Harry potter prizonier la azkaban

LUNATICUL, ŞOBO, AMPRENTĂ ŞI CORN
Le luă câteva secunde bune, ca să fie în stare să îşi dea seama de absurditatea situaţiei. Apoi, Ron dădu glas gândurilor pe care le avea şi Harry:

— Nu sunteţi întregi la minte! Nici unul dintre voi!

— Ridicol! zise şi Hermione abia şoptit.

— Peter Pettigrew e mort! El l-a ucis acum doisprezece ani! strigă Harry, arătând spre Black, iar faţa i se contorsio­nă violent.

— Am vrut, rânji Black, descoperindu-şi dinţii îngălbeniţi. Dar micul Pettigrew a fost mai iute ca mine... Nu şi de data asta însă...

Şmecherilă fu aruncat la pământ, în timp ce Black se întindea să pună mâna pe Pungaşul. Ron ţipă de durere, sub greutatea lui Black.

— Sirius! NU! strigă Lupin, aşezându-se între Black şi Ron. Nu poţi să faci asta, fără să le explicăm... Trebuie să înţeleagă ce s-a întâmplat...

— Le explicăm după aceea, mârâi Black, încercând să îl dea la o parte pe Lupin.

În tot acest timp, Pungaşul se zbătea şi scotea ţipete dis­perate. Ron era numai zgârieturi, pe faţă şi pe gât, în încer­carea şobolanului de a scăpa din mâinile băiatului.

— Dar... Sirius... au dreptul să ştie! gâfâi Lupin, luptându-se cu Black. A fost atâta vreme animalul favorit al lui Ron...

Sunt unele lucruri, pe care nici măcar eu nu le înţeleg... Îi datorezi mai ales lui Harry o explicaţie, Sirius!

Black renunţă să mai încerce să pună mâna pe Pungaşul, deşi tot îl mai ţintuia cu ochii lui înfundaţi în orbite. Pun­gaşul se ascunsese în palmele lui Ron, zgâriate şi muşcate.

— Bine, atunci, se învoi Black, spune-le ce ai de spus, dar repede, Remus. Vreau să comit acum crima pentru care am stat la Azkaban atâţia ani...

— Sunteţi nebuni amândoi, nebuni de legat! strigă Ron, tremurând din toate încheieturile şi parcă cerând ajutorul prietenilor lui. M-am săturat de toată povestea asta!

Încercă să se ridice, sprijinindu-se pe piciorul sănătos, dar Lupin aţinti bagheta asupra Pungaşului.

— Trebuie să mă asculţi, Ron, zise profesorul Lupin. Numai să-l ţii bine pe Peter cât mă asculţi...

— NU E PETER! E PUNGAŞUL! urlă Ron, încercând să facă şobolanul să intre la loc, în buzunarul lui.

Pungaşul însă se lupta din toate puterile. Ron se clătină, gata să îşi piardă echilibrul. Harry îl prinse la timp şi îl obli­gă să se aşeze pe pat. Apoi, ignorându-l pe Black, se întoarse spre Lupin.

— Dar au fost martori care l-au văzut pe Pettigrew murind, zise Harry. O stradă întreagă!

— Au spus doar ce au crezut că văd! zise Black, privind cu sălbăticie la şobolanul care încă se mai zbătea să scape din mâinile lui Ron.

— Toată lumea a crezut că Sirius l-a omorât pe Peter, zise Lupin, dând din cap. Chiar şi eu... Până în seara asta, când am văzut clar pe hartă. „Harta Ştrengarilor” nu minte nicio­dată! Peter trăieşte, Harry, şi Ron îl ţine în mână!

Harry se uită la Ron, iar când ochii li se întâlniră, amân­doi se înţeleseră din priviri: Şi Black, şi Lupin îşi pierduseră minţile! Povestea lor nu avea nici cap, nici coadă. Cum pu­tea Pungaşul să fie Peter? Probabil că şederea la Azkaban reuşise să-l facă pe Black să îşi piardă minţile, dar cum de îi făcea jocul profesorul Lupin?

Interveni şi Hermione, surprinzător de calmă, ca şi cum ar fi încercat să îl facă pe profesorul Lupin să renunţe la farsa aceea...

— Domnule profesor, începu ea, Pungaşul nu poate fi Peter Pettigrew... Nu poate fi adevărat, doar ştiţi asta...

— De ce nu poate fi adevărat? întrebă profesorul Lupin, foarte calm şi el, ca şi cum ar fi fost la ore şi Hermione ar fi ridicat o problemă care trebuia dezbătută.

— Fiindcă... Fiindcă toată lumea ar fi ştiut dacă Pettigrew era un Animagus. Am învăţat despre Animagi cu doamna profesoară McGonagall şi am studiat şi eu lista cu cei care sunt capabili de acest lucru. Ministerul Magiei ţine o strictă evidenţă a lor, indicând în ce fel de animal se pot transfor­ma şi ce semne şi particularităţi au... Şi... am căutat-o şi pe doamna profesoară pe listă şi am văzut că nu au fost decât şapte Animagi în secolul acesta şi Pettigrew nu era printre ei...

Harry tocmai o admira pe Hermione cât de serios se pregătea ea la lecţii, când Lupin izbucni în râs.

— Aşa e, Hermione! zise el. Dar Ministerul Magiei n-a ştiut niciodată că la Hogwarts au mai existat trei Animagi, neincluşi pe nici o listă!

— Remus, te-am rugat să te grăbeşti, interveni Black, privindu-l cu ură pe Pungaşul, care se zbătea neputincios. Am aşteptat doisprezece ani să mă răzbun pe el, nu mai pot...

— Bine, se învoi profesorul Lupin, dar trebuie să mă ajuţi, Sirius, eu ştiu doar începutul...

Lupin se opri. În spatele lor, se auzise un zgomot. Uşa se deschise ca prin farmec. Toţi ochii se uitară ţintă la ea, apoi Lupin scoase capul afară din cameră, dar pe palier nu era nimeni.

— Nu e nimeni...

— Locul e bântuit de stafii! zise Ron.

— Nu e bântuit de nici o stafie, zise Lupin, continuând să se uite mirat la uşă. N-a fost niciodată... Zgomotele şi stri­gătele pe care le auzeau sătenii mi se datorau mie...

Îşi dădu părul cărunt din ochi, se gândi puţin şi zise:

— De aici a început totul... de îndată ce am devenit om-lup... Nu s-ar fi întâmplat nimic, dacă nu aş fi fost muşcat de un alt om-lup şi dacă nu aş fi fost atât de nesocotit, încât...

Se opri puţin, părând foarte obosit. Ron dădu să zică ceva, dar Hermione îl potoli imediat, privindu-l cu foarte mare atenţie pe Lupin.

— Eram foarte mic când am fost muşcat. Părinţii mei au încercat totul, dar pe vremea aceea nu exista leac. Poţiunea pe care mi-o face Plesneală a fost foarte recent descoperită. Ea mă face să nu fiu un pericol pentru alţii dacă o iau regu­lat, toată săptămâna dinainte de a fi lună plină. Mă zvârco­lesc în camera mea, un biet lup care nu prezintă pericol, şi aştept să nu mai fie lună plină... Însă înainte de a se des­coperi Poţiunea Lupis, eram un adevărat pericol, mă trans­formam într-un monstru, o dată pe lună. Pe atunci, era imposibil să fiu admis student la Hogwarts. Nici un părinte n-ar fi fost de acord să-şi expună copilul pericolului pe care îl reprezentam. Dar a fost numit director la Hogwarts dom­nul Dumbledore, care s-a dovedit foarte înţelegător. El a fost de părere că, dacă se iau o serie de precauţii, nu vedea nici un pericol ca eu să nu studiez la Hogwarts...

Lupin oftă şi se uită la Harry.

— Ţi-am spus, Harry, că Salcia Bătăuşă a fost plantată în anul în care am ajuns eu la Hogwarts. Adevărul e că a fost plantată tocmai fiindcă venisem eu la Hogwarts...

Şi Lupin îi privi pe toţi, trist.

— Tunelul care duce la ea a fost construit ca să îl pot folosi eu. O dată pe lună mă închideam aici şi mă transfor­mam în lup. Salcia a fost plantată la capătul tunelului, ca nu cumva să dea cineva întâmplător peste mine, în momentul în care eram periculos.

Harry nu prea vedea cum avea asta legătură cu ce îl inte­resa pe el, dar asculta şi el atent. Nu se mai auzeau decât chiţăielile disperate ale Pungaşului.

— În acele zile, transformarea mea în lup era foarte dureroasă. Eram izolat de restul oamenilor, ca să nu îi muşc cumva, aşa că mă muşcam şi mă zgâriam pe mine însumi. Sătenii auzeau zgomotele şi urletele mele, punându-le pe seama unor spirite violente. Dumbledore încurajă aceste zvonuri, astfel încât chiar şi azi, când conacul este liniştit, oamenii tot îl ocolesc... Dar, deşi transformarea în lup era dureroasă, eram fericit cum nu mai fusesem vreodată. Acum aveam şi eu prieteni... Trei prieteni foarte buni... Sirius Black... Peter Pettigrew... şi, bineînţeles, James Potter, tatăl tău, Harry. Nu se putea ca prietenii mei să nu observe că dispăream o dată pe lună. Inventam o groază de poveşti. O dată, le-am spus că era bolnavă mama şi că trebuia să mă duc să o văd... Eram îngrozit că n-or să mai vrea să fim pri­eteni, când vor descoperi ce sunt de fapt... Dar ei, ca şi tine Hermione, şi-au dat seama de adevăr... Şi nu m-au părăsit! Din contră! Ca să îmi facă aceste perioade mai suportabile, au devenit şi ei Animagi.

— Şi tata? întrebă Harry mirat.

— Da, bineînţeles, zise Lupin. Trei ani de zile au cercetat fără încetare, dar în cele din urmă au descoperit cum pu­teau face lucrul acesta. Tatăl tău şi Sirius erau cei mai inteli­genţi studenţi de la Hogwarts şi ăsta a fost un adevărat no­roc, fiindcă transformările în animale pot avea urmări foar­te periculoase... De aceea, Ministerul Magiei ţine o atât de strânsă evidenţă a celor în stare de aşa ceva. Peter a fost foarte mult ajutat de Sirius şi de tatăl tău ca să reuşească. În cele din urmă, în anul V, au reuşit! Puteau să se transforme fiecare în câte un animal, atunci când o doreau.

— Dar cum v-a ajutat pe dumneavoastră lucrul acesta? întrebă Hermione mirată.

— Nu puteau să-mi ţină tovărăşie ca oameni, aşa că stăteau cu mine ca animale. Un lup este periculos pentru oameni mai ales. Se furişau afară din castel în fiecare lună, la adă­postul pelerinei lui James. Peter, sub înfăţişarea celui mai mic animal, se putea strecura mai uşor sub ramurile salciei şi acţiona butonul de pe una dintre rădăcinile ei. Salcia se potolea şi ei străbăteau tunelul până la mine. Sub influenţa lor, am devenit mult mai puţin periculos. Aveam tot înfă­ţişare de lup, dar mintea mea nu mai nutrea gânduri sălbati­ce când eram în apropierea lor.

— Mai repede, Remus, zise Black, care îl ţintuia cu pri­virea pe Pungaşul, cu un fel de foame în priviri.

— Ajung şi la miezul problemei, Sirius, ajung imediat şi acolo... Acum, că ne puteam transforma toţi în animale, ni se deschideau în faţă infinite posibilităţi. Noaptea, părăseam „Urlet în noapte” şi cutreieram satul şi împrejurimile cas­telului. Sirius şi James îşi aleseseră special nişte animale uri­aşe în care să se transforme, ca să poată ţine în frâu un lup. Mă îndoiesc că a mai existat vreodată un student care să ştie mai multe ca noi despre castel şi despre Hogsmeade... Şi ast­fel am ajuns să alcătuim „Harta Ştrengarilor” şi să o sem­năm cu poreclele noastre. Sirius este Amprentă. Peter era Şobo. James era Corn.

— Ce fel de animal..., începu Harry, dar Hermione îl ful­geră cu privirea.

— Şi tot era periculos să laşi un lup în libertate... Dacă îi păcălea pe toţi şi muşca pe cineva? Şi azi mă chinuie gândul acesta, oftă Lupin. Făceam multe boacăne, de care ne amu­zam apoi copios. Eram şi noi tineri şi fără griji, mândri de isteţimea noastră... Adesea, mă simţeam vinovat că îi înşe­lam încrederea lui Dumbledore... El mă adusese la Hog­warts, cum n-ar fi făcut-o nimeni altcineva, şi eu încălcăm regulile pe care le stabilise el pentru siguranţa mea şi a ce­lorlalţi. N-a ştiut niciodată nici faptul că aveam trei prieteni buni care se puteau transforma în animale, în mod ilegal. Dar tentaţia era prea mare. De fiecare dată când ne întâl­neam şi plănuiam viitoarele noastre aventuri, uitam de toate...

Faţa lui Lupin se înăspri şi în voce i se simţea dezgustul.

— Tot anul ăsta m-am luptat cu mine însumi, întrebându-mă dacă să-i spun lui Dumbledore sau nu că Sirius e un Anima­gus. Dar n-am făcut-o. De ce? Fiindcă am fost laş. Fiindcă ar fi trebuit să-i spun că i-am înşelat încrederea cât am fost la şcoală şi că i-am făcut şi pe alţii să se abată de la reguli... Iar încrederea lui Dumbledore era şi este totul pentru mine! M-a primit la Hogwarts când eram copil şi m-a acceptat şi ca pro­fesor, într-o perioadă când nimeni nu-mi dădea de lucru fiindcă eram ce eram... Astfel mi-am liniştit conştiinţa, spu­nându-mi că dacă Sirius ar fi pătruns în castel, ar fi făcut-o numai folosind Magia Neagră, pe care o învăţase de la Cap-de-Mort, că faptul că era un Animagus nu avea nici o importanţă. Deci Plesneală a avut oarecum dreptate în pri­vinţa mea...

— Plesneală? întrebă Black, luându-şi pentru prima oară ochii de la Pungaşul şi îndreptându-i spre Lupin. Ce legă­tură are el?

— E şi el la Hogwarts, Sirius, răspunse Lupin. Predă aici... Lupin se uită la Harry, Ron şi Hermione.

— E şi el la şcoală şi a luptat din răsputeri contra numirii mele ca profesor de „Apărare contra Magiei Negre”. Tot anul i-a împuiat capul lui Dumbledore să nu se încreadă în mine. Are şi el motivele lui... Înţeleg... Sirius i-a jucat o festă, la care am avut o mare contribuţie şi eu...

Black se arătă satisfăcut.

— Să-i fie învăţătură de minte! zise el. Ne-a spionat tot tim­pul să afle ce punem la cale... A sperat tot timpul că o să descopere ceva care să ducă la exmatricularea noastră de la Hogwarts...

— Severus era foarte curios să ştie unde dispar eu în fie­care lună, le spuse Lupin lui Harry, lui Ron şi lui Hermione. Eram în acelaşi an şi... Eh... nu prea ne simpatizam reciproc. Nu-i plăcea mai ales de James. Cred că era invidios pe talen­tul lui James la Vâjthaţ... Oricum, într-una din seri, m-a văzut, în timp ce mă ducea Madam Pomfrey spre Salcia Bă­tăuşă, ca să mă transform. Sirius găsi amuzant să îi spună lui Plesneală că, dacă vroia să afle unde mă duceam, n-avea decât să apese cu un băţ lung butonul de pe rădăcina salciei şi să se ia după mine. Bineînţeles că Plesneală n-a rezistat ispitei şi a făcut ce-i spusese Sirius. Dacă ar fi trecut mai de­parte de această încăpere, ar fi dat nas în nas cu un lup mare şi fioros. Dar lui James, auzind ce făcuse Sirius, i s-a părut foarte periculos şi s-a dus după Plesneală să-l opreas­că. Plesneală a apucat totuşi să mă vadă, la capătul tunelu­lui. Dumbledore i-a interzis să spună cuiva, dar din acel moment a ştiut ce sunt...

— Deci, de aceea nu vă are la inimă Plesneală, fiindcă este convins că aţi participat la farsă, zise Harry.

— Exact! făcu o voce scârboasă, din spatele lui Lupin.

Severus Plesneală îşi scoase pelerina lui Harry, cu baghe­ta îndreptată spre Lupin.
— Capitolul XIX —