîntâlnirea cu stăpânul său... Prezicerea profesoarei Trelawney!

— Domnule director, ieri, la examenul de la „Previziuni despre viitor”, doamna profesoară Trelawney s-a purtat foarte... foarte straniu...

— Da? se miră Dumbledore. Adică... Eh... mai straniu ca de obicei?

— Da... Vocea i s-a înăsprit şi a prezis ce v-am spus! zise Harry şi se uită la Dumbledore. Apoi, şi-a revenit şi nu şi-a amintit nimic din ceea ce spusese... Credeţi că a fost... o prezicere adevărată?

Dumbledore păru să fie destul de impresionat.

— Da, s-ar putea, Harry, zise el gânditor. Asta ar fi a doua prezicere adevărată... Ar trebui să-i ofer o mărire de salariu!

— Dar...

Harry se uită la Dumbledore de-a dreptul uluit. Cum putea să ia totul în glumă?

— Dar eu i-am oprit pe Sirius şi pe profesorul Lupin să-l omoare pe Pettigrew... Asta înseamnă că numai din cauza mea...

— Ei, nu-i chiar aşa, încercă să îl liniştească Dumbledore. Nu te-a învăţat nimic experienţa cu Clepsidra Timpului?

Consecinţele acţiunilor noastre sunt întotdeauna atât de complicate, atât de diferite, încât prezicerea viitorului de­vine o problemă foarte complicată, într-adevăr... Profesoara Trelawney, draga de ea, e dovada vie că este cum spun eu. Ai dat dovadă de multă nobleţe sufletească, salvând viaţa lui Pettigrew!

— Da, dar dacă el îl ajută pe Cap-de-Mort să-şi recapete puterile...

— Pettigrew ştie prea bine că îţi datorează viaţa. I-ai trimis lui Cap-de-Mort un servitor, care îţi este îndatorat ţie până peste urechi. Când un vrăjitor salvează viaţa altuia, se cre­ează un fel de legătură sufletească între ei... Mă îndoiesc sin­cer că lui Cap-de-Mort o să-i convină ca servitorul lui să-i fie dator lui Harry Potter...

— Nu vreau să ara nici o legătură cu Pettigrew! El mi-a tră­dat părinţii!

— Nu te poţi pune cu lucrurile astea, e o adevărată magie, adesea de neînţeles, Harry... Dar, crede-mă, va veni o vreme când o să fii foarte mulţumit că l-ai salvat pe Pettigrew.

Harry se îndoia sincer că aşa va fi. Dumbledore îl privi ca şi cum ar fi ştiut la ce se gândea Harry.

— L-am cunoscut foarte bine pe tatăl tău, zise Dum­bledore cu blândeţe. Şi la Hogwarts şi mai târziu. Şi el l-ar fi iertat pe Pettigrew, sunt sigur!

Harry îl privi pe Dumbledore. Nu glumea. Harry era sigur de asta.

— Noaptea trecută, am crezut că tatăl meu conjurase acel Patronus puternic... Adică, văzându-mă pe mine pe partea cealaltă a lacului, am crezut că îl zăresc pe tatăl meu...

— Nici nu era greu, zâmbi Dumbledore. Cred că te-ai sătu­rat să ţi se tot spună cât de mult semeni cu tatăl tău. În afară de ochi... Ochii sunt ai mamei tale!

Harry scutură din cap.

— A fost stupid să cred că era tata, murmură el. Adică, ştiam prea bine că era mort.

— Şi crezi că cei pe care i-am iubit ne părăsesc cu adevărat când mor? Crezi că nu ne amintim întotdeauna de ei, mai ales în momente de mare restrişte? Tatăl tău este viu în sufletul tău, Harry, şi apare ori de câte ori ai mare nevoie de ajutorul lui. Cum ai fi putut altfel să produci acel Patro­nus excepţional? Corn a galopat din nou azi-noapte!

Lui Harry i-a trebuit ceva timp să înţeleagă ce spusese Dumbledore.

— Noaptea trecută, Sirius mi-a povestit cum au devenit ei Animagi, zâmbi Dumbledore. O realizare extraordinară, mai ales că au reuşit să o ţină ascunsă de mine. Şi îmi amin­tesc şi forma neobişnuită a acelui Patronus produs de tine la meciul de Vâjthaţ... Aşa că, Harry, poţi să fii sigur că l-ai văzut pe tatăl tău azi-noapte. L-ai făcut să apară din sufletul tău, Harry!

Şi Dumbledore părăsi biroul, lăsându-l pe Harry pradă celor mai confuze gânduri.

*
Nimeni de la Hogwarts nu ştia ce se petrecuse cu ade­vărat în noaptea în care evadase Sirius, cu excepţia lui Harry, Ron, Hermione şi a lui Dumbledore. Până la sfârşi­tul trimestrului, Harry auzi fel de fel de teorii despre ce se petrecuse atunci, dar toate erau departe de adevăr.

Draco turba de furie că scăpase Buckbeak. Era convins că numai Harry fusese în stare să descopere o modalitate de a elibera Hipogriful. I se părea de-a dreptul revoltător ca el şi tatăl lui să fie învinşi de unul ca Hagrid. Pe de altă parte, Percy Weasley avea multe de spus în legătură cu Sirius.

— Dacă ajung la Ministerul Magiei, am o mulţime de propuneri de întărire a „Legii Magiei”! îi spunea el singu­rului suflet care era dispus să-l asculte, prietenei lui, Lu­miniţa.

Deşi vremea era excelentă, deşi ştia că făcuse aproape imposibilul salvându-l pe Sirius Black, niciodată Harry nu se apropiase de sfârşitul anului mai deprimat ca atunci.

Nu numai lui îi părea rău că profesorul Lupin pleca. Ora de „Apărare contra Magiei Negre” deveni un chin pentru Harry, după plecarea profesorului Lupin.

— Mă întreb ce profesor vom avea la anul, zise Seamus Finnigan sumbru.

— Un vampir, poate, făcu Dean Thomas, părând destul de interesat de această perspectivă.

Nu numai plecarea profesorului Lupin îl apăsa pe Harry. Se mai gândea şi la prezicerea profesoarei Trelawney... Se întreba adesea unde era Peter Pettigrew şi dacă îşi găsise refugiu la Cap-de-Mort. Dar cel mai mult îl întrista perspec­tiva de a se înapoia la familia Dursley. Preţ de o jumătate de oră - Ah, ce moment fericit! - Harry fusese în al nouălea cer că scăpase de rudele lui şi urma să locuiască împreună cu Sirius... prietenul cel mai bun al părinţilor lui! Ar fi fost ca şi cum l-ar fi avut mai aproape pe tatăl său! Şi deşi lipsa de veşti despre Sirius era un semn bun, însemnând că nu fusese prins, Harry nu se putea împiedica să nu fie trist numai gândindu-se la căminul pe care l-ar fi putut avea, lucru imposibil în acel moment.

În ultima zi a trimestrului, primiră rezultatele de la exemene. Harry, Ron şi Hermione absolviseră la toate ma­teriile. Harry nu-şi mai revenea din uimire că trecuse şi de „Poţiuni”. Bănuia că Dumbledore avusese un cuvânt de spus şi îl împiedicase pe Plesneală să-l pice la examen din răzbunare. În ultima săptămână, felul de a se purta a lui Plesneală faţă de Harry devenise de-a dreptul îngrijorător. Harry nu-şi închipuise că ura lui Plesneală faţă de el putea să mai crească, dar aşa se întâmplase. Când se uita la Harry, lui Plesneală începea să-i zvâcnească necontrolat un muşchi de la colţul gurii şi îşi îndoia şi îşi desfăcea degetele, ca şi cum ar fi fost gata în orice clipă să îl strângă pe Harry de gât.

Percy obţinuse nota maximă la TVEE Fred şi George obţinuseră fiecare o groază de NOV Casa Cercetaşilor, mai ales graţie performanţelor de la Vâjthaţ, câştigase campi­onatul Caselor, pentru al treilea an consecutiv. Aceasta în­semna că serbarea de sfârşit de an s-a petrecut printre orna­mente roşii şi aurii şi că masa Cercetaşilor era cea mai gălăgioasă dintre toate, fiecare bucurându-se de victorie. Până şi Harry reuşi să uite de călătoria de a doua zi spre casa de pe Aleea Boschetelor şi mâncă pe săturate, râse şi vorbi cu ceilalţi colegi.

*
Ziua următoare, în timp ce Expresul de Hogwarts se apropia de gară, Hermione veni cu vestea-bombă, care îi uimi pe Harry şi pe Ron.

— Am vorbit azi cu doamna profesoară McGonagall şi am decis să renunţ la „Studiul despre Încuiaţi”...

— Dar ai luat toate examenele cu brio! strigă Ron.

— Da, dar n-aş mai rezista unui alt an ca acesta, oftă Her­mione. Clepsidra Timpului devenise o obsesie pentru mine. Fără „Studiul despre Încuiaţi” şi fără „Previziuni despre viitor”, o să pot să am şi eu un orar normal.

— Nici acum nu pot să cred că nu ne-ai zis şi nouă despre ea, zise Ron morocănos. Se presupune că suntem prieteni, nu?

— Am promis să nu spun nimănui despre Clepsidra Tim­pului, zise Hermione grav.

Hermione se uită la Harry, care privea trist cum dispărea castelul Hogwarts la o cotitură a drumului. Abia după două luni avea să îl vadă din nou...

— Ei, nu te întrista, Harry! zise Hermione, necăjită şi ea.

— Nu, zise Harry repede. Mă gândeam la vacanţă...

— Da, şi eu la fel, zise Ron. Harry, ar trebui să vii să stai cu noi! O să vorbesc cu mama şi cu tata, apoi te sun. Ştiu cum să folosesc un felifon acum...

— Telefon, Ron, îl corectă Hermione. Zău aşa, de ce nu te înscrii la „Studiul despre Încuiaţi”, anul viitor?

— Vara asta are loc Campionatul Mondial la Vâjthaţ! con­tinuă Ron, nebăgând-o în seamă pe Hermione. Vii la noi şi mergem împreună la meci! Tata întotdeauna obţine bilete de la Minister...

Propunerea lui Ron avu darul să-l mai înveselească pe Harry.

— Da, pariez că familia Dursley n-o să aibă nimic împotrivă să stau la voi... Ba, dimpotrivă, toţi or să fie foarte fericiţi! Mai ales după ce i-am făcut Mătuşii Marge...

Mult mai vesel, Harry jucă mai multe jocuri cu Puahbile împreună cu Ron şi Hermione, iar când apăru vrăjitoarea cu tava cu bunătăţi, îşi luă un prânz copios, dar din care lip­sea cu desăvârşire ciocolata!

Abia după-amiază, târziu, i se întâmplă ceva care îl făcu fericit cu adevărat...

— Harry, ce e chestia aia de la fereastra ta? întrebă Hermione.

Harry se uită afară şi văzu ceva mic şi gri, care dorea să intre în compartiment. Se uită mai bine şi văzu că era o buf­niţă mică de tot, în cioc cu o scrisoare mult prea mare pen­tru ea. Bufniţa era atât de mică, încât abia reuşea să reziste curentului de aer produs de trenul în viteză.

Harry se ridică repede şi deschise fereastra, scoase mâna şi prinse bufniţa. O simţea în palmă, de parcă ar fi fost ho­ţoaica aurie!

Bufniţa lăsă scrisoarea pe locul lui Harry şi începu să zumzăie prin compartiment, foarte mulţumită că îşi dusese misiunea la bun sfârşit. Hedwig clămpăni din cioc cu dez­gust. Şmecherilă se ridică, urmărind cu multă atenţie mi­cuţa zburătoare. Ron observă imediat şi prinse bufniţa din zbor, pentru a o feri de pofticiosul motan.

Harry luă scrisoarea. Îi era adresată lui. Rupse plicul şi citi.

— E de la Sirius! exclamă el.

— Cum? se bucurară Ron şi Hermione. Citeşte-ne-o şi nouă!