Harry potter prizonier la azkaban

DIN NOU POŞTA VIA BUFNIŢĂ
— Harry!

Hermione îl trăgea de mânecă, uitându-se îngrijorată la ceas. Mai avem exact zece minute să ajungem înapoi, în ari­pa spitalului, fără să ne vadă nimeni... Înainte ca Dumble-dore să închidă uşile...

— Bine, zise Harry, dezlipindu-şi cu greu privirile de pe cer. Să mergem!

Se strecurară pe uşa din spatele lor şi coborâră o scară în spirală. Când ajunseră aproape jos, auziră voci. Se lipiră de perete şi îşi ascuţiră urechile. Păreau să fie Fudge şi Ples­neală. Mergeau grăbiţi pe culoarul de la baza scărilor.

— Sper ca Dumbledore să nu ne facă greutăţi, zicea Ples­neală. Sărutul Dementorului va fi executat imediat?

— Da, de îndată ce Macnair se întoarce cu Dementorii. Toată povestea asta cu Black a fost chiar jenantă. Nici nu ştii cu câtă nerăbdare aştept să-i informez pe cei de la „Profetul Zilei” că în sfârşit l-am prins pe Black! Cred că or să vrea să-ţi ia şi ţie un interviu, Plesneală... Şi, de îndată ce Harry îşi va recăpăta raţiunea, va dori şi el, desigur, să le spună celor de la ziar cum l-ai salvat tu...

Harry îşi încleşta maxilarele. Observă rânjetul lui Ples­neală, în timp ce trecea împreună cu Fudge, pe lângă nişa în care se ascunsese el şi Hermione. Paşii se îndepărtară, până nu se mai auziră deloc. Harry şi Hermione mai aştep­tară câteva secunde, ca să fie siguri că plecaseră, apoi o luară la fugă în direcţia opusă. Coborâră o scară, încă una, traversară un coridor... Apoi, auziră un râs nesuferit...

— Peeves! murmură Harry, prinzând-o pe Hermione de încheietură. Intră aici!

Se năpustiră într-o clasă pustie, la timp să nu fie observaţi de Peeves. Peeves părea în toane foarte bune. Sărea şi se în­vârtea pe coridor, prăpădindu-se de râs.

— Oh, ce oribil e! şopti Hermione, lipindu-şi urechea de uşă. Pariez că e aşa de fericit numai fiindcă Dementorii urmează să-i dea Sărutul Morţii lui Sirius...

Hermione se uită iar la ceas.

— Trei minute, Harry!

Aşteptară până ce Peeves se îndepărtă, apoi ieşiră tiptil şi o luară iar la fugă.

— Hermione, ce se întâmplă dacă nu ajungem la timp, înainte de a închide Dumbledore uşile? întrebă Harry, gâfâind.

— Nici nu vreau să mă gândesc, gemu Hermione, uitân­du-se iar la ceas. Un minut!

Ajunseră aproape de intrarea în spital.

— E bine, îşi făcu Hermione curaj. Se aude vocea lui Dum­bledore. Repede, Harry!

Parcurseră ultimii metri de coridor. Uşa se deschise şi puteau vedea deja spatele lui Dumbledore.

— Acum, o să vă încui aici. E, zise el, consultându-şi cea­sul, douăsprezece fără cinci minute. Domnişoară Granger, trei întoarceri ar trebui să fie suficiente... Mult noroc!

Dumbledore ieşi din camera de spital cu spatele, sco­ţându-şi bagheta, ca să zăvorască uşa. Harry şi Hermione intrară în panică. Dumbledore privi în sus şi un zâmbet pişicher îi apăru pe sub mustaţă.

— Ei? întrebă el, încet.

— Am reuşit! zise Harry dintr-o suflare. Sirius a scăpat! A fugit călare pe Buckbeak!

Dumbledore strălucea de fericire.

— Bravo vouă! Hai, intraţi!

Harry şi Hermione intrară în camera de spital. Nu se afla acolo decât Ron, care zăcea tot fără cunoştinţă, în patul său. În spatele lor, se auzi cheia răsucindu-se în broască. Harry şi Hermione se urcară în paturile lor. Hermione ascunse bine Clepsidra Timpului între faldurile robei ei. În acel moment, se întoarse şi Madam Pomfrey, din biroul ei.

— Parcă l-am auzit pe domnul director plecând, zise ea. Sper că acum pot să am şi eu grijă de pacienţii mei...

Era într-o dispoziţie foarte proastă. Harry şi Hermione acceptară ciocolata, pe care le-o dădu ea, fără nici un fel de protest. Madam Pomfrey aşteptă, ca să se asigure că o mân­caseră pe toată. Dar Harry abia putea înghiţi. Atât el, cât şi Hermione, aşteptau cu sufletul la gură... Apoi, deodată, în timp ce luau o a patra bucăţică de ciocolată de la Madam Pomfrey, auziră un murmur care creştea fulgerător în inten­sitate. Voci agitate şi supărate răsunau de undeva, de dea­supra lor...

— Ce-i asta? întrebă Madam Pomfrey, îngrijorată. Vocile nervoase şi revoltate ajunseseră aproape la uşa lor.

Madam Pomfrey îşi aţinti ochii spre uşă.

— Ce-o fi în capul lor? zise ea. Chiar nu-şi dau seama că or să trezească pe toată lumea?

Harry se străduia să înţeleagă ce spuneau vocile. Erau foarte aproape...

— Probabil că a reuşit să se facă nevăzut, Severus. Trebuia să lăsăm pe cineva cu el... Ah, când o să audă mâine presa...

— NU S-A FĂCUT NEVĂZUT! URLĂ PLESNEALĂ. NU TE POŢI FACE NEVĂZUT ŞI NICI APĂREA DIN SENIN ÎN ACEST CASTEL! ASTA... ARE LEGĂTURĂ... CUMVA... CU... POTTER!

— Severus, fii rezonabil! Harry a fost închis în camera asta de spital...

BANG!

Uşa camerei se izbi de perete.

Fudge, Plesneală şi Dumbledore năvăliră în cameră. Numai Dumbledore era perfect calm. Ba chiar părea că îi place întreaga situaţie. Fudge era negru de supărare, dar nici pe departe ca Plesneală...

— SĂ MĂRTURISEŞTI IMEDIAT, POTTER! CE-AI FĂ­CUT? CUM?

— Domnule profesor Plesneală, controlaţi-vă, vă rog! stri­gă Madam Pomfrey.

— Da, Plesneală, păstrează-ţi calmul, interveni şi Fudge. Doar am văzut cu toţii că uşa era încuiată...

— EI L-AU AJUTAT SĂ SCAPE! SUNT SIGUR! ţipă Ples­neală, arătând spre Harry şi Hermione.

Faţa i se strâmbase de mânie, iar din gură împrăştia peste tot numai salivă.

— Calmează-te odată! se supără Fudge. Spui numai aiureli!

— NU-L CUNOŞTI PE POTTER! strigă Plesneală. EL A FĂCUT-O, N-AM NICI O ÎNDOIALĂ!

— Ajunge, Severus, te rog, interveni Dumbledore, cât se poate de calm. Gândeşte-te şi tu puţin... Uşa era încuiată... Eu am încuiat-o acum zece minute, când am plecat. Madam Pomfrey, copiii ăştia au părăsit patul sau nu?

— Sigur că nu! zise Madam Pomfrey. Am stat cu ei, de îndată ce aţi ieşit dumneavoastră!

— Poftim, Severus! zise Dumbledore, cu acelaşi calm. Doar dacă eşti convins că Hermione şi Harry pot fi în două locuri în acelaşi timp... Altfel, nu văd de ce i-am mai deranja...

Plesneală stătea acolo, uitându-se când la Fudge, care era uimit de ieşirea lui, când la Dumbledore, ai cărui ochi scli­peau pe sub ochelari. Se întoarse brusc pe călcâie şi ieşi din încăpere, cu roba fluturând în urma lui.

— Şi-a pierdut complet minţile, zise Fudge, uitându-se după el. Să fiu în locul tău, Dumbledore, l-aş supraveghea îndeaproape.

— Nu, n-are nimic, zise Dumbledore. E doar foarte deza­măgit. Nu l-au mai ţinut nervii...

— Parcă numai el ar fi dezamăgit! făcu Fudge. Să vezi ce-or să se repeadă asupra mea cei de la „Profetul zilei”! L-am prins pe Black şi ne-a scăpat iar de sub nas! Nu mai rămâne decât să afle că a scăpat şi Hipogriful de execuţie şi am ajuns de râsul lumii! Eh... Mai bine plec să-i anunţ pe cei de la Minister...

— Şi Dementorii? întrebă Dumbledore. Sper că îi luaţi de-aici!

— O, sigur, zise Fudge, trecându-şi absent mâna prin păr. Vor trebui să plece... Nu mi-aş fi putut închipui niciodată că vor fi în stare să aplice Sărutul Morţii unui copil complet ne­vinovat! Şi-au pierdut cu totul controlul... Chiar din noaptea asta îi trimit înapoi la Azkaban! Poate punem nişte dragoni la intrarea în castel... Ne mai gândim...

— Ce i-ar mai plăcea lui Hagrid! râse Dumbledore, privin­du-i pe furiş pe Harry şi pe Hermione.

După ce Dumbledore şi Fudge părăsiră camera, Madam Pomfrey se repezi la uşă şi o închise iar cu cheia. Bom­bănind nervoasă, plecă iar în biroul ei.

Se auzi un geamăt slab în celălalt capăt al camerei. Se trezise Ron! Îl vedeau stând în capul oaselor şi frecându-şi nedumerit creştetul.

— Ce... Ce s-a întâmplat? gemu el. Harry? De ce suntem aici? Unde este Sirius? Unde e Lupin? Ce s-a întâmplat?

Harry şi Hermione se priviră cu înţeles.

— Explică-i tu, zise Harry, servindu-se cu încă o bucăţică de ciocolată.
*
Când părăsiră spitalul, a doua zi la prânz, Harry, Ron şi Hermione constatară cu surprindere că nu mai era nimeni în castel. Era clar că, din cauza căldurii şi eliberaţi de povara examenelor, colegii lor se duseseră iar în excursie la Hog­smeade. Nici Ron şi nici Hermione nu simţeau nici o tra­gere de inimă să se ducă şi ei acolo, aşa că hoinăriră împreună cu Harry în jurul castelului, nemaisăturându-se să comen­teze evenimentele extraordinare din noaptea trecută şi în­trebându-se unde erau Sirius şi Buckbeak în acel moment.

Se aşezară pe malul lacului. Uitându-se la calmarul uriaş, care îşi agita tentaculele la suprafaţa apei, Harry pierdu firul conversaţiei şi ochii i se opriră iar pe malul opus al lacului.

Dintr-acolo galopase spre el animalul acela straniu...

Cineva se interpuse între ei şi soare. Umbra uriaşă era a lui Hagrid, care avea ochii umflaţi, dar mai-mai să-i ples­nească pieptul de fericire. Îşi şterse fruntea cu o batistă de mărimea unei feţe de masă şi le zise:

— Ştiu că n-ar trebui să fiu fericit pentru cele petrecute noaptea trecută, dar nu mă pot abţine, fiindcă... Ia să ve­dem, ghiciţi?

— Ce să ghicim? întrebară ei, prefăcându-se tare curioşi.

— Beaky! A scăpat! E liber! Am serbat evenimentul toată noaptea!

— Splendid! exclamă Hermione, aruncându-i lui Ron o privire plină de reproş, fiindcă acesta era pe punctul de a izbucni în râs.

— Da... Probabil că nu l-am legat ca lumea... Mi-am făcut griji totuşi... M-am temut să nu-l fi mâncat cumva profesorul Lupin azi-noapte... Dar el a zis că n-a mâncat nimic peste noapte!

— Cum? întrebă Harry repede.

— Ah, cum n-aţi auzit? întrebă Hagrid, coborându-şi vocea, deşi nu era nici ţipenie de om în jur. Plesneală... Le-a spus Viperinilor că profesorul Lupin e un om-lup! Şi că azi-noapte hoinărea în jurul castelului. Bietul de el... îşi face bagajele acum...

— Îşi face bagajele? strigă Harry. De ce?

— Păi, fiindcă pleacă, zise Hagrid, surprins că Harry îl întrebase aşa ceva. Şi-a dat demisia azi-dimineaţă... A zis că nu vrea să rişte să i se mai întâmple o dată...

Harry sări în picioare.

— Mă duc să-l văd! le zise el prietenilor săi.

— Dar dacă şi-a dat demisia...

— ... nu cred că mai putem face ceva...

— Nu-mi pasă, eu tot mă duc! Ne întâlnim tot aici!

*
Uşa de la biroul profesorului Lupin era deschisă. Îşi strânsese aproape toate lucrurile. Vasul gol, în care stătuse Fluidemul era lângă valiza lui roasă de vreme, care era des­chisă şi aproape plină. Lupin stătea aplecat peste ceva de pe biroul lui. Îşi ridică doar privirea spre Harry.

— Am văzut că vii, zise el zâmbind şi îi arătă „Harta Ştren­garilor”, la care tocmai se uita.

— Hagrid ne-a spus! zise Harry. Că aţi demisionat... Nu e adevărat, nu-i aşa?

— Ba da, din păcate, oftă Lupin, trăgând sertarele şi golin­du-le de conţinutul lor.

— Dar de ce? strigă Harry. Sper că nu-şi închipuie Minis­terul Magiei că aveţi vreun amestec în dispariţia lui Sirius...

Lupin se duse la uşă şi o închise.

— Nu. Profesorul Dumbledore a făcut tot posibilul să îl convingă pe Fudge că de fapt am vrut să vă salvez pe voi, oftă iar Lupin. Asta a fost ultima picătură pentru Plesneală. Faptul că a pierdut Ordinul Merlin l-a durut tare... Astfel că, din greşeală, desigur, a lăsat să-i scape azi la micul dejun că sunt om-lup...

— Doar nu plecaţi din cauza asta! zise Harry. Lupin zâmbi chinuit.

— Mâine dimineaţă, Harry, vor începe să vină bufniţe de pretutindeni, cu scrisori din partea părinţilor îngrijoraţi, cărora nu le va face nici o plăcere ca odraslele lor să aibă ca profesor un om-lup. Şi îi înţeleg. O, Doamne, aş fi putut să vă muşc pe unul dintre voi! Nu trebuie să se mai întâmple niciodată asta!

— Dar sunteţi cel mai bun profesor de „Apărare contra Magiei Negre” pe care l-am avut vreodată! strigă Harry. Nu plecaţi!

Lupin clătină din cap, dar nu zise nimic. Continuă să-şi golească sertarele. Apoi, în timp ce Harry se gândea cum ar fi putut să-l convingă să nu plece, Lupin spuse:

— Din câte mi-a spus domnul director, ai salvat o mulţime de vieţi nevinovate aseară, Harry! Sunt foarte mândru că ţi-ai însuşit ce ţi-am predat eu! Povesteşte-mi şi mie despre fan­tasticul Patronus...

— Dar de unde ştiţi acest lucru? întrebă Harry uimit.

— Păi, ce altceva ar fi putut să alunge puzderia de Demen­tori?

Harry îi povesti tot ce se întâmplase. După ce termină, observă că profesorul Lupin zâmbea mulţumit.

— Da, tatăl tău se transforma întotdeauna în cerb! spuse Lupin. Ai ghicit corect! De aceea îşi luase numele de Corn...

Lupin aruncă şi ultimele cărţi în valiză, închizând la loc sertarele biroului şi întorcându-se spre Harry.

— Poftim, am adus asta de la conacul bântuit, noaptea tre­cută, zise el şi îi întinse pelerina. Şi...

Ezită puţin, dar îi dădu înapoi şi „Harta Ştrengarilor”.

— Nu mai sunt profesorul tău, aşa că nu mă simţ vinovat că-ţi dau înapoi harta. Eu n-am ce face cu ea, dar sunt sigur că tu, Ron şi Hermione o s-o folosiţi cu folos!

Harry luă harta şi zâmbi.

— Mi-aţi spus, zise Harry, că Lunaticul, Şobo, Amprentă şi Corn au vrut să mă ademenească să ies din castel... Că aşa au socotit ei că era mai distractiv...

— Chiar asta am şi vrut! zise Lupin, aplecându-se să îşi închidă valiza. Sunt convins că tatăl tău ar fi fost total deza­măgit dacă fiul lui nu ar fi descoperit nici un pasaj secret care să ducă afară din castel!

Se auzi un ciocănit. Harry ascunse repede harta şi pelerina. Era profesorul Dumbledore, care nu păru deloc surprins să îl găsească pe Harry acolo.

— Te aşteaptă trăsura, Remus, îi zise Dumbledore.

— Mulţumesc, domnule director!

Lupin îşi luă valiza ponosită şi vasul Fluidemului.

— Atunci... La revedere, Harry, zise el, zâmbind. Mi-a făcut mare plăcere să-ţi fiu profesor. Vă rog, domnule direc­tor, nu mă conduceţi până la poartă... Mă descurc eu...

Harry avu impresia că Lupin căuta să plece cât mai re­pede posibil.

— La revedere, Remus, zise Dumbledore grav.

Lupin îşi eliberă mâna dreaptă, ca să îi poată strânge mâna lui Dumbledore. Apoi, cu un ultim zâmbet spre Harry, Lupin ieşi din birou.

Harry se aşeză pe un scaun, cu ochii în pământ. Auzi uşa închizându-se şi ridică privirea. Dar Dumbledore era tot acolo.

— De ce eşti trist, Harry? îl întrebă el. Ar trebui să fii foarte mândru şi fericit, după isprăvile de aseară.

— Şi ce contează? zise Harry încruntat. Pettigrew a scăpat!

— Cum ce contează, Harry? făcu Dumbledore. Contează şi încă foarte mult. Datorită ţie, am aflat adevărul. Ai salvat un om nevinovat de la o soartă cumplită.

Soartă cumplită, îşi aminti Harry. Lordul Întunericului va renaşte cu ajutorul slugii lui credincioase, mai puternic şi mai înfricoşător ca niciodată. La noapte... înainte de miezul nopţii... servitorul... eliberat... reîntâlnirea cu stăpânul său... Prezicerea profesoarei Trelawney!

— Domnule director, ieri, la examenul de la „Previziuni despre viitor”, doamna profesoară Trelawney s-a purtat foarte... foarte straniu...

— Da? se miră Dumbledore. Adică... Eh... mai straniu ca de obicei?

— Da... Vocea i s-a înăsprit şi a prezis ce v-am spus! zise Harry şi se uită la Dumbledore. Apoi, şi-a revenit şi nu şi-a amintit nimic din ceea ce spusese... Credeţi că a fost... o prezicere adevărată?

Dumbledore păru să fie destul de impresionat.

— Da, s-ar putea, Harry, zise el gânditor. Asta ar fi a doua prezicere adevărată... Ar trebui să-i ofer o mărire de salariu!

— Dar...

Harry se uită la Dumbledore de-a dreptul uluit. Cum putea să ia totul în glumă?

— Dar eu i-am oprit pe Sirius şi pe profesorul Lupin să-l omoare pe Pettigrew... Asta înseamnă că numai din cauza mea...

— Ei, nu-i chiar aşa, încercă să îl liniştească Dumbledore. Nu te-a învăţat nimic experienţa cu Clepsidra Timpului?

Consecinţele acţiunilor noastre sunt întotdeauna atât de complicate, atât de diferite, încât prezicerea viitorului de­vine o problemă foarte complicată, într-adevăr... Profesoara Trelawney, draga de ea, e dovada vie că este cum spun eu. Ai dat dovadă de multă nobleţe sufletească, salvând viaţa lui Pettigrew!

— Da, dar dacă el îl ajută pe Cap-de-Mort să-şi recapete puterile...

— Pettigrew ştie prea bine că îţi datorează viaţa. I-ai trimis lui Cap-de-Mort un servitor, care îţi este îndatorat ţie până peste urechi. Când un vrăjitor salvează viaţa altuia, se cre­ează un fel de legătură sufletească între ei... Mă îndoiesc sin­cer că lui Cap-de-Mort o să-i convină ca servitorul lui să-i fie dator lui Harry Potter...

— Nu vreau să ara nici o legătură cu Pettigrew! El mi-a tră­dat părinţii!

— Nu te poţi pune cu lucrurile astea, e o adevărată magie, adesea de neînţeles, Harry... Dar, crede-mă, va veni o vreme când o să fii foarte mulţumit că l-ai salvat pe Pettigrew.

Harry se îndoia sincer că aşa va fi. Dumbledore îl privi ca şi cum ar fi ştiut la ce se gândea Harry.

— L-am cunoscut foarte bine pe tatăl tău, zise Dum­bledore cu blândeţe. Şi la Hogwarts şi mai târziu. Şi el l-ar fi iertat pe Pettigrew, sunt sigur!

Harry îl privi pe Dumbledore. Nu glumea. Harry era sigur de asta.

— Noaptea trecută, am crezut că tatăl meu conjurase acel Patronus puternic... Adică, văzându-mă pe mine pe partea cealaltă a lacului, am crezut că îl zăresc pe tatăl meu...

— Nici nu era greu, zâmbi Dumbledore. Cred că te-ai sătu­rat să ţi se tot spună cât de mult semeni cu tatăl tău. În afară de ochi... Ochii sunt ai mamei tale!

Harry scutură din cap.

— A fost stupid să cred că era tata, murmură el. Adică, ştiam prea bine că era mort.

— Şi crezi că cei pe care i-am iubit ne părăsesc cu adevărat când mor? Crezi că nu ne amintim întotdeauna de ei, mai ales în momente de mare restrişte? Tatăl tău este viu în sufletul tău, Harry, şi apare ori de câte ori ai mare nevoie de ajutorul lui. Cum ai fi putut altfel să produci acel Patro­nus excepţional? Corn a galopat din nou azi-noapte!

Lui Harry i-a trebuit ceva timp să înţeleagă ce spusese Dumbledore.

— Noaptea trecută, Sirius mi-a povestit cum au devenit ei Animagi, zâmbi Dumbledore. O realizare extraordinară, mai ales că au reuşit să o ţină ascunsă de mine. Şi îmi amin­tesc şi forma neobişnuită a acelui Patronus produs de tine la meciul de Vâjthaţ... Aşa că, Harry, poţi să fii sigur că l-ai văzut pe tatăl tău azi-noapte. L-ai făcut să apară din sufletul tău, Harry!

Şi Dumbledore părăsi biroul, lăsându-l pe Harry pradă celor mai confuze gânduri.

*
Nimeni de la Hogwarts nu ştia ce se petrecuse cu ade­vărat în noaptea în care evadase Sirius, cu excepţia lui Harry, Ron, Hermione şi a lui Dumbledore. Până la sfârşi­tul trimestrului, Harry auzi fel de fel de teorii despre ce se petrecuse atunci, dar toate erau departe de adevăr.

Draco turba de furie că scăpase Buckbeak. Era convins că numai Harry fusese în stare să descopere o modalitate de a elibera Hipogriful. I se părea de-a dreptul revoltător ca el şi tatăl lui să fie învinşi de unul ca Hagrid. Pe de altă parte, Percy Weasley avea multe de spus în legătură cu Sirius.

— Dacă ajung la Ministerul Magiei, am o mulţime de propuneri de întărire a „Legii Magiei”! îi spunea el singu­rului suflet care era dispus să-l asculte, prietenei lui, Lu­miniţa.

Deşi vremea era excelentă, deşi ştia că făcuse aproape imposibilul salvându-l pe Sirius Black, niciodată Harry nu se apropiase de sfârşitul anului mai deprimat ca atunci.

Nu numai lui îi părea rău că profesorul Lupin pleca. Ora de „Apărare contra Magiei Negre” deveni un chin pentru Harry, după plecarea profesorului Lupin.

— Mă întreb ce profesor vom avea la anul, zise Seamus Finnigan sumbru.

— Un vampir, poate, făcu Dean Thomas, părând destul de interesat de această perspectivă.

Nu numai plecarea profesorului Lupin îl apăsa pe Harry. Se mai gândea şi la prezicerea profesoarei Trelawney... Se întreba adesea unde era Peter Pettigrew şi dacă îşi găsise refugiu la Cap-de-Mort. Dar cel mai mult îl întrista perspec­tiva de a se înapoia la familia Dursley. Preţ de o jumătate de oră - Ah, ce moment fericit! - Harry fusese în al nouălea cer că scăpase de rudele lui şi urma să locuiască împreună cu Sirius... prietenul cel mai bun al părinţilor lui! Ar fi fost ca şi cum l-ar fi avut mai aproape pe tatăl său! Şi deşi lipsa de veşti despre Sirius era un semn bun, însemnând că nu fusese prins, Harry nu se putea împiedica să nu fie trist numai gândindu-se la căminul pe care l-ar fi putut avea, lucru imposibil în acel moment.

În ultima zi a trimestrului, primiră rezultatele de la exemene. Harry, Ron şi Hermione absolviseră la toate ma­teriile. Harry nu-şi mai revenea din uimire că trecuse şi de „Poţiuni”. Bănuia că Dumbledore avusese un cuvânt de spus şi îl împiedicase pe Plesneală să-l pice la examen din răzbunare. În ultima săptămână, felul de a se purta a lui Plesneală faţă de Harry devenise de-a dreptul îngrijorător. Harry nu-şi închipuise că ura lui Plesneală faţă de el putea să mai crească, dar aşa se întâmplase. Când se uita la Harry, lui Plesneală începea să-i zvâcnească necontrolat un muşchi de la colţul gurii şi îşi îndoia şi îşi desfăcea degetele, ca şi cum ar fi fost gata în orice clipă să îl strângă pe Harry de gât.

Percy obţinuse nota maximă la TVEE Fred şi George obţinuseră fiecare o groază de NOV Casa Cercetaşilor, mai ales graţie performanţelor de la Vâjthaţ, câştigase campi­onatul Caselor, pentru al treilea an consecutiv. Aceasta în­semna că serbarea de sfârşit de an s-a petrecut printre orna­mente roşii şi aurii şi că masa Cercetaşilor era cea mai gălăgioasă dintre toate, fiecare bucurându-se de victorie. Până şi Harry reuşi să uite de călătoria de a doua zi spre casa de pe Aleea Boschetelor şi mâncă pe săturate, râse şi vorbi cu ceilalţi colegi.

*
Ziua următoare, în timp ce Expresul de Hogwarts se apropia de gară, Hermione veni cu vestea-bombă, care îi uimi pe Harry şi pe Ron.

— Am vorbit azi cu doamna profesoară McGonagall şi am decis să renunţ la „Studiul despre Încuiaţi”...

— Dar ai luat toate examenele cu brio! strigă Ron.

— Da, dar n-aş mai rezista unui alt an ca acesta, oftă Her­mione. Clepsidra Timpului devenise o obsesie pentru mine. Fără „Studiul despre Încuiaţi” şi fără „Previziuni despre viitor”, o să pot să am şi eu un orar normal.

— Nici acum nu pot să cred că nu ne-ai zis şi nouă despre ea, zise Ron morocănos. Se presupune că suntem prieteni, nu?

— Am promis să nu spun nimănui despre Clepsidra Tim­pului, zise Hermione grav.

Hermione se uită la Harry, care privea trist cum dispărea castelul Hogwarts la o cotitură a drumului. Abia după două luni avea să îl vadă din nou...

— Ei, nu te întrista, Harry! zise Hermione, necăjită şi ea.

— Nu, zise Harry repede. Mă gândeam la vacanţă...

— Da, şi eu la fel, zise Ron. Harry, ar trebui să vii să stai cu noi! O să vorbesc cu mama şi cu tata, apoi te sun. Ştiu cum să folosesc un felifon acum...

— Telefon, Ron, îl corectă Hermione. Zău aşa, de ce nu te înscrii la „Studiul despre Încuiaţi”, anul viitor?

— Vara asta are loc Campionatul Mondial la Vâjthaţ! con­tinuă Ron, nebăgând-o în seamă pe Hermione. Vii la noi şi mergem împreună la meci! Tata întotdeauna obţine bilete de la Minister...

Propunerea lui Ron avu darul să-l mai înveselească pe Harry.

— Da, pariez că familia Dursley n-o să aibă nimic împotrivă să stau la voi... Ba, dimpotrivă, toţi or să fie foarte fericiţi! Mai ales după ce i-am făcut Mătuşii Marge...

Mult mai vesel, Harry jucă mai multe jocuri cu Puahbile împreună cu Ron şi Hermione, iar când apăru vrăjitoarea cu tava cu bunătăţi, îşi luă un prânz copios, dar din care lip­sea cu desăvârşire ciocolata!

Abia după-amiază, târziu, i se întâmplă ceva care îl făcu fericit cu adevărat...

— Harry, ce e chestia aia de la fereastra ta? întrebă Hermione.

Harry se uită afară şi văzu ceva mic şi gri, care dorea să intre în compartiment. Se uită mai bine şi văzu că era o buf­niţă mică de tot, în cioc cu o scrisoare mult prea mare pen­tru ea. Bufniţa era atât de mică, încât abia reuşea să reziste curentului de aer produs de trenul în viteză.

Harry se ridică repede şi deschise fereastra, scoase mâna şi prinse bufniţa. O simţea în palmă, de parcă ar fi fost ho­ţoaica aurie!

Bufniţa lăsă scrisoarea pe locul lui Harry şi începu să zumzăie prin compartiment, foarte mulţumită că îşi dusese misiunea la bun sfârşit. Hedwig clămpăni din cioc cu dez­gust. Şmecherilă se ridică, urmărind cu multă atenţie mi­cuţa zburătoare. Ron observă imediat şi prinse bufniţa din zbor, pentru a o feri de pofticiosul motan.

Harry luă scrisoarea. Îi era adresată lui. Rupse plicul şi citi.

— E de la Sirius! exclamă el.

— Cum? se bucurară Ron şi Hermione. Citeşte-ne-o şi nouă!
Dragă Harry,

Sper ca scrisoarea asta să ajungă la tine, înainte de a sosi la rudele tale. Nu cred că sunt obişnuiţi cu poşta via bufniţă...

Stau ascuns, împreună cu Buckbeak. Nu-ţi spun unde, ca nu cumva scrisoarea asta să pice în alte mâini. Mi-e teamă că bufniţa nu va face faţă drumului, dar e tot ce-am putut

găsi şi părea foarte dornică să-mi facă acest serviciu.

Cred că Dementorii mă caută încă, dar n-au nici o şansă să mă găsească unde mă aflu acum. O să am grijă să mă las văzut de Încuiaţi undeva departe de castel, ca să mai slă­bească puţin paza acolo.

Când am fost împreună, am uitat să-ţi mai spun ceva. Eu ţi-am dăruit mătura „Fulger”...
— Ha! făcu Hermione, triumfătoare. Ţi-am zis eu că e de la el!

— Da, dar tot tu ai spus şi că e blestemată, îţi aminteşti, nu? întrebă Ron sarcastic. Au!

Micuţa bufniţă se simţea foarte bine în palma lui şi îl ciupise uşor de deget, pentru a-i arăta - într-un mod cam ciudat, ce-i drept - dragostea ei.
Smecherilă a dus la poştă formularul de comandă pentru mătură. Am folosit numele tău, dar le-am indicat numărul seifului meu: 711. Te rog să primeşti acest cadou pentru ce-a de-a treisprezecea ta aniversare, din partea naşului tău.

Trebuie să-mi cer scuze şi pentru spaima pe care ţi-am provocat-o, desigur, când ai plecat în noaptea aceea de ia rudele tale. Am vrut doar să te mai văd o dată, înainte de a-mi începe marea călătorie spre nord, dar mi-am dat seama că te-am speriat...

Îţi trimit ceva care sunt sigur că îţi va face mult mai plă­cută şederea la Hogwarts, anul viitor.

Dacă vreodată o să ai nevoie de mine, trimite-mi vorbă. Bufniţa o să ştie unde să mă găsească.

O să-ţi mai scriu foarte curând.
Cu drag,

Sirius
Curios, Harry se uită în plic. Mai era încă o bucată de pergament. Citi repede ce scria acolo şi se simţi deodată atât de mulţumit şi cald pe dinăuntru, ca şi cum ar fi dat peste cap o sticluţă de Berezero.
Eu, Sirius Black, naşul lui Harry Potter, îi dau voie să meargă în vizită la Hogsmeade, la fiecare sfârşit de săp­tămână.
— Asta o să fie suficient pentru Dumbledore! se bucură Harry.

Se uită iar la scrisoarea lui Sirius.

— Staţi aşa! Mai e un post-scriptum!
Sper ca prietenul tău, Ron, să vrea să păstreze această bufniţă, dat fiind faptul că din cauza mea nu mai are şobolan...
Ron era încântat, la fel ca şi micuţa bufniţă.

— Pot s-o păstrez? zise Ron, fericit.

Se uită la bufniţă câteva clipe, apoi, spre marea surprin­dere a lui Harry şi Hermione, i-o dădu lui Şmecherilă să o miroasă.

— Vezi? Asta e o bufniţă! îi zise el motanului. Şmecherilă începu să toarcă mulţumit.

— Sigur că vreau s-o păstrez! De când îmi doream o bufniţă! Harry citi şi reciti scrisoarea de zeci de ori, până ce Expresul de Hogwarts ajunse la destinaţie. Când trecură ba­riera, încă mai strângea în mână bucata de pergament.

Harry îl văzu imediat pe Unchiul Vernon. Avusese grijă să stea cât mai departe de familia Weasley. Îi privise pe toţi cu suspiciune, iar când doamna Weasley îl îmbrăţişă cu drag pe Harry, bănuielile i se confirmară.

— O să te sun în legătură cu Campionatul Mondial! strigă Ron.

Harry le făcu semn cu mâna prietenilor săi, apoi luă un cărucior pe care îşi puse cufărul enorm, după care se în­dreptă spre Unchiul Vernon. Acesta îl salută în maniera lui scârboasă, dintotdeauna.

— Ce e asta? se strâmbă el, arătând spre bucata de perga­ment din mâna lui Harry. Dacă e vreo altă învoire pe care vrei să ţi-o semnez, să faci bine să-ţi iei gândul...

— Nu, zise Harry, vesel, e o scrisoare de la naşul meu!

— Naş? pufni Unchiul Vernon. Tu n-ai nici un naş!

— Ba da, zise Harry, radiind de fericire. Cel mai bun pri­eten al mamei şi al tatălui meu! E un fost prizonier în închisoarea vrăjitorilor, dar acum a evadat! Ţine însă legă­tura cu mine, ca să vadă ce mai fac... dacă sunt fericit...

Şi, zâmbind încântat la vederea figurii îngrozite a Un­chiului Vernon, Harry cârmi căruciorul spre ieşirea din gară.

Da, vara aceea se anunţa categoric mult mai bună decât vara trecută...