Harry potter prizonier la azkaban

AUTOBUZUL SALVATOR
Câteva străzi mai încolo, Harry se sprijini de un gard jos, de pe Aleea Magnoliei, epuizat de greutatea cufărului. Stătea liniştit, dar mânia încă îi clocotea în vene, iar sângele îi zvâcnea la tâmple.

După zece minute de odihnă, pe strada întunecată, fu cuprins de panică. Oricum ai fi luat-o, nu fusese niciodată într-o situaţie mai disperată. Era singur în lumea Încuiaţilor, într-un întuneric deplin, fără să ştie încotro să o ia. Şi, ceea ce era şi mai grav, făcuse vrăji serioase, mai mult ca sigur că urma să fie exmatriculat de la Hogwarts! încălcase grav de tot „Decretul de restricţie” impus vrăjitorilor minori şi chiar era surprins că Ministerul Magiei nu-şi trimisese încă repre­zentanţii.

Harry tremura şi se uita îngrijorat în susul şi în josul Aleii Magnoliilor. Ce urma să se întâmple cu el? O să fie arestat sau o să fie alungat, pur şi simplu, din lumea magiei? Se gândi la Ron şi la Hermione şi inima i se făcu şi mai mică. Delincvent sau nu, Harry era convins că prietenii lui ar fi făcut orice ca să-l scape de pedeapsă. Dar ei erau plecaţi în străinătate şi, cum n-o avea pe Hedwig, nu putea să ia legă­tura cu ei.

Nu avea nici bani de-ai Încuiaţilor la el. Avea ceva aur vrăjitoresc la fundul cufărului, dar averea pe care i-o lăsa­seră părinţii se afla la Londra, în Banca Vrăjitorilor, la „Gringotts”. Nu va fi în stare să care după el cufărul până la Londra niciodată. Doar dacă...

Se uită la bagheta pe care o ţinea strâns în mână. Dacă tot era exmatriculat (bătăile inimii i se înteţiră), ce mai con­tau câteva vrăji? Avea şi pelerina care îl făcea invizibil, pe care o moştenise de la tatăl lui. Ce-ar fi să vrăjească puţin cufărul ca să-l facă mai uşor şi să-l lege de coada măturii? Apoi, îmbrăcat cu pelerina, să zboare până la Londra! Să se ducă apoi la seiful lui de la „Gringotts” şi, cu banii lăsaţi de părinţi, să-şi înceapă viaţa de proscris... Era o perspectivă îngrozitoare, dar nici să stea acolo, în puterea nopţii, lipit de perete! Cum le-ar fi explicat el poliţiştilor din lumea În­cuiaţilor ce căuta el acolo, în plină noapte, cu un cufăr înţe­sat cu manuale vrăjitoreşti şi cu o coadă de mătură?

Harry se aplecă şi începu să scoată lucrurile din cufăr, punându-le alături, în căutarea pelerinei magice. Dar se îndreptă brusc din şale şi privi în jurul lui. Avea o stranie senzaţie că cineva îi urmărea mişcările. Strada era pustie însă şi ferestrele întunecate.

Se aplecă din nou asupra cufărului, dar imediat se ridică iar, cu mâna încleştată pe baghetă. Mai degrabă simţise, de­cât văzuse, că cineva stătea în spaţiul dintre garajul din spa­tele lui şi gard. Nu trebuia decât să se întoarcă şi avea să se lămurească dacă era doar o pisică fără stăpân sau... altceva în spatele lui.

— Lumos! şopti Harry şi capătul baghetei sale se aprinse, lumina aproape orbindu-l.

Ridică bagheta deasupra capului şi văzu o lumină pe pereţii de piatră ai casei de la numărul doi. Uşa garajului străluci şi ea, iar în spaţiul dintre garaj şi gard văzu doi ochi mari, strălucitori.

Harry se dădu câţiva paşi înapoi şi se împiedică de cufăr. Bagheta îi zbură din mână, în timp ce el căuta să se sprijine în mâini, ca să-şi amortizeze căderea.

Se auzi un... BANG!... asurzitor şi Harry fu orbit de o lumină puternică. Cu un strigăt se rostogoli pe asfalt, toc­mai la timp, fiindcă în locul pe care stătuse el cu o clipă înainte se opriră două roţi mari, scrâşnind din greu. După cum se lămuri imediat, roţile mari şi negre aparţineau unui autobuz mov-aprins, cu trei etaje, care apăruse ca din senin. Pe parbriz, apăru scris cu litere aurii „Autobuzul Salvator”. Preţ de o secundă, Harry se întrebă dacă totul nu se da­tora loviturii primite la cap în cădere. Apoi, din autobuz sări şoferul, într-o uniformă mov şi ea, care începu să vorbească tare în liniştea nopţii:

— Fii bine venit în Autobuzul Salvator, care asigură trans­portul în cazuri extreme pentru vrăjitori sau vrăjitoare! Ia-ţi bagheta şi urcă la bord, te duc oriunde doreşti! Numele meu este Stan Shunpike şi o să fiu şoferul tău în noaptea...

Şoferul se opri brusc, fiindcă tocmai atunci îl observă pe Harry, care încă mai zăcea pe asfalt. Harry apucă bagheta şi sări în picioare. Ajuns aproape, Harry văzu că Stan era doar cu puţin mai mare ca el. Nu avea mai mult de optsprezece sau nouăsprezece ani, cu pistrui decoloraţi şi cu urechi mari, clăpăuge.

— Dar ce faci aici? întrebă Stan, renunţând la tonul pro­fesional.

— Am căzut! zise Harry.

— Ei, nu zău? chicoti Stan.

— Doar nu crezi că stăteam de plăcere pe jos, mormăi Harry.

Îşi rănise unul dintre genunchi şi mâna pe care se spri­jinise în momentul căzăturii. Îşi aminti brusc de ce căzuse şi se uită în spaţiul dintre garaj şi gard. Văzu Autobuzul Sal­vator, cu luminile aprinse. Nu se vedea nimeni înăuntru.

— La ce te uiţi? întrebă Stan.

— Era ceva mare şi... negru acolo... Ca un câine... numai că era mult mai mare, zise Harry şi arătă cu degetul spre garaj.

Se uită apoi la Stan care rămăsese cu gura căscată şi cu privirea pironită la cicatricea lui Harry, de pe frunte.

— Ce-i aia? întrebă Stan.

— Nimic, ce să fie? întrebă Harry, netezindu-şi părul peste cicatrice.

În caz că l-ar fi căutat cei de la Ministerul Magiei, cicatri­cea l-ar fi dat de gol.

— Cum te cheamă? insistă Stan.

— Neville Poponeaţă! răspunse Harry, menţionând primul nume cunoscut care îi venise în minte.

Harry se urcă repede în autobuz şi spuse, sperând să-i dis­tragă atenţia lui Stan:

— Deci, ăsta este autobuzul tău... Si... merge?

— Da, oriunde vrei tu! făcu Stan, mândru. Numa' să fie pe pământ, că pe sub apă, nu merge! Doar mi-ai făcut semn să opresc, nu? Ai ridicat bagheta, nu?

— Da, zise Harry, repede. Cât mă costă până la Londra?

— Unşpe stecli, răspunse Stan, dar pentru paişpe, ai cioco­lată cu lapte la discreţie, iar pentru cinşpe, o sticlă cu apă caldă şi o periuţă de dinţi, de ce culoare vrei!

Harry scotoci în cufăr, scoase o monedă şi i-o dădu lui Stan, după care ridicară amândoi cufărul în autobuz, cu co­livia goală pusă în echilibru pe el.

Nu existau scaune, ci şase paturi de alamă, ascunse de după nişte draperii. La capătul fiecărui pat, se afla câte o lumânare care lumina pereţii cu panele. Un vrăjitor piperni­cit, din spatele autobuzului, se ridică în capul oaselor şi mormăi în somn:

— Nu, nu acum, tocmai puneam la marinat nişte melci! După care se lăsă pe pat, se întoarse pe partea cealaltă şi îşi continuă somnul.

— Ai numa' ăsta, nu? întrebă Stan şi băgă cufărul sub pa­tul care se afla imediat în spatele fotoliului şoferului, care stătea cu mâinile pe volan. El e Ernie Prang, şoferul nostru. El e Neville Poponeaţă, Ern!

Ernie Prang, un vrăjitor mai în vârstă, cu ochelari cu multe dioptrii, dădu din cap, în timp ce Harry îşi aranjă ner­vos părul peste cicatrice şi se aşeză pe pat.

— La drum, Ern, zise Stan şi se aşeză în fotoliul de lângă cel al şoferului.

Se auzi iar un alt BANG! şi Harry se trezi trântit în pat, pe spate, din cauza vitezei autobuzului. Ridicându-se cu grijă, Harry privi pe fereastră şi văzu că acum se aflau pe alte străzi. Stan privea încântat faţa uimită a lui Harry.

— Aici ne aflam când am văzut că ne faci semn să oprim! zise Stan. Unde suntem, Ern, prin Scoţia?

— Îhî, făcu Ernie.

— Dar cum de nu aud Încuiaţii zgomotul făcut de auto­buz? întrebă Harry.

— Ei, na! pufni Stan cu dispreţ. Aia? Nici nu privesc, nici nu ascultă cu atenţie! Habar n-au de nimic!

— Mai bine du-te şi trezeşte-o pe doamna Marsh, Stan, zise Ernie. Ajungem la Abergavenny într-un minut!

Stan trecu pe lângă patul lui Harry şi dispăru pe nişte scări de lemn. Harry continua să se uite pe fereastră, încă foarte neliniştit. Ernie părea să nu stăpânească volanul prea bine. Autobuzul se tot urca pe trotuar, dar nu lovea nimic. Felinarele, cutiile poştale, pubelele, săreau pur şi simplu din faţa autobuzului şi reveneau la poziţia lor, imediat ce acesta se îndepărta.

Stan reapăru la capătul scărilor, urmat de o vrăjitoare îm­brăcată într-o pelerină verde-pal.

— Aţi ajuns, doamnă Marsh, zise Stan şi apăsă pe frână, în timp ce paturile se deplasară câţiva centimetri spre partea din faţă a autobuzului.

Doamna Marsh îşi duse o batistă la gură şi coborî din ma­şină. Stan îi aruncă bagajul şi închise repede uşile. Alt BANG! şi ajunseră pe o alee de ţară, de data asta, dând la o parte copacii!

Harry n-ar fi fost în stare să doarmă nici dacă ar fi călă­torit cu un autobuz obişnuit, ca să nu mai vorbim de ăsta care făcea un zgomot infernal şi făcea salturi bruşte, de sute de kilometri. Se lăsă pe spate şi stomacul i se strânse din nou, gândindu-se ce se va întâmpla cu el şi dacă familia Dursley reuşise să o dea jos de pe tavan pe Mătuşa Marge.

Stan începu să frunzărească „Profetul Zilei' şi să citească printre dinţi. O fotografie marc a unui bărbat cu faţa suptă şi cu păr lung, slinos şi încâlcit, clipea spre Harry încetişor, de pe prima pagină a ziarului. Chipul i se părea tare cunoscut.

— Tipul ăsta! sări Harry, uitând pentru o clipă de neca­zurile lui. A fost la buletinul de ştiri de la televiziunea Încu­iaţilor!

Stan se reîntoarse la prima pagină şi chicoti:

— Sirius Black, dădu el din cap. Sigur că a fost la televi­zor, Neville! Da' pe ce lume te afli?

Stan îl privi cu superioritate pe Harry şi îi întinse ziarul.

— Ar trebui să citeşti mai mult, Neville, zise el.

Harry luă ziarul şi citi la lumina lumânării: