Harry Potter şi Ordinul Phoenix

MINISTERUL MAGIEI

Dimineaţa următoare, Harry se trezi la cinci jumătate atât de brusc şi de deplin, încât parcă i-ar fi strigat cineva în ureche. Pentru câteva clipe rămase nemişcat, în timp ce gân­dul la audierea disciplinară îi cuprinse fiecare celulă a creie­rului; apoi, nefiind în stare să mai suporte, sări din pat şi îşi puse ochelarii. Doamna Weasley îi aranjase blugii şi tricoul proaspăt spălat la picioarele patului. Harry se îmbrăcă în grabă. Tabloul gol de pe perete râse batjocoritor.

Ron zăcea întins pe spate, cu gura larg deschisă, dormind buştean. Nu se mişcă deloc când Harry traversă camera, ieşi pe hol şi închise uşa încet în urma lui. Încercând să nu se gândească la momentul când îl va vedea data viitoare pe Ron, când poate nu vor mai fi colegi la Hogwarts, Harry coborî scările în tăcere, trecu pe lângă capetele strămoşilor lui Kreacher şi se duse jos, la bucătărie.

Se aşteptase să nu mai fie nimeni, însă când ajunse la uşă, auzi de dincolo un zumzăit încet de voci. O deschise şi îi văzu pe domnul şi doamna Weasley, Sirius, Lupin şi Tonks stând acolo de parcă l-ar fi aşteptat. Toţi erau îmbrăcaţi complet, în afară de doamna Weasley, care purta un capot mov în carouri. Cum intră Harry, femeia sări în picioare.

― Micul dejun, zise ea, în timp ce îşi scoase bagheta şi se duse repede la foc.

― B-b-bună dimineaţa, Harry, căscă Tonks, care în dimi­neaţa aceasta avea părul blond şi cârlionţat. Ai dormit bine?

― Da, zise Harry.

― Eu nu a-a-am dormit deloc, spuse ea, cu un alt căscat zdruncinător. Vino şi ia loc...

Trase un scaun, lovindu-l pe cel de lângă el.

― Ce vrei, Harry? întrebă doamna Weasley. Terci? Brioşe? Scrumbii? Ouă cu costiţă? Pâine prăjită?

― Doar ― doar pâine prăjită, mulţumesc, zise Harry.

Lupin îi aruncă o privire lui Harry, şi apoi îi zise lui Tonks:

― Ce ziceai de Scrimgeour?

― A... da... păi, trebuie să fim mai atenţi, ne-a pus mie şi lui Kingsley tot felul te întrebări ciudate...

Harry se simţi oarecum recunoscător fiindcă nu era obligat să ia şi el parte la conversaţie. Stomacul i se zvârcolea. Doam­na Weasley îi puse în faţă câteva felii de pâine prăjită cu gem; încercă să mănânce, dar era ca şi când ar fi mestecat un covor. Doamna Weasley se aşeză lângă el şi începu să îi tot aranjeze tricoul, să-i bage înăuntru eticheta şi să-i netezească atentă cutele de pe umeri. El ar fi vrut să fie lăsat în pace.

―... şi o să trebuiască să-i spun lui Dumbledore că mâine nu pot să stau în tura de noapte, sunt pur şi simplu p-p-prea obosită, termină Tonks, căscând iar cu poftă.

― Îţi ţin eu locul, zise domnul Weasley. Este în ordine, oricum am de terminat un raport...

Domnul Weasley nu era îmbrăcat cu roba de vrăjitor, ci cu nişte pantaloni în dunguliţe şi o jachetă veche de pilot. Se întoarse de la Tonks spre Harry.

― Cum te simţi?

Harry ridică din umeri.

― O să se termine totul în curând, zise domnul Weasley încurajator. Peste câteva ore o să fii reabilitat.

Harry nu spuse nimic.

― Audierea este la etajul meu, în biroul Ameliei Bones. Este şefa Departamentului de Punere în Vigoare a Legilor Magice şi cea care îţi va pune întrebări.

― Amelia Bones este de treabă, Harry, zise Tonks cu sin­ceritate. Este dreaptă, o să te asculte.

Harry dădu din cap aprobator, încă nereuşind să se gân­dească la ce anume să spună.

― Nu-ţi pierde cumpătul, zise Sirius brusc. Fii politicos şi nu te abate de la subiect.

Harry dădu iar din cap.

― Legea este de partea noastră, spuse Lupin încet. Chiar şi vrăjitorilor minori li se permite să facă vrăji în situaţii de viaţă şi moarte.

Ceva foarte rece se prelinse pe ceafa lui Harry; pentru o clipă crezu că aruncase cineva o Vrajă de Deziluzionare asu­pra lui, apoi îşi dădu seama că doamna Weasley îi ataca părul cu un pieptene ud. Îl apăsă cu putere pe creştet.

― Nu stă niciodată culcat? zise ea disperată.

Harry clătină din cap.

Dl. Weasley se uită la ceas şi îşi ridică privirea spre Harry.

― Cred că ar trebui să plecăm, zise el. Este puţin cam de­vreme, dar cred că o să-ţi fie mai bine la Minister decât dacă o să stai să aştepţi aici.

― Bine, zise Harry automat, lăsând felia de pâine prăjită în farfurie şi ridicându-se.

― O să fie în ordine, Harry, zise Tonks, bătându-l pe braţ.

― Noroc, spuse Lupin, sunt sigur că o să fie totul bine.

― Şi dacă nu, zise Sirius sumbru, mă ocup eu de Amelia Bones în locul tău...

Harry zâmbi stins. Doamna Weasley îl îmbrăţişă.

― Îţi ţinem pumnii, spuse ea.

― Da, zise Harry. Atunci... ne vedem mai târziu.

Îl urmă pe domnul Weasley până sus şi pe hol. O auzi pe mama lui Sirius mormăind în somn, de dincolo de draperii. Domnul Weasley deblocă uşa şi ieşiră amândoi în zorii dimi­neţii reci şi gri.

― De obicei nu mergeţi pe jos la serviciu, nu? îl întrebă Harry, când porniră vioi spre piaţă.

― Nu, de obicei Apar, zise domnul Weasley, dar este evi­dent că tu nu poţi, şi cred că e mai bine să ajungem într-un mod cu totul non-magic... face o impresie mai bună, având în vedere pentru ce ai fost sancţionat...

Domnul Weasley îşi ţinea mâna în buzunar în timpul mersului. Harry ştia că era încleştată în jurul baghetei. Stră­zile dărăpănate erau aproape pustii, însă când ajunseră la o mică staţie de metrou mizerabilă, îşi dădură seama că era deja plină de navetişti. Ca întotdeauna când era în apropierea Încu­iaţilor care îşi vedeau de treburile lor cotidiene, domnului Weasley îi era foarte greu să îşi înfrâneze entuziasmul.

― Pur şi simplu fantastice, şopti el, arătând spre auto­matele de cartele. Minunat de ingenioase.

― Sunt stricate, zise Harry, indicându-i semnul.

― Da, dar chiar şi aşa... spuse domnul Weasley, zâmbindu-le cu drag spre ele.

În schimb, cumpărară biletele de la un paznic care părea destul de adormit (Harry se ocupă de tranzacţie, având în ve­dere că domnul Weasley nu se prea pricepea la banii Încu­iaţilor) şi cinci minute mai târziu se urcau într-un tren subte­ran, care îi ducea către centrul Londrei. Domnul Weasley veri­fică neliniştit hărţile metroului de deasupra ferestrelor.

― Încă patru staţii, Harry... Acum mai sunt trei staţii... Încă două staţii, Harry...

Coborâră la o staţie chiar din inima Londrei şi fură mătu­raţi afară din metrou de un val de bărbaţi şi femei în cos­tum şi cu serviete. Urcară pe scara rulantă, dincolo de bari­era de cartele (domnul Weasley fu încântat de modul în care aparatul îi înghiţi cartela), şi ieşiră într-o stradă mare, încadrată de clădiri impozante, aflată în plin trafic.

― Unde suntem? zise domnul Weasley derutat şi pentru o clipă îi îngheţă sângele în vine.

Harry crezu că se dăduseră jos la altă staţie, în ciuda ape­lurilor repetate la hartă ale domnului Weasley; însă o secundă mai târziu el zise:

― A, da... pe aici, Harry.

Apoi îl conduse pe o alee lăturalnică.

― Iartă-mă, spuse el, însă nu am mai venit niciodată cu metroul şi totul este destul de diferit din perspectiva Încu­iaţilor. Sincer să fiu, până acum nu am mai folosit în viaţa mea un permis de vizitator.

Cu cât avansau, cu atât clădirea devenea mai puţin impo­zantă şi mai mică, până când ajunseră pe o stradă unde erau mai multe case cu birouri oarecum dărăpănate, o cârciumă şi o zonă de trecere foarte aglomerată. Harry se aşteptase ca Mi­nisterul Magiei să aibă un sediu mai impresionant.

― Am ajuns, spuse domnul Weasley vesel, arătând către o veche cabină telefonică roşie, căreia îi lipseau câteva ochiuri de geam şi care era plasată în faţa unui perete plin de graffiti. După tine, Harry.

Deschise uşa cabinei telefonice.

Harry intră, întrebându-se despre ce Dumnezeu era vorba. Dl. Weasley se strecură lângă Harry şi închise uşa. Erau înghe­suiţi; Harry era lipit de aparatul de telefon, care atârna strâmb de peretele cabinei, de parcă ar fi încercat să-l dea jos un van­dal. Domnul Weasley se întinse pe lângă el după receptor.

― Domnule Weasley, cred că şi acesta ar putea să fie stri­cat, zise Harry.

― Nu, nu, sunt sigur că este în ordine, spuse domnul Weasley, ţinând receptorul deasupra capului şi uitându-se la discul cu numere. Să vedem... şase..., zise el şi formă numă­rul, doi... patru... şi încă un patru... şi un alt doi...

În timp ce discul se învârtea încet la loc, în cabina tele­fonică se auzi o voce monotonă de femeie, nu din recep­torul din mâna domnului Weasley, ci la fel de tare şi clar ca şi când ar fi stat o femeie invizibilă chiar lângă ei.

― Bine aţi venit în Ministerul Magiei. Vă rog să spuneţi cum vă numiţi şi ce doriţi.

― Hm... făcu domnul Weasley, fiind evident că nu ştia dacă să vorbească sau nu în receptor.

Făcu un compromis, ţinând partea unde se vorbeşte la ureche.

― Arthur Weasley, Oficiului de Folosire Neregulamentară a Obiectelor Făcute de Încuiaţi. Sunt aici pentru a-l însoţi pe Harry Potter, căruia i s-a cerut să se prezinte la o audiere disciplinară...

― Vă mulţumesc, zise vocea calmă de femeie. Vizitatorule, te rog să iei o insignă şi să ţi-o prinzi în piept de robe.

Se auziră un păcănit şi un zornăit, iar Harry văzu ceva alu­necând pe planul înclinat unde apăreau de obicei monedele nefolosite. Luă obiectul în mână: era o insignă argintie pătrat pe care scria Harry Potter, audiere disciplinară. Şi-o prinse piept de tricou şi vocea de femeie vorbi iar.

― Vizitator al Ministerului, ţi se cere să te supui unei veri­ficări şi să îţi prezinţi bagheta pentru înregistrare la biroul securitate, care se află la capătul îndepărtat al atriumului.

Podeaua cabinei telefonice se cutremură. Coborau încet în pământ. Harry privi neliniştit cum trotuarul părea să se ridice dincolo de ferestrele cabinei, până când întunericul li se aşternu peste capete. Apoi nu mai văzu nimic; auzea doar un zgomot şters de maşinărie, în timp ce cabina îşi croia drum în jos prin pământ. Cam la un minut după aceea, deşi lui Harry i se păru că trecuse mult mai mult, printr-o crapi tură se ivi o lumină aurie care îi atinse picioarele şi, întin­zându-se, se ridică, până când îi bătu direct în faţă şi trebui să clipească pentru a nu lăcrima.

― Ministerul Magiei vă urează o zi bună, zise vocea de femeie.

Uşa cabinei telefonice se deschise la perete şi domnul Weas­ley se dădu jos, urmat de Harry, care rămăsese cu gura căscată.

Erau la capătul unui hol splendid, foarte lung, cu o podea de lemn închisă la culoare, foarte lustruită. Tavanul albastru ca gâtul unui păun era incrustat cu simboluri scân­teietoare de aur, care se tot mişcau şi se schimbau ca un enorm avizier celest. Pereţii de pe ambele părţi erau aco­periţi cu casete de lemn închis, lucios, şi aveau multe şemi­neuri aurite plasate în interior. La fiecare câteva secunde, din unul dintre şemineurile din stânga ieşea un vrăjitor sau o vrăjitoare cu un vuum catifelat. Pe partea dreaptă se for­mau cozi scurte în faţa fiecărui şemineu, aşteptând plecarea.

La jumătatea holului se afla o fântână. Un grup de statui aurii, mai mari decât în mărime naturală, stăteau în mijlocul unui bazin circular. Cea mai înaltă dintre ele era un vrăjitor cu o înfăţişare nobilă, care avea bagheta îndreptată în sus. Grupaţi în jurul lui erau o vrăjitoare frumoasă, un centaur, un goblin şi un spiriduş de casă. Ultimii trei se uitau cu toţii în sus, cu afecţiune, la vrăjitoare şi vrăjitor. Jeturi scânteie­toare de apă ţâşneau din vârfurile baghetelor, din vârful să­geţii centaurului, din vârful pălăriei goblinului şi din fiecare din vârfurile urechilor spiriduşului de casă, astfel încât cli­pocitul apei se adăuga la pocniturile şi bufniturile celor care Apăreau şi la zgomotul făcut de paşii sutelor de vrăjitoare şi vrăjitori, majoritatea cu nişte expresii sumbre, cum sunt cele de dimineaţa devreme, şi se îndreptau spre o uşă dublă aurie din capătul îndepărtat al holului.

― Pe aici, spuse domnul Weasley.

Se alăturară mulţimii, croindu-şi drum printre cei care lucrau la Minister; unii dintre ei aveau braţele pline de gră­mezi de pergamente, alţii se luptau cu servietele, iar alţii citeau Profetul zilei. Când trecură pe lângă fântână, Harry văzu sicii de argint şi cnuţi de bronz scăpărând spre el de pe fundul bazinului. Pe un mic semn şters de lângă el scria:

TOT CE SE STRÂNGE DIN FÂNTÂNA FRĂŢIEI MAGI­CE SE VA DONA SPITALULUI SF. MUNGO DE BOLI ŞI AFECŢIUNI MAGICE.